ENIGMA CRISTINEI (2)

- Dar, lasă asta, Cristina, spune-mi, îţi place să citeşti?
- Da, dar în ultimul timp am fost ocupată şi n-am mai reuşit să citesc aşa cum făceam înainte, dar de ce întrebi?
- Păi, am găsit o carte în care am observat că personajul principal eşti tu...şi mă întrebam dacă ai citit-o...
Zâmbi, vizibil emoţionată şi fâstâcită.
- Nu, n-am citit-o
- Nu? Hmmm, poftim! şi scoase din buzunarul de la cămaşă scrisoare pe care i-o pregătise şi în care-şi pusese mare speranţă, după care, vrând parcă să aibe ultimul cuvânt de spus, plecă spunând:
- Acum scuză-mă, trebuie să plec!
Odată ieşit din încăpere, răsuflă uşurat, ca un elev care iese mulţumit dar emoţionat din sala de examen şi cvare deşi ştie că n-a fost chiar străin de subiect, tot aşteaptă cu înfrigurare rezultatul profesorilor examinatori. De data asta profesorul era femeia iubită, iar rezultatul pe care-l aştepta nu era o notă oarecare, ci o notă pe care va urma să se desfăşoare viaţa lui de-acum înainte.
- Asta e, îşi spuse!
Ajuns în birou şi închizând uşa în urma lui, ca să rămână singur cu gândurile, cu temerile şi speranţele lui, revăzu în minte toată discuţia dintre el şi Cristina. Regreta faptul că anumite replici care-i treceau acum prin minte nu-i veniseră atunci, când se afla în faţa ei, regreta că momentul se terminase atât de repede încât acum parcă i se părea că totul fusese doar un vis frumos dar scurt de-o noapte cu lună plină.
Încercă să se încurajeze singur şi-şi spuse din nou că "asta e!", apoi aruncă o privire pe birou, unde un teanc de facturi şi acte aşteptau să fie luate la mână, studiate, apoi introduse în calculator.
- Da, trebuie să mă apuc de lucru, astfel îmi voi ţine mintea ocupată!
Era un truc care de cele mai multe ori funcţiona, nu şi de data asta. Vedea în faţă doar chipul Cristinei, zâmbetul senzual şi fermecător al ei, ochii aceia de migdală, părul strâns în coadă, păr în care i-ar fi plăcut atât de mult să se joace...
Mai sunt câteva ore şi va pleca acasă, se va duce şi se va culca. Vroia să doarmă, să nu-l mai chinuie timpul, acest timp care deşi ireversibil ştia că va trece extrem de greu până a doua zi când va veni din nou la muncă şi poate va primi vreun răspund din partea Cristinei.
Se simţe ridicol că-i scrisese prea mult, se simţea ridicol că-i scrisese în loc să-i vorbească deschis, se simţea vinovat că dăduse buzna în viaţa ei personală parcă fără să bată la uşă şi să întrebe dacă este bine primit, ca un musafir prost crescut şi fără cei şapte ani de-acasă.
Oare cât de curioasă o fi? Se va retrage într-un colţ numai al ei, departe de colegi şi va citi pe nerăsuflate acele pagini sau va aştepta să ajungă acasă, în intimitatea ei, sau poate în drum spre casă...?!? Ce mult şi-ar fi dorit s-o privească citind, ştiind-o atât de extrovertită şi citindu-i-se cu uşurinţă trăirile pe chipul angelic, să vadă dacă este impresionată, dacă zâmbeşte sau dacă lăcrimează...
Prietenii, familia poate i-ar fi spus că este doar o toană, că o relaţie între ei nu este atât de realistă şi de viitor, că între ei este o diferenţă de cultură, el fiind un intelectual, iar ea un simplu muncitor doar cu o şcoală profesională absolvită şi că treptat aceste diferenţe vor deveni sesizabile şi deranjante, dar la aceste lucruri nici nu se gândise până acum. Simţea o atracţie atât de mare faţă de ea, încât se imagina asemeni unui mic bănuţ de metal în faţa unui magnet uriaş. Pur şi simplu era absorbit de ea! Erau unele femei de care i se întâmpla să fie atras fizic, indiferen de vârstă.Erau atât de frumoase şi de senzuale încât imaginaţia lui bogată le dezbrăca, apoi le savura ca pe nişte îngheţate delicioase, chiar dacă erau minore, adolescente sau trecute de prima tinereţe. Cristina nu intra în această categorie. Niciodată nu şi-o imaginase goală, nu şi-o dorise doar pentru o noapte. Îl fermeca amestecul ciudat de Cristină. Era câte puţin din fiecare femeie întâlnită până în acel moment, era câte puţin din fiecare femeie viitoare întâlnită. Dacă ar fi fost întrebat cum arată femeia visurilor, ea personifica perfect portretul robot existent în mintea lui. Exprima şi radia atâta gingăşie, atâta inteligenţă, atâta maturitate, atâta mister şi tristeţe încât simţea că nu se mai sătura s-o privească. Doamne, s-o strângă în braţe, să-i simtă parfumul discret, să-şi plimbe degetele pe faţa-i micuţă şi ovală, să-i atingă buzele subţiri şi roşii ca macul, apoi s-o cuprindă cu braţele, să-i simtă răsuflarea aproape, inima bătându-i cu putere în piept, alături de inima lui, ca şi cum ar fi o singură fiinţă cu două inimi, ce fericit ar fi fost. Nu, nu acesta este cuvântul care exprimă cel mai bine starea emoţională pe care-ar trăi-o în acele clipe, ar fi...înălţător...
Uneori privind la oamenii din jurul său, parcă regreta că nu poate fi la fel ca ei. Îi păreau atât de lipsiţi de probleme, atât de simpli şi de mulţumiţi, atât de...muritori, încât spectacolul asta ajunsese să-l amuze teribil, doar încercând să-şi imagineze cu resursele limitate pe care el le deţine, cum priveşte Dumnezeu, de acolo din ceruri la miliardele de omuleţi din lut de pe pământ...
Iar îşi aminti visul de noapte trecută. Hmmm..."Maica Domnului te iubeşte!" Ce bine-ar fi să fie aşa! Ar înţelege ce simte faţă de acestă Cristina şi i-ar întinde o mână de ajutor, făcând-o să ia decizia pe care el şi-ar fi dorit-o de la ea, apoi se gândi S-o roage, S-o roage pe ea, pe IIsus, pe Dumnezeu, pe toţi sfinţii din ceruri să fie ajutat, dar imediat se gândi că alţii şi alţii au alte şi alte probleme mult mai serioase şi mai grave şi că n-ar fi corect să bruieze canalul de comunicaţii dintre pământ şi cer cu asemea problemă. Ce chestie, îşi zise, ce miracol este şi dragostea asta, cât de radical loveşte şi cât de mult schimbă oamenii şi mentalităţile lor...de parc-ar fi, exact aşa cum zicea şi nichita Stănescu, o "tânără leoaică ce muşcă din faţă"

- Te iubesc, te iubesc, te iubesc şi nu mă ruşinez să recunosc asta nici în faţa mea, nici în faţa altora...
Atât de departe era cu gândul încât tresări ca electrocutat la auzul unei ciocănituri în uşa biroului.
- Da, reuşi să articuleze!
- Gata, domnu' economist, haide-ţi acasă, spuse cu simpatie şeful Caragiale, ce intrase pentru că văzuse lumină la el în birou, este o zi şi mâine...
Ce nebun era şi cât de îndrăgostit, nici nu observase cum trecuse timpul. Trecuse repede, dar chinuitor, ca o perfuzie cu glucoză, ce picură câte-un strop dureros la fiecare 5 secunde. Hmm, de-ar trece aşa de repede şi acasă...până mîine...ce bine-ar fi!
Era ca bolnav de revederea şi regăsirea Cristinei şi orice-ar fi făcut, ea era acolo prezentă în gândurile lui. ce mult şi ce rău îl speria perspectiva de-a primi un refuz categoric din partea ei. Nu, sentimentele lui faţă de ea nu s-ar schimba cu nimic, dar încă mintea lui refuza să se gândească cum va reacţiona într-o astfel de situaţie... Oricum, era pregătit să sufere pentru ea, amăgindu-se singur şi spunându-şi că mintea lui de scriitor în devenire va accepta cu uşurinţă o suferinţă pentru o dragoste adevărată dar neîmpărtăşită, ca pe o experienţă dramatică necesară în viaţa unui tânăr.

Parcurse drumul până acasă cu viteză, pentru a evada din lumea Cristinei şi a fi atent la manevrele pe care le făcea, semnalizând, încetinind când era nevoie şi încadrându-se corect pe banda de circulaţie corespunzătoare cu itinerariul său.
Da, aşa e şi viaţa, e ca un drum pe care mergem. La un moment dat nu putem lua decât o singură decizie, iar după aceea nu ne rămâne decât să ne închipui ce s-ar fi întâmplat, cum ar fi decurs restul evenimentelor dacă luam o altă decizie. Nu avea cum să regrete faptul că-i scrisese Cristinei, chiar dacă orgoliul lui va fi condus mâine pe ultimul drum (!), în comparaţie cu cât ar fi putut regreta peste ani că nu făcuse acest lucru...

**

Deschizând uşa micuţului apartament în care locuia cu mama lui, îşi propuse să se comporte normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, numai că aşa ceva era aproape imposibil.. Nu poţi cere unei inimi îndrăgostite să nu marcheze pe o faţă urme caracteristici, tot aşa cum nu poţi avea pretenţia de la o vârstă înaintată să nu lase riduri pe acelaşi chip!
- Lasă, îşi spuse ironic, bine că ştiu că mă Iubeşte Maica Domnului! Măcar tot este cineva care-o face!!!
Era taciturn şi motivă că se simte rău, că ziua de muncă l-a epuizat şi că după ce va face un duş şi va mânca ceva, se va culca. Râdea când auzea că persoanele îndrăgostite nu mai au pofta de mâncare, dar acum realizaze că într-adevăr aşa se petrec lucrurile. Ciuguli ceva, fără poftă şi fără tragere de inimă, după care se forţă să adoarmă. Stând aşa şi aşteptând să vină somnul, în minte îi apăru din nou imaginea Cristinei. Se întrebă dacă nu cumva făcuse o obsesie pentru ea, dacă nu cumva toata această poveste tinde să se transforme într-o paranoia.
- Oare ceilalţi oameni îndrăgostiţi, au aceleaşi simptome ca şi mine? Tot aşa se chinuie şi ei¬¬¬? Probabil...
- Hmm, cât de mult a evoluat ştiinţa asta, un mediment care să combată durerile din suflet nu s-a inventat încă...
Încerca să şi-o imagineze pe ea, acum, dar nu reuşi acest lucru. De fapt scenariu cu care începuse era atât de pesimist şi de sumbru pentru el, încât renunţă să se mai gândească la asta Şi-o imagina fericită, veselă, îndrăgostită (de altcineva, evident, nu de el), stând şi văzându-şe de viaţa ei, fără a da nicio importanţă "incidentului" de dimineaţă cu scrisoarea, pe care de altfel nici n-o citise şi nici nu mai ţinea minte pe unde-o pusese...

Ecouri...Enigma Cristinei

Nicoleta Aggena:
" O proză interesantă. Un pic anacronică. ...un om într-un ev al neoamenilor"

Notă!

Potrivit Legii nr. 8/14 martie 1996, privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, niciunul dintre materialele publicate pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul scris al autorului.

© Florentin GURĂU, Brăila, 2009

ENIGMA CRISTINEI (1) - Variantă revizuită!

O...încercare de roman, publicat în episoade, pe măsură ce ele capătă...viaţă. Totul este imaginaţie dar şi adevăr, real dar şi ireal, prezent dar şi trecut sau viitor, totul este spontan şi neplanificat, astfel încât până şi autorul aşteaptă cu emoţie să vadă cum vor evolua lucrurile, care va fi deznodământul! Este o experienţă, o ambiţie, un pariu propriu că aşa ceva poate stârni interes şi poate fi dus la bun sfârşit...

notă: fotografia înfăţişează un personaj fictiv sau nu!

Nu știu de ce scriu, probabil n-am să-ți arăt niciodată aceste rânduri, fie pentru că n-o să am curaj să aflii ceea ce gândesc, fie pentru că am să consider gestul ăsta demn de un copil de clasa a III-a, nicidecum de un om în toată firea...Poate o fac fiindcă simt nevoia să-mi fac ordine în gânduri, gânduri în care te-ai așezat atât de confortabil...iar după ce-am să termin de scris, mai mult ca sigur că am să mototolesc paginile și am să le arunc la coșul de gunoi. Vezi, am anticipat că vor fi mai multe pagini, pentru că la momentul de față simt că nu m-aș opri din scris, până n-aș da sens fiecărui gând...și totuși continui să o fac adresându-mă ție direct, ca și cum tot sper ca această scrisoare să ajungă la tine, fie și doar telepatic!!!
Aud undeva în fundal ţăcănitul sacadat al tastaturii şi-mi imaginez că sunt focuri de armă trase de soldaţi într-un condamnat legat la ochi şi pus la perete pentru că a îndrăznit să comită un păcat ce parcă nu-i era permis tocmai lui, acela de-a se îndrăgosti sincer, atât de sincer şi de curat încât acum va trebui să fie sacrificat de plutonul din faţa lui, cu toate că despre iubire se spune c-ar fi şansa dată oamenilor de-aşi depăşi condiţia de muritori de rând. Ce paradox, să ajungi să-ţi depăşeşti condiţia de muritor, murind!!!
N-aș spune că sunt o persoană idealistă dar ori de câte ori venea vorba despre dragostea la prima vedere, luam apărarea acestui concept, deși nu mi se întâmplase până atunci să mă îndrăgostesc de cineva doar privind-o în ochi și sorbindu-i din priviri zâmbetul din colțul gurii, asta poate pentru că-mi doream să mi se întâmple acest lucru. Credeam că este pentru o viitoare relație, asemeni unei fundații săpate adânc pentru o clădire înaltă. Hmm, ce naiv eram...n-aveam de unde ști că nu este tocmai un sentiment plăcut, ci mai degrabă unul chinuitor și apăsător...M-am convins de lucrul acesta într-o zi, într-o zi ce se anunța la fel de banală și de plictisitoare ca și celelalte, dar care n-a fost așa, pentru că atunci am întâlnit o persoană care m-a fermecat pur și simplu...Nu știu să spun ce anume m-a atras la acea fată, cert este că inima a început să bată aritmic și o face oridecâteori sunt aproape de ea, de parcă ar fi un armăsar care o apucă la trap din cauza unei sperieturi teribile cauzate de tunetele şi fulgere dintr-o noapte mai neagră ca negrul, astfel încât parcă renunț la intenția de-a mă mai analiza și de-a răspunde la această enigmă, pentru că îi dau crezare inimii, fără a mai căuta adânc în subconștientul meu.
Știu că ea nu mă minte niciodată!!!
Știi acele câmpuri pustii, pline de buruieni? Pe unele se întâmplă, hoinărind aiurea să întâlnești la un moment dat o floare. O floare deosebit de frumoasă și de parfumată, pe care te miri cine-a pus-o acolo, pentru că atât de mult contrastează cu peisajul din jurul ei și te gândești c-ar fi trebuit să stea într-o grădină botanică, într-un loc în care s-o vadă cât mai mulți oameni, într-un loc în care să strălucească și să înmiresmeze, dar apoi te rușinezi de gândurile tale și-ți spui că de fapt ea este la locul potrivit, este exact acolo unde trebuia să fie pentru a schimba și a colora ceva trist și gri.
Așa s-a întâmplat cu mine în acea zi!
Revin la introspecția mea și mă decid să dau perdeaua sufletului la o parte, să văd ce găsesc acolo. Pufffff, ce de praf...perdeaua mai trebuia spălată...mă dau de gol că n-am mai umblat acolo de foarte multă vreme!!! Hmmm, uite, văd o fată deosebit de sensibilă și de gingasă, care deși zâmbește îmi lasă impresia că este tristă, care deși pare copilăroasă și dornică să fie protejată și ocrotită îmi lasă impresia a fi matură în gândire și foarte puternică și independentă, care deși nu vorbește mult, îmi lasă impresia a fi prietenoasă și inteligentă. Hmm, privind-o îmi vine în minte legenda grecilor în care se spunea că oamenii ar fi ca două jumătăți de inel, unul în căutarea celuilalt, pentru a forma un întreg și simt că sunt pe cale de-a găsi acea bucată de inel lipsă.
Sunt confuz...Cum am mai spus, n-am mai experimentat până în acest moment acea dragoste la prima vedere despre care vorbeam mai sus și prin urmare nu știu cum să procedez. Totul îmi pare un vis scurt și frumos de-o noapte cu lună plină și mi-e teamă să nu fac o mișcare greșită și să mă trezesc, fără a mai putea adormi la loc și a mai continua visul.
Oricât de trist sau de supărat aș fi, în preajma ei simt că mi se umple sufletul de-o stare de bine și de bucurie, asemeni unui copil orfan în fața unei păpuși mari și pufoase, oricât de ocupat și de obosit aș fi, în preajma ei simt c-aș prinde puteri magice asemeni lui Popey marinarul după ce papă o cutie cu spanac, oricât de frig mi-ar fi, simt că un zâmbet sau o îmbrățișare de-a ei m-ar topi asemeni soarelui pe bietul Icar ce încerca să zboare, oricât de demoralizat și de pesimist aș fi, simt că în prezența sa aș prinde curaj asemeni soldatului îmbărbătat de colonelul său pe câmpul de luptă, care decide să plece de unul singur la război împotriva tuturor armatelor ostile...
Am experimentat asta de multe ori, de fiecare dată când am stat în fața ei, de fiecare dată când am simțit nevoia de-a trece pe lângă ea și de-a o privi-o fără ca ea să știe. Doamne, cât de...ea!
Ce mult mi-ar plăcea...ce tare mi-aș dori să o strâng în brațe, s-o ating ușor cu buzele pe frunte, apoi să cobor, încet, încet, abia perceptibil să-i sărut ochii, apoi năsucul, apoi buzele acelea ce schițează cel mai frumos zâmbet pe care l-am cunoscut vreodată.
Vai...a început deja războiul! Ce război? Acela între mine persoană rațională și serioasă, realistă și între celălalt eu, persoană îndrăgostită, aiurită, fire boemă. Primul spune că este imposibil ca celălalt eu să-și dorească așa ceva, pentru că acea fată este practic o necunoscută pentru el, asemeni reginei de pe tabla de șah pentru un biet pion advers, care visează s-o cucerească dar în această visare uită cât de mic şi de nesemnificativ este el pe tabla de şah şi câţi alţi inamici are. Continuă și-l întreabă privind încruntat: dar ea, ea te place pe tine, ai idee? Au fost momente când s-a gândit la tine și a simțit că-i este dor? Celălalt eu, cel îndrăgostit ripostează cu propriile argumente. Tu nu gândești cu inima, ci cu creierul, tu ești rece, analitic și insensibil, tu nu ai de unde să știi ce înseamnă dorința, speranța, pasiunea. Tu gândești în sistem binar, pentru tine totul se rezumă la ”0” și ”1”, ”alb” sau ”negru”. Moment de tăcere. Argumentele de ambele părți sunt acide dar adevărate. Cei doi eu se privesc buimaci și se hotărăsc să cadă de comun acord în privința atitudinii față de Cristina. Da, așa o cheamă pe fată! Timpul trecând, obosiți și răniți în urma luptelor dintre ei, cei doi eu, se decid să meargă împreună, în pustietate, pe vârful unui munte înalt, acolo unde locuia Înțeleptul Înțelepților. Bat timizi la uşa chiliei sărăcăcioase în care locuia sfătuitorul lor! Explicară situația, vorbind fiecare după ce celălalt işi termina replica. Bătrânul ascultă, calm, fără să spună nimic. Tace și după ce cei doi termină relatare....și tot tace, pentru ca într-un final, jucându-se în barba deasă și neagră ca noaptea să spună atât: ”Larochefocauld a spus că dragostea este asemeni febrei; nu le putem stăpîni pe niciuna și nici nu putem limita durata sau intensitatea lor”, pentru ca apoi să se scufunde din nou în tăcerea şi în lumea sa de meditaţie profundă.
Pe cât de nelămuriți au venit la Înțeleptul Înțelepților, tot pe atât de nelămuriți au plecat, dacă nu chiar mai încurcaţi şi mai derutaţi, neştiind deloc cum să procedeze. Au hotărât să recurgă la o șmecherie și să lase Destinul să decidă singur. Știu, unii nu cred în el, la fel cum alții sau aceeași nu cred nici în dragostea la prima vedere, dar există! Există și își face de cap rău de tot.
Așa a procedat și în cazul de față, profitând de încrederea ce i s-a acordat şi ţopăind într-un picior de bucurie că are libertate deplină în a acţiona şi în a-şi pune în aplicare planurile întortochiate şi necunoscute, ca un labirint în care s-ar dovedi incapabil să ajungă la celalalt capăt până şi cel mai iscusit certetaş.
A făcut ce-a făcut și cei doi, atât de apropiați dar atât de străini în același timp, s-au pierdut unul de celălalt, cu toate că locuiau în aceeași zonă. Nu s-au mai întânit și nu credeau c-or s-o mai facă cândva. Ce teribil îl amuza şi cât de mult râdea când îi punea pe cei doi să meargă pe acelaşi drum, dar la ore diferite, fără să banuiască că înainte sau că după, pe acolo a trecut sau va trece şi celălalt. Atât de mult i-a plăcut destinului această linie epică a poveștii, încât a făcut ca cei doi să nu se mai întâlnească multă vreme. Multă... Să fie ani, să fie luni, să fie săptămâni?!?....cine mai știe când pentru cineva care este îndrăgostit și stă fără persoana iubită, se știe că nu mai există noțiunea timpului și chiar și zilele scurse până la revederea persoanei dragi i se par a fi ani...
Îmi amintesc de suferința personajului din romanul lui Eliade, Maitreyi, Allan, care de durerea distanței dintre el și fata iubită îi venea să-și muște mâinile făcute pumn. La momentul când am citit acea carte (acum mulți ani) știu că mi-am zis că autorul exagerează, dar acum, nu știu cum, mi-am amintit această secvență din carte și mi-a fost milă de bietul personaj, mi-a fost milă de mine pentru că totul se terminase fără să înceapă, încetase brusc ca și cum n-ar fi fost, ca și cum ar fi fost, așa cum am mai spus și mai sus, doar un vis frumos dar scurt de-o noapte cu lună plină...
Îmi amintesc de asemenea, că tot veni vorba despre literatura română, de romanul lui Călinescu, Enigma Otiliei, în care, era vorba despre eternul feminin, despre însăși femeia personificată prin Otilia. Femeia Dana, femeia Oana, femeia Cristina...femeia oricare ar fi ea. Mă întreb dacă în orizontul meu limitat de gândire am reușit s-o cunosc pe Cristina așa cum este ea. E ca și cum ai încerca să citești o carte doar răsfoind-o în treacăt sau doar privindu-i și pipăindu-i cu degetele tremurânde coperțile groase de carton.
Dar mi-aș dori asta, mi-aș dori... Nu-mi doresc să fiu superficial, nu-mi place să exagerez sau să omit anumite amănunte, sunt atent la detalii, tocmai asta mă frământă. A, nu, nu în ceea ce-o privește pe Cristina. N-aveam cum să ajung să țin la ea dacă nu era așa cum am descris-o până acum, ci mă frământă o întrebare, o singură întrebare, care pentru mine este enigma Cristinei: ea, ea ce-a gândit față de persoana mea? M-a plăcut, i-am fost simpatic, m-a găsit amuzant şi caraghios asemeni unui băiețel care-și caută supărat lopățica în nisip, i-am fost indiferent, o enervam și era prea diplomată pentru a spune asta...?!?

Îmi amintesc când ne-am întâlnit ultima dată. La despărțire aproape mi-a atins capul cu mâna ei subțire și delicată, ca într-o mângâiere timidă de adolescentă. Ultima...singura...M-a condus până la ușă, mi-a deschis-o și am simțit-o privindu-mă, deși nu mă uitam la ea, fiind prea orgolios sau prea speriat ca să fac asta...Scena asta mi-a rămas întipărită pe retină asemeni descrierii stării de rău a lui Allan din romanul Maitreyi, pentru că asta a devenit propria mea stare de rău.
Fiind capricios și plictisindu-se repede, Destinul luă o decizie bruscă, într-o cu totul altă direcție decât cea în care se îndreptau lucrurile și făcu, așa cum am mai sugerat mai înainte, ca cei doi să se reîntâlnească, când nu se gândeau, când nu știau, când nu sperau.
Doamne, ce mă oftic, ce-mi plăcea această poveste...am cumpărat cartea dintr-un anticariat și m-am apucat s-o citesc, nefiind prea groasă, aseară, inainte de culcare. Abia acum am observat că lipsesc din ea ultimile pagini, cele mai importante, posesorul cărții de dinaintea mea rupându-le, nu-mi explic de ce... Să fie un final rău? Să fie unul...confuz? Mă ajuți? Ai citit această carte, imi poți spune tu ce urmează?

Cu drag,
Eu, oricine aş fi

p.s. Draga mea, scuze pentru eventualele greșeli gramaticale sau de ortografie...m-a apucat 12 și ceva noaptea scriind și n-am îndrăznit să recitesc ceea ce-am scris....cred că astfel aș fi șters multe dintre frazele de mai sus...

**

În scrisoare pe care tocmai o terminase de scris, minţise! Nu în părţile esenţiale, dar minţise. A minţit la începutul scrisorii, mai exact, când a spus că nu avea de gând să i-o înmâneze şi că o scrie doar pentru a-şi pune gândurile în ordinea şi a mai minţit la încheierea acesteia, când a afirmat că nu o s-o recitească pentru a corecta eventualele greşeli gramaticale sau de ortografie. O făcuse, nu o dată ci de câteva zeci de ori, dar se temea că scăpându-i ceva astfel de greşeli, Cristina să nu-l creadă un prostănac şi aşa mai bine a decis să-şi ia o marjă de siguranţă, dând vina pe oboseală ci nu pe neatenţie sau necunoaştere. Astfel avea o justificare. În rest fusese cât se poate de sincer şi nu exagerase.
Recitind a nu ştiu câta oara paginile umplute cu litere, zâmbea mândru de ceea ce fusese în stare să scrie. În minte îi veni iarăşi un fragment dintr-o carte de-a scriitorului său preferat, Eliade, Nuntă în cer, mai precis: “…de altfel cred că nicio creaţie artistică nu e cu putinţă într-o stare de plenitudine şi euforie. Trebuie să simţi în toată fiinţa ta o lipsă, o absenţă care te macină, căci aceasta îşi caută împlinirea în actul creaţiei… ” şi se gândea că tare mult i-ar fi plăcut să scrie şi să publice cândva o carte. Se şi vedea la lansare, într-o librărie plină cu oameni, stând la masă şi împărţind autografe în stânga şi în dreapta, oamenilor ce-i zâmbeau şi-i întindeau mâna prietenoşi. Nu-şi dorea acest lucru din vanitate, ci doar din dorinţa de-a şti că după ce el nu va mai fi pe acest pământ va rămâne ceva în urma sa şi astfel se va simţi împlinit, văzând de acolo de sus că oamenii, copiii sau nepoţii celor ce-i cereau autografe în librărie în ziua lansării cărţii nu l-au uitat şi încă îi citesc opera. Ceruse şi părerea unor prietene, amice, pe care le avea în lista de messenger a calculatorului la care redactase scrisoare şi era tare bucuros că acele fete fuseseră încântate de ceea ce citiseră, ba chiar unele îi mărturisiseră, în glumă că încep să se îndrăgostească de el şi că şi-ar fi dorit şi ele să primescă o astfel de scrisoare de la un admirator secret.
- Deci, îşi spuse în sinea sa, înseamnă c-am s-o cuceresc pe Cristina!
Era târziu, ceasul mare de pe perete arăta ora 1 şi 35 de minute, dimineaţa, dar somnul nu părea să se lipească de el, din cauza acelei cafele tari şi amare băute în cursul zilei şi din cauza stării de melancolie ce-l cuprinsese. Ar fi vrut să adormă la comandă, pocnind din degete, pentru a se trezi pe la 8 şi ceva când avea să-i dea scrisoarea celei căreia i-o scrisese, dar gândurile nu-l lăsau în pace. Închide calculatorul şi fiind cald în casă, renunţă să se mai întindă pe canapea, îşi pune o pătură direct pe covor, o pernă şi se întide acolo, privind un punct nevăzut de pe plafonul sufrageriei.
Încet, încet pleopele se lăsau grele peste ochii lui trişti. Era trist pentru că viaţa lui nu era aşa cum şi-ar fi dorit el să fie. Nu se simţea împlinit. Pentru asta trebuiau să i se mai întâmple câteva lucruri. Trebuia să întâlnească acea jumătate lipsă din inel, trebuia să creeze ceva, să lase pentru posteritate o operă importantă…copiii săi, cărţile sale, picturile sale, trebuia să ajungă la acel statut social care să-i permită să se implice în viaţa comunităţii în care trăia, să facă acte de caritate, trebuia să ajungă la acel nivel în care analizându-se singur să nu aibă ce să-şi reproşeze, pentru că aşa cum spunea adesea, cel mai puternic, cel mai drept şi cel mai nemilos judecător al tău eşti chiar tu, pentru că faci parte din tine, din gândurile tale şi nu ai cum să te minţi fără să nu ştii că te minţi…Adormi!

**

Urmă un vis scurt dar frumos de-o noapte cu lună plină, dar din care se trezi brusc, fără să vadă, fără să ştie ce mai urma dacă nu se trezea şi fără să mai poată adormi la loc pentru a relua acţiunea de-acolo de unde se rupsese firul epic. Stătea şi privea pe geamul micuţ din bucătărie şi dintr-o dată cerul începu să se transforme, să-şi schimbe culoare. La început văzu nişte unde, ca şi cum cineva ar fi aruncat în cer, de dincolo de cer, ca într-o mare întindere de apă, o piatră. Unde de diferite nuanţe de albastru se mişcau de la centru spre exterior, încântându-i privirea. Văzând miracolul, sute, poate chiar mii de oameni ieşiseră afară şi priveau nevenindu-le să creadă ochilor, straniul dar minunatul spectacol. Se auzeau şoapte, glasuri, voci. Un murmur general. Oamenii adunaţi afară se ţineau de mână şi trăiau nişte emoţii deosebite, care emanau din corpul lor şi pe care, nu ştia cum să descrie asta, pentru că aşa ceva nu mai experimentase în realiate, le simţea până şi el de la geamul din bucătărie. Se aşeză pe un scaun şi-şi rezemă coatele de pervazul ferestrei, astfel privind mai bine spre cerul care suferea transformări fantasmagorice. După ce unda de şoc provocată de piatra nevăzută se domoli, pe cer începură să apară flori. Flori atât de frumoase şi de parfumate ca aceea pe care el o descrisese în scrisoarea adresată Cristinei. Erau aşa de parfumate încât mirosul devenise atât de puternic şi de plăcut de puteai jura că te aflii într-o fabrică de parfumuri scumpe. Timpul se dilatase iar lucrurile parcă de desfăşurau cu încetinitorul. După ce stratul de flori trecu, îşi făcu apariţia un joc mirific de culori, ca şi când un pictor distrat s-ar fi amuza aruncând şi punând în mişcare culori vii, atât de vii încât simţeai că te hipnotizează jocul și amestecul lor. Este sfârşitul lumii şi-a zis, încercând parcă să interpreteze propriul său vis, altfel nu se poate explica acest fenomen. Asta însemna că va muri! Nu se temea, regreta doar că nu apucase să-şi scrie acea carte la care visa. Dar stai aşa, gândul acesta îl bulversă profund. Încercă să stabilească unde este realitatea în care trăieşte. Acum doarme şi doar visează, fiind într-o lume imaginară, urmând a se trezi dimineaţă la viaţa sa reală şi adevărată, sau acum este în viaţa lui reală şi când se va trezi va visa? Cine ştie...sunt atâtea mistere pe lumea asta încât este absurd să-ţi baţi capul cu ele, trebuie doar să le accepţi ca atare şi să încerci să nu schimbi lucrurile, aşa cum spunea şi poetul lui preferat, Lucian Blaga:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei-căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
O lumină puternică, strălucitoare şi o linişte apăsătoare, apoi un sunet strident și neîntrerupt, care se aplifica, auzindu-se din ce în ce cu mai mult ecou. Oamenii parcă străluceau şi ei sub razele acelea puternice, de parcă ar fi avut îndreptat asupra lor un proiector gigantic. Dintr-o dată păreau aşa de mici şi de neputincioşi, cum de altfel şi sunt şi în realitate, în faţa forţei naturii, a divinăţii, încât privindu-i de la fereastra din bucătărie îl apucă un sentiment de milă. Săracii! Apoi pe cer trecu un fel de navă spaţială care lăsă în urma să un mesaj scris cu font alb. Întâi mesajul apăru nu foarte clar, greu de descifrat, dar pe măsură ce se concentra şi privea mai bine, începea să desluşească literele ce apăruseră pe cerul acum de-un albastru cum nu mai văzuse: „Maica Domnului te iubeşte!”
Se trezi brusc, sau adormi brusc, încă nu ştia, cert este că era din nou pe covorul din sufragerie, transpirat şi respirând repede, ca atunci când alergi o bucată mare de drum, ştiindu-te urmărit de o creatură mistică.

**

Păsările din copacii de pe lângă casă ciripeau atât de tare, de parcă și-ar fi dorit să se facă auzite până și de surzi, fiind conștiente că au un glas foarte frumos, ce merită auzit de către oricine. Deși era dimineață, soarele strălucea cu putere pe cer. Ah...cerul...visul...își aminti numaidecât...
- Ce ciudățenie, ce vis stupid!
Credea în vise premonitorii, deși nu avusese niciunul, așa cum crezuse și în dragostea la prima vedere, fără să i se întâmple să se îndrăgostească astfel, dar oare ce să însemne?!? Era atât de marcat de imaginile și de simbolistica visului încât abia după câteva minute, timp în care încercase să se dezmeticească puțin, privi către ceas, să vadă cât este ora. 7 și un pic! Imediat luă o măturică și alungă visul și gândurile ce-l frământau în legătură cu acesta, scoțând-o la suprafață pe Cristina.
- Să-i dau sau nu scrisoarea? Ce câștig dacă fac asta? Nu cumva mă entuziasmez eu prea repede și sunt mult prea imatur pentru anii mei? Ce, doar n-o citi atâtea pagini și apoi va veni să se ghemuiască în brațele mele șoptindu-mi că și ea are aceleași sentimente pentru mine...Nu, mai bine nu. Am să mă fac de râs, mă va considera un phihopat și un tâmpit și-și va schimba atitudinea față de mine, iar eu voi observa asta și voi suferi, necăjindu-mă că a fost numai vina mea, că eu am grăbit și înrăutățit lucrurile. Dar dacă stau și mă gândesc mai bine, bărbatul este cel care trebuie să facă primul pas, nu? Ca și la dans! Taram-tam-tam, taram-tam tam...
În fine, voi vedea la fața locului!
Era impulsiv și nu-i plăceau planificările. De cele mai multe ori deciziile pe care le lua erau spontane. Astfel îi plăcea să creadă că se păstrează sincer. Chiar dacă își făcea un plan, când trebuia să-l pună în aplicare, de fiecare dată schimba câte ceva, făcea ceva diferit față de ceea ce-și propusese inițial, pentru că așa era el.
Aseară, de exemplu, în timp ce scria în fața calculatorului, își imagina ce va face dimineață, la prima oră, înainte de-a pleca la muncă, înainte de-a o întâlni pe Cristina, pentru că omisesem să vă spun că răsturnarea de situație a Destinului consta în aceea că el și Cristina erau acum colegi de muncă! Va face dușul, ascultând tare melodia Divano, interpretată de una dintre formațiile sale preferate, Era, dar de data asta va zăbovi mai mult, pregătindu-se emoțional pentru ceea ce urmează să-l aștepte. Parcă și auzea refrenul...Divano...Divano Me...Divano Mes...Divano Mesia...Da, da, va pune melodia să reînceapă după ce se termină, ca să nu fie nevoit să iasă de sub duș! Apoi își va scoate din șifonier pantalonii cei negri de la costumul său norocos și va îmbrăca o cămașă verzuie, cu care i se spusese că-i stă bine. Vroia să arate și să se simtă irezistibil, deși rare erau momentele când avea atâta încredere în forțele proprii. Apoi va reciti scrisoarea, o va lista la imprimantă, o va împături și o va lua cu el, dar așa cum spuneam, în această dimineață nu procedă întocmai. Se duse la duș, dar fără să dea drumul la muzică, se îmbrăcă cu pantalonii lui norocoși, da, avea superstiția că anumite articole vestimentare îi poatră noroc și le îmbrăca la evenimente deosebite, dar luă o altă cămașă, una albă cu guler larg și da, listă și luă cu el scrisoarea, neștiind încă sigur ce va face cu ea. Starea lui de spirit generală nu era tocmai una bună și mai fusese și visul ăla straniu....Oare ce să însemne?!? Avea emoții, de parcă se îndrăgostise pentru prima dată în viața lui...Cât de efemer și de înșelător este totul și ce rol important revine autosugestiei ?!?.
Își aminti, spre exemplu, că prima și prima dată se îndrăgostise la 7 ani, de o vânzătoare de la raionul de preparate din magazinul din care mergea împreună cu câte unul din părinți să-i cumpere câteva felii de salam pentru pachețelul de la școală. Era o fată înaltă...pentru înălțimea lui de atunci..., blondă cu părul creț. Acum nu-i mai reținea fizionomia ci doar acele prime sentimente false de iubire. He, he...ce știa el ce este iubirea pe atunci. Era doar un puștan de 7 ani! Dar oare nu așa va privi lucrurile la bătrânețe despre acestă Cristina, zâmbind ironic despre inocența vârstei de atunci?!? Nu, nu, la bătrânețe va fi împreună cu ea, vor avea nepoți și-și vor aminti împreună acele momente. Ha, ha, îl apucase râsul de unul singur.
- Ai luat-o razna, băiete, ar trebui să te duci la un psihiatru!!!
Coborî treptele și ajunse în parcarea din fața casei, acolo unde-și lăsa mașina să se ”odihnească”, cum îi spunea în gând de fiecare dată când o parca acolo.
- Hai, odihnește-te, mersi mult, ești o fată bună, mâine o vom lua de la capăt!
Deși mulți prieteni îi spuseseră că nu procedează corect, întâi pornea Cd playerul din mașină, abia apoi făcea contact și demara. ”Așa ai să termii bateria foarte repede”. Hmmm, de câte ori nu auzise propoziția asta...dar ce puţin îi păsa lui. Nu-i plăcea să fie econom, deşi nu o ducea excelent cu banii
Azi, ca și ieri, asculta Angela Similea, o voce pe care o aprecia, deși pentru mulți ea făcea parte din generația...trecută. Măcinat cu cele mai recente probleme ale sale, Cristina și visul ciudat, nici nu-și dădu seama când ajunse la muncă, deși de-acasă și până acolo avea ceva de mers. Revăzu în memorie toate amintirile legate de Cristina, din clipa în care-a întâlnit-o pentru prima data, până acum.

**

Cum a început totul? În acea zi s-a dus la frizerie. Nu era cochet şi se tundea la cea mai apropiată de casa sa, la câteva străzi distanţă, o firmă micuţă într-un apartament la parterul unui bloc, fără pretenţii de salon, deşi la intrare scria cu litere de-o şchioapă „SALON DE ÎNFRUMUSEŢARE”. Î-l distra teribil de mult această titulatură şi cum avea un simţ al umorului bine dezvoltat şi o imaginaţie bogată, se închipuia intrând şi spunând:
- Bună ziua! Aici este salonul de înfrumuseţare, nu? Ia uitaţi-vă bine, ce crede-ţi, mai puteţi face ceva din mine, sau dau banii degeaba şi plec la fel de urât cum am intrat?!?
dar renunţă la a pune în aplicare această glumă, mulţumindu-se că şi-o spusese singur şi că reuşise să se binedispună puţin, pentru că avea o stare proastă! În salon erau două scaune de tuns, ambele libere, şi nici urmă de vreo frizeriţă, ele auzindu-se undeva într-o cameră alăturată chicotind aiurea între ele. Se aşeză pe unul dintre scaune, pe cel de lângă fereastră, ca să mai poată privi din când în când şi afară, iar în clipa următoare auzindu-l scărţâind sub greutatea trupului său îşi făcu apariţia...ea. N-are rost să v-o descriu fizic, pentru că ceea ce cuiva i se pare frumos, altcuiva i se poate părea banal de simplu şi neinteresant, prin urmare am să vă spun doar atât, că a simţit inima bătându-i foarte puternic şi cum un val de căldură se revasrsă asupra lui, de parcă ar fi intrat în cuptorul de pâine al bunicii. Atunci i s-a întâmplat să se convingă sigur şi singur că există dragoste la prima vedere.
- Cum vă tund, a întrebat, arâtându-i cel mai fermecător zâmbet
Tot ce-a reuşit să rostească a fost un mormăit de nedescifrat. Cu toate că-şi dorea să spună mi-e indiferent cum, numai să fie mai scurt, a spus:
- Cum credeţi de cuviinţă, numai la final să vă placă dumneavoastră, atât de mult încât să nu vă fie ruşine să ieşiti cu mine la o cafea!
Urmă să vadă a doua oară acel zâmbet unic! Puţin mai târziu reuşi să afle cum o cheamă. Cristina! În mintea lui tot auzea ca un ecou Cristina, Cristina, Cristina...
Călcând în picioare orice convenţie, orice şablon al societăţii în care trăim, ar fi întrebat-o pe loc dacă nu acceptă să se căsătorească cu el. Probabil ar fi urmat un râs zgomotos şi nervos şi un apel de urgenţă la serviciul de psihiatrie sau la poliţia comunitară, aşă că se abţinu.
- Vă place?

- Da, este bine, mulţumesc, sunteţi o drăguţă, defapt dacă stau să ma gândesc, nu o doar o drăguţă ci cea mai drăguţă fată pe care am întălnit-o!

- Mulţumesc!
Când se emoţiona roşea şi făcea gropiţe în obraji. Îi dădu intenţionat o bancnotă mai mare, deşi avea şi mărunt ca să plătească exact cât trebuia şi cu un zâmbet forţat îi spuse c-o roagă să păstreze restul. Plecă...schimbat...şi ca înfăţişare şi ca stare de spirit.
Ajuns acasă se întristă brusc observând cât de scurt fusese tuns.
- Când dracu mai creşte părul ăsta, ca s-o pot revedea pe Cristina?!? Ironia naibii, nu putea să lucreze şi ea în altă parte, la magazinul alimentar, la cofetărie, în altă parte unde să pot avea un pretext de-a o vedea şi de-a vorbi cu ea zilnic ?!?
Scena s-a mai repetat de câteva ori, în decursul a câteva luni de zile. A doua oară când a revăzut-o și-a făcut curaj și a întrebat-o dacă acceptă să iasă împreună, la o cafea, însă a fost refuzat, spunându-i că nu poate, că are pe cineva, iar apoi, de câte ori trece pe la ea, se rezuma la a discuta banalități. Sfârșitul acestui capitol se aproprie cu pași repezi. În dimineașa de crăciun, frizeria era deschisă, patronul, un burtos mărunțel cu doi ochișori negri și urâți, sperând să de-a lovitura în afaceri. Drept este că așa s-a și întâmplat, oamenii dorindu-și să arate bine în această zi importantă, au dat buluc să se tundă și să se coafeze. Cristina lucra! I-a lăsat un mic codou, spunându-i că Moș Crăciun l-a rugat să-l ajute, pentru că nu mai face față cu comenzile pe care le are! A stat mult în cumpănă cu ce anume să-i ofere. Nu vroia nici să fie ceva lipsit de valoare, nici ceva exuberant, să trăiască cu impresia că vrea s-o impresioneze și s-o ”cumpere”. În punga pe care i-a dat-o, a lăsat și o carte de vizită, sperând că va fi contactat. Nu s-a întâmplat așa. Nici de revelion, nici de Sf. Vasile...Pe la jumătatea lunii ianuarie a vrut s-o revadă, deși nu avea nevoie de un frizer. S-a așezat pe scaun și a observat-o că e tristă, așa de tristă cum nu o văzuse niciodată. A întrebat-o dacă are dreptate, dacă este supărata!
- Da, puțin...
- Dar ce s-a întîmplat, te pot ajuta cu ceva?
- Nu, mulțumesc mult, n-ai cu ce!
În acea zi n-au mai vorbit altceva. Era o tensiune pe care o simțea dar nu o înțelegea. Ceva se întâmpla acolo. Înainte de-a pleca, Cristina este întrebată de colega ei
- Ce facem, fată, mergem acolo după ce terminăm programul?
- Da, n-am zis așa, mergem să vedem măcar, să ne facem o părere!
La plecare, așa cum a menționat și în scrisoarea pe care acum o avea împăturită în buzunarul de la cămaşă, l-a condus până la ieșire și l-a mângâiat ușor. I s-a părut, atunci, că gestul ei ar vrea să spună ”ce copil ești!”. El i-a spus că s-a întristat văzând-o tristă și că-i pare rău că nu o poate ajuta....A plecat simțind în urmă privirea ei și neavând curaj să întoarcă capul...
Și înainte de asta, ori de câte ori simțea nevoia s-o privească, schimba traseul spre casă, ocolea câteva străzi numai s-o privească, în treacăt, pe geamul mare al frizeriei. Mergea repede, greu putea ține pasul cineva cu el, dar când se apropia de frizerie mergea încet, mai încet decât un tataie bolnav și cu oasele mucegăite (!!!), ca să i se întipărească cât mai bine imaginea ei pe retină. Așa procedă și după scena despre care v-am povestit, însă Cristina nu mai era.
- Ei, o fi și ea liberă, săraca...
S-a gândit c-ar fi posibil să nu mai lucreze acolo și așa s-a și întâmplat și când s-a dus să se tundă și în locul Cristinei a găsit o fată nouă, urâtă și proastă. O întrebă pe colega pe care o cunoștea
- Dar ori Cristina nu mai lucrează aici?
- Nu!
Nu? Nu atât? Ce vacă nesimțită și taciturnă și asta, el vroia amănunte, detalii, vroia să știe de ce a plecat, când și mai ales unde, pentru că era evident, având în vedere discuția auzită data trecută, c-a plecat la alt loc de muncă.
- Ce mai contează unde? Mai contează?
Era evident că n-are de gând să-i spună unde. A plecat și de atunci nici nu s-a mai dus acolo să se tundă. În acea perioadă, în oraș începuseră să se deschidă câteva supermarket-uri. Le-a luat la rând pe toate, sperând c-o va revedea acolo, lucrând la casa de marcat sau la vreun raion, dar nu s-a întâmplat așa...
De atunci și până ieri, n-a mai știut nimic despre ea. Nu se mai gândea la ea așa cum o făcea înainte, căci timpul, oricât de mult ne-ar durea și-am suferi vindecă rănile sufletului, și-și văzuse în continuare de viața lui. Ieri fusese insă prima lui zi la noul loc de muncă. Nu plecase foarte entuziasmat, era puțin stresat, ca atunci când începe o nouă etapă din viață. Cum se aștepta, șeful său chemase toți angajații să-l prezinte.
Începu, dregându-și vocea și arajându-și mustața gen Caragiale

- Începând de astăzi, el va fi noul vostru coleg, bla, bla bla...

Nu mai înțelegea ce spune pentru că în mulțimea de oameni din fața lui o revăzu, după atâta și atâta timp pe Cristina! De-acum aveau să se vadă zilnic, vor fi colegi, Doamne, ce fericit era și ca un vulcan, sentimentele lui pentru ea începură din nou să erupă...
În acea zi reușise să schimbe câteva cuvinte cu ea, lucruri banale și regreta nespus că nu avusese ocazia să-i spună ce mult se bucură de această revedere și cât de încântat este de această întorsătură neașteptată de situație în viața lui, de aceea se hotărâse să-i scrie. Să-i scrie și să-i mărturisească tot ce avea pe suflet.
Cel mai mult se temea de faptul că ar putea avea pe cineva drag alături, dar câteva mici amănunte îl făceau să-și zică ”nu, te înșeli, nu are pe nimeni!” În primul rând, ceea ce era cel mai important, nu purta verighetă pe degetele mici și albe, apoi modul în care-l privea și faptul că tot timpul părea tristă și în așteptarea a ceva ce parcă nu i se întâmplase, dar era pregătit pentru tot ceea este mai rău și nu-și autocenzurase senimentele, pentru că așa cum spunea și Viorel Baetu, un prieten poet stabilit de ceva vreme în Germania,

Iubirea este un cuvânt

Cu mii de sensuri, luat de vânt

Și-oriunde oameni vor trai,

Acest CUVÂNT îl vor rosti.


Spus cu pasiune, spus cu foc,

CUVÂNTUL va paroduce-un șoc

Și sensul vieții-l va schimba

Doar daca-i spus cu inima.


Dar o iubire adevarată

E doar aceea de durată

Ce nu se frânge cu nuiaua

Când greul vieții bate șaua.


Acesta e CUVÂNTUL mare

Ce-n lumea asta seamăn n-are

Te suie-n cer, te-aruncă-n iad

Te poartă beat pe mări de jad


Îți rupe inima în două

O coase și-ți dă una noua

Pe cel ce n-a rostit CUVÂNTUL

Și -a iubit numai argintul

Degeaba l-a ținut...pământul

Parcarea era liberă, semn că ajunsese devreme la muncă. Probabil colegii vor crede că vine mai devreme fiind angajat nou și vrând să facă impresie bună. Era și asta, dar el aștepta s-o vadă pe fata ce-l fermecase și să-i dea scrisoare prin care-și deschidea sufletul în fața ei. O invidia pe ea, pentru că se are pe sine însăși tot timpul, îi invidia pe cei ce lucrau direct cu ea, el fiind nevoit să caute pretexte ca să meargă în sectorul în care ea lucra. Coborî, verifică ușile de la mașină, mai mult din obișnuința de-a o face decât din necesitate, pentru că parcarea firmei avea un sistem de monitorizare eficient și cu inima bătându-i puternic, făcându-și în minte semnul crucii, se pregătea să facă față acestei zile care tocmai începea și se anunța plină de neprevăzut și necunoscut

**

Se născuse în luna august, sub zemnul astral al zodiei leu și fusese singurul copil al familiei, băiat, așa cum își dorise tatăl său. A avut parte de-o copilărie frumoasă și liniștita, dar un pic mai altfel decât a celorlalți copii, la vârsta de 7 anișori, rămânând numai cu mama sa, tatăl plecând acolo sus. Temându-se să nu ajungă ”rău” fără autoritatea și sprijinul moral al celuilalt părinte, mama sa se ocupase temeneinic de educația sa. Își dorise ca el să fie educat, politicos și manierat, să învețe carte și să ajungă cineva în viață și poate să aibă cine să-i dea și ei o cană cu apă la bătrânețe, așa cum îi plăcea mereu să spună. Se bucura văzându-l cum crește și cum, încet, încet, visul ei capătă contur. Terminase o facultate și reușise să se angajeze la o firmă pe un post conform cu pregătirea lui, numai că după fix doi ani de la angajare, patronul la care lucrase alesese să părăsească țara și să închidă afacerea care oricum nu era foarte profitabilă, dar care lui îi asigura un salariu mai mult decât mulţimitor, disponibilizând astfel toți angajații. Cum în orașul său de provincie economia nu mergea cu toate motoarele pornite, ci mai mult scârțâia din toata încheieturile, reuși cu greu să se reangajaze, printr-o cunoștință a unei cunoștințe de-a lui...și iată-l astăzi, în a doua zi la noul loc de muncă, pășind cu emoții pragul intrării principale.
O zări singură, ștergând la fel de tristă și de melancolică cum o știa niște geamuri. Se concentra așa de tare la ceea ce făcea de-ai fi jurat că are de dus la bun sfârșit cea mai importantă sarcină din toată firma. Oare ce s-o gândi ? ce mult și-ar fi dorit să știe asta, ca de altfel orice alte amănunte legate de ea.
- Sărut mâna!
- Bună ziua!
- Nici n-am apucat să spun, Cristina, ce mult mă bucur să te revăd! Ce mică este lumea asta!
- Da, într-adevăr, este mică! și schiță iarăși acel zâmbet care-i înmuia genunchii!
Asta fu toată discuţia. Mai târziu, pe la orele 12, afară începu o ploie urâtă de vară, cu fulgere și tunete şi se hotărî să coboare la ea şi să-i dea acea scrisoare. El avea biroul la un etaj superior al clădirii, în timp ce ea lucre la parter, la asta mă refer când spun că se hotărî să coboare. Deocamdată…

- Îmi era urât în birou, pe mine ploaia mă indispune, așa că am coborât să vad dacă întâlnesc pe cineva pe aici, pentru a-mi reveni din starea asta de melancolie pe care o am și când colo, ce văd, cea mai drăguță fată din firmă!

- Mulțumesc! Mie îmi place când plouă! Mă imaginez într-o căsuță, undeva la munte, stând și privind pe fereastră stropii care se revarsă din cerul gri și apatic, dar gata cu romantismul meu! și schiță cu mâna un geste care vroia să spună ”gata, lasă”
- Hmm, știam eu că ești o persoană romantică!
- Am și eu momentele mele...
- Îți place la noul tău loc de muncă?

VA CONTINUA

Gânduri...

Acum ai tot, pentru ca în clipa următoare să ţi se întâmple să nu mai ai nimic din tot ce aveai înainte, ca şi cum acel ceva nici n-ar fi existat vreodată. Asta este viaţa, asta este moartea, ăsta este cursul firesc şi ireversibil pe care-l urmăm toate fiinţele vii de pe pământ. Întotdeauna am spus că nu mă sperie moartea, pentru că este inevitabilă, ci durerea pricinuită de dispariţie celor dragi şi apropiaţi. Rămân în urmă doar amintiri, câteva fotografii în ramă, poate câteva scrisori, lucruri şi lucruri...ca şi cum totul ar fi fost doar un vis scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină...şi regrete, multe regrete că nu am profitat la maximum de timpul trecut, regrete că am lăsat visul acela scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină să fie umbrit de probleme şi supărări...care acum, privind în urmă ni se par atât de bizare şi de stupide, încât dac-am putea da timpul înapoi nu le-am mai acorda nicio atenţie, intensitatea trăirii lor nu doar fiind minimalizată ci redusă absolut la zero.
Povestea unui sihastru care locuia într-o chilie undeva în munţi, în apropia unei mânăstiri, mi-a dat de gândit. Deşi era sărac, mai mult decât sărac, având doar hainele de pe el şi două pături, una pe care doremea şi alta cu care se învelea şi-şi ducea existenţa din mila călugărilor de la mânăstirea din zonă, a ciobanilor care mai treceau din când în când cu oile în transhumanţă şi a celor câtorva turişti care se aventura prin acele locuri pustii dar de-un pitoresc nemaîntâlnit, în fiecare dimineaţă după ce se trezea din somn, ieşea afară din chilia sa, privea cerul şi ţipa cât putea de tare “Doamne, îţi mulţumesc pentru că sunt cel mai bogat decât un rege!” Tot auzindu-l ţipând aşa în fiecare dimineaţă, a fost întrebat, ironic, evident, de ce se crede atât de bogat? A răspuns că se simte bogat pentru că se simte liber şi că a reuşit să se detaşeze de toate problemele inutile ce apasă chinuitor pe sufletul oamenilor, neconştientizând cât de ridicoli sunt. Cu alte cuvinte ajunsese la un echilibru perfect în starea lui de spirit, simţindu-se pe deplin fericit.
Am făcut o scurtă paranteză pentru a contura mai bine ideile mele. Nu sunt adeptul izolării de lumea civilizată (între noi fie voarba, oare cât de civilizată?!?), nu mă împotrivesc progresului şi tehnicii moderne, dar mă miră comportamentul oamenilor. Nu joc rolul lupului moralist, să afirm că eu nu procedez asemeni celorlalţi semeni ai mei, dar măcar am momente în care mă analizez şi-mi dau seama ce mult greşesc, în timp ce unii persistă să se adâncească în durere şi suferinţă alimentânduşi singuri niste sentimente prosteşti precum invidia, orgoliul, dorinţa absurdă de îmbogăţire...
Am amintit despre fericire şi ecilibrul perfect al persoanei cu propriul său eu. Am să fac o parabolă şi am să vă prezint altfel lucrurile...
În timpul unui accident, Globul s-a spart şi particole de diferite mărimi au început să se irosească, căzând în toate părţile şi devenind impure, în contact cu praful şi cu tot mediul extern Globului. Pentru a reface acel Glob, creatorul a decis să facă oameni şi în fiecare dintre ei să pună un fragment din acel glob, pentru a-l purifica şi a-l recupera: sufletul!
În funcţie de trăirile, de emoţiile avute şi de faptele comise pe pământ, substanţa Globului din trupul oamenilor se purifică sau din contră se deteriorează mai rău. Cu cât substanţa este mai pură, cu atât este mai uşoară şi cu atât, la momentul potrivit, ajunge mai sus, mult mai sus, ajungând astfel să contribuie la refacerea Globului.
Dar oare cât de capabili sunt astăzi oamenii să se îngrijească de părticica de Glob primită cadou? Într-o zi, ascultând un preot care amintea oamenilor că trebuie să fie buni, mă întrebam de ce este atât de greu acest lucru?!? De ce suntem altfel decât aşa cum trebui să fim, pentru că într-un final...ştiţi prea bine ce se întâmplă...visul scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină se termină...
Un tâmplar bătrân, ce aştepta cu nerăbdare pensionare pentru a se ocupa de familia sa numeroasă, cu mulţi copii şi nepoţi, este rugat de către patronul său mai construiască o ultimă casă. După multă muncă de convigere din partea patronului, fie şi din partea ruşinii şi a recunoştiinţei. Că doar lucrase o viaţă întreagă la acest patron acceptă, numai că nu mai era atent la calitatea materialelor folosite, nu mai angaja ucenici bine pregătiţi profesional, nu mai era atent la detalii, urmărea doar să termine cumva lucrarea încredinţată. La final, când patronul îi întinde zâmbind cheile de la casă şi-i spune că pentru el şi familia sa numeroasă l-a pus să ridice acea casă...s-a ruşinat şi s-a mâniat teribil, spunându-şi că dac-ar fi ştiut acest lucru, altfel ar fi lucrat...
Aşa şi cu noi, când vine momentul să ne aflăm în faţa ADEVĂRULUI, regretăm că nu am procedat aşa cum trebuia, asemeni tâmplarului, pentru că suntem puşi pe acest pământ să avem grijă de propria părticică din Glob...

Călătoria...

Stau pe peron și aștept să ajungă în gară iar apoi să oprească cu scârțâit de roți metalice trenul, pentru a mă cățăra pe scările cele înalte și a ocupa un loc la fereastră, ca să pot vedea cât mai bine. Am emoții! Este o călătorie lungă în necunoscut. Destinația finală o știu doar din auzite. Țin bine în mână biletul de călătorie pe care scrie cu litere de-o șchioapă NAȘTERE – MOARTE, iar mai jos, “Călătorie plăcută!”
Urc! Aglomerație mare, îmbulzeală, coate, îmbrânceli, care mai de care mai avid să ocupe locurile de la geam, ca să poată privi minunatul spectacol vizual ce avea să urmeze timp de câțiva ani buni. Reușesc să ocup un loc acolo unde-mi doream. Trenul porni! Trecu un an, apoi altul, apoi alții, atât de fascinat eram de ceea ce priveam pe geam încât nici nu le mai țineam socoteala, până când cineva mă bate ușor pe umăr și-mi spune că la următoarea stație trebuie să cobor. Abia atunci privesc în vagon. Lângă mine alți oameni. Mulți! Frumoși, interesanți...Trebuie să cobor. Parcă sunt ca lovit de tren, dacă-mi permiteți metafora. Regret că am pierdut atâta timp fără să mă apropii de oamenii de lângă mine, doar stând și privind la cei de dincolo de geamul trenului...

Virtual art gallery

Clipa...

Amintiri, vorbe, şoapte, fotografii, tablouri, rame, zâmbete, lacrimi, riduri, sentimente, vise, idealuri, promisiuni, speranţe, dezamăgiri, pasiune, litere, cuvinte, propoziţii, fraze, scrisori, culori, umbre, desene pe nisip, valuri, spumă, fum, artificii, poezii, excursii, fericire, durere, dansuri, petreceri, înmormântări, căutări, despărţiri, regăsiri, ambiţii, orgolii, sensuri, nonsensuri, realizări, insuccese, singurătate, prietenii, accidente, şanse, neşanse, melodii, zgomote, strigăte, chemări, arome, stele, praf, eclipse, flori, mângâieri, alinturi, lovituri, răsărituri, apusuri, jocuri, basme, poveşti, negru, alb, zile, nopţi, săptămâni, luni, ani, decenii, luni, marţi, duminici, adevăruri, minciuni, dragoste, idile, procese, complexe, trăiri, emoţii, discuţii, monologuri, dor, dorinţe, doine, drame, discuţii, declaraţii, confesiuni, mărturisiri, plimbări agale, paşi repezi, alergări, temeri, ploi, tornade, zăpezi, furtuni, secete, taine, secrete, enigme, mistere, filme, spectacole, expoziţii, concerte, slujbe, munci, relaxări, oboseli, contraste, toate trec într-o clipa, o viaţă…

Prinţesa roz

Aceasta este o poveste despre o prinţesă, este o poveste despre aparenţe, despre cunoaştere şi necunoaştere, despre sentimente, unele mai nobile, altele mai puţin…este o poveste şi totuşi nu este o poveste…
De ceva vreme, la porţile înalte şi solide ale cetăţii tot venea cineva care încerca să ia legătura cu prinţesa. Se prezenta pe numele mic, făcea o plecăciune în faţa străjerilor şi-i ruga respectuos să-i anunţe vizita, numai că de fiecare dată aceştia îl refuzau şi-l trimiteau la plimbare, pentru că în misterioasa cetate nu intra chiar aşa orice muritor de rând, ci numai anumite şi anumite persoane, după cum bine poruncise prinţesa, pentru că aceasta nu avea încredere în oamenii din exterior. În unii avusese încredere oarbă dar au dezamăgit-o, în alţii îşi pusese speranţe mari, dar a rămas numai cu ele…Cetatea era atât de departe de lume, de lumea reală şi atât de bine ascunsă de privirile curioşilor, tocmai din motivul amintit mai sus, încât foarte puţini aveau cunoştinţă de existenţa acesteia, dar dintre cei care o cunoşteau, mulţi, ca nu spun chiar toţi, se minunau de misterioasa construcţie, roz, înaltă, somptuoasă şi fortificată şi se întrebau oare cine locuieşte şi ce se petrece dincolo de acele mari şi de nepătruns ziduri, ca să nu mai spun că fiecare îşi dorea să poată să pătrundă…Zvonurile începuseră să circule. Unii spuneau că acolo ar locui o vrăjitoare, alţii, din contră, că acolo ar trăi o tânără frumoasă cum nu se mai pomenise până atunci, dar cei mai mulţi spuneau că acolo locuieşte o tânără şi frumoasă prinţesă, care te vrăjeşte pur si simplu cu zâmbetul, cu misterul ei. Uneori o vedeau ieşind calmă, mândră şi elegantă din propria-i cetate, plecând…nu se ştie unde, pentru ca peste nu mult timp s-o vadă alergând în direcţia inversă…fără să vorbească cu nimeni, trântind porţile în urma ei şi zăvorându-le cu multe chei...Unii, mai vechi prin părţile locului spuneau că nu aşa au stat lucrurile din totdeauna. Înainte prinţesa era prietenoasă, deschisă, caldă, foarte încrezătoare…numai că de la un timp se schimbase radical.
Unii, conştienţi de propriile puteri, se mulţumeau doar să privească şi să întoarcă capul uitându-se în urmă până când cetatea, făcându-se din ce în ce mai mică, nu se mai zărea deloc. Alţii, dimpotrivă, prea plini de ei, considerau că cetatea li se cuvine şi-şi propuseseră s-o cucerească cu orice preţ, doar de dragul victoriei Alţii, invidioşi şi răi îşi doreau să intre cu orice preţ şi să strice ceea ce prinţesa construise, alţii şi alţii…fiecare cu motivele lor…noi însă ne vom opri atenţia asupra acelui tânăr insistent care tot încerca să pătrundă în cetate. Cine era, ce intenţii avea, ce-şi dorea de la tânăra prinţesă, iată câteva întrebări pe care oamenii începuseră să şi le pună, tot văzându-l cum se duce şi pleacă de la porţile de nepătruns ale cetăţii…
N-o cunoştea pe prinţesă, n-o mai văzuse până atunci niciunde, doar în ziua aceea în care se întorcea, grăbită şi tristă în cetatea ei roz, preţ câteva clipe, chiar se priviră în ochi. Asta, da, asta îl fermecase pe personajul nostru: avea nişte ochi atât de mari şi de frumoşi, dar atât de trişti pentru o prinţesă…Contrasta cu tot ceea ce-şi imagina el până atunci că reprezintă o prinţesă, era ca şi cum un matematician celebru ar fi aflat peste noapte că teoriile în care crezuse atâta şi atâta timp erau neadevărate. I se întâmplă să se simtă ceva. Am să fac o paranteză pentru voi, oamenii contemporani…acum ceva ani văzusem un film “Roboţel sentimental” în care unui robot, în urma unei întâmplări bizare i se întâmplă să aibă sentimente umane şi să se îndrăgostească de o femeie Personajul nostru se analiza singur şi se mira de ceea ce începe să simtă faţă de prinţesa din cetatea roz, asemenea acelui robot din film…Se simţea…atras inexplicabil de acea privire, de acel zâmbet nevăzut dar pe care-l intuia larg şi cald, se simţea..cum nu se mai simţise de multă vreme, fermecat de ceea ce reuşise să vadă în şi prin ochii prinţesei.
Cunoscuţii, familia, propria conştiinţă şi raţiune, oamenii din jurul cetăţii, nimeni nu-l sfătuia să se îmbete cu apă chioară, cum se spune, pentru că era de aşteptat ca o prinţesă să aibă aspiraţii înalte, mult prea înalte, poate mai înalte decât Everestul, iar el era un alt muritor de rând din exteriorul cetăţii. Tot urmărind-o pe prinţesă cum iese şi intră în cele doua lumi, o descoperi aşa cum nu foarte mulţi reuşiseră s-o facă şi i se întâmplă să încheie o bătălie devenită război între el şi propriul său el, rezultând clar şi fără nici un dubiu că este îndrăgostit. Îndrăgostit nu de prinţesa retrasă, îmbrăcată elegant, cu diademă de aur, din exteriorul cetăţii, ci de fata copilăroasă şi deosebită din interiorul cetăţii, îmbrăcată simplu, pe care o ştia privind cerul înstelat sau jucându-se cu pisicile, nu supărată pe lume ci speriată de ea, nu în interior, ci afară. Adică şi-a dat seama, după desele intrări şi ieri că acolo unde lumea crede că ea se simte bine şi ocrotită, de fapt se simte închisă şi marginalizată, că nu este un loc unde-i place şi unde-şi doreşte să stea, ci doar un refugiu.
Tot încercând să intre în cetatea roz şi tot nereuşind, personajul îşi propuse să mai facă o ultimă încercare. Zis şi făcut! Se sculă de dimineaţă, îşi puse în desagă câte ceva de mâncare, o sticlă cu apă, pentru că avea ceva drum de străbătut şi luă calea cetăţii roz. Atât de mult îşi dorea să-l lase să intre…ce fericit ar fi fost…
Tot gândindu-se ba la una, ba la alta, nici nu-şi dădu seama când ajunse în faţa uriaşelor porţi mai roz ca celebra panteră roz. Inima începu să-i bată aritmic, de parcă se speriase de ceea ce vedea şi vroia s-o apuce la goana de unde venise.
Cei doi paznici, înarmaţi până în dinţi erau prezenţi la datorie. Vigilenţi şi foarte suspecţi, încât observau tot ce mişcă, chiar şi micile şi blândele furnicuţe îl recunoscură imediat pe cel care cerea pentru a nu ştiu câta oara să fie lăsat să intre în cetate. Se priviră şi-şi zâmbiră, vrând să spună, “iar ăsta!”
Ştiau exact ce va urma…se va apropia…se va prezenta, se va înclina respectuos şi-i va ruga s-o anunţe pe prinţesă că se află acolo şi că doreşte să intre…
Aşa şi intenţiona să procedeze, numai că ajuns în faţa porţilor, se opri brusc, ca lovit de o suliţă nevăzută. Rămăsese privindu-i aşa minute în şir pe cei doi gardieni, care la rândul lor îl priveau încremeniţi. Era conştient de cât de mult o preţuiesc şi-o iubesc acei paznici, de-şi fac atât de ireproşabil datoria, unde mai pui că aflase că nici nu erau plătiţi pentru asta!!! Atunci realiză ce mult greşise, ce prost şi încuiat la minte fusese…
Se apropie şi mai mult, aproape că le putea simţi respiraţia. Se prezentă, făcu o plecăciune şi-i rugă să-i transmită frumoasei prinţese roz c-o aşteaptă afara!!! Pentru prima dată văzu porţile deschise…
Aceasta a fost povestea unei prinţese, o poveste despre aparenţe, despre cunoaştere şi necunoaştere, despre sentimente, unele mai nobile, altele mai puţin…Aceasta a fost poveste unei fete retrase în lumea ei proprie…aceasta a fost o poveste şi totuşi nu a fost o poveste…
Dedicată cuiva drag mie…

Omul...

Stătea și privea fix peștele afumat din farfuria din dreptul lui, albă, întinsă și plată. Mâna îi rămăsese ridicată în aer, ținând strâns între degetele mici o felie de pâine care, treptat, treptat, ceda presiunii și se fărâmița, transformându-se în bucăți și mai mici de pâine. Fără să fie nimeni în salon, parcă tot auzea vocea mamei spunându-i “trebuie să mănânci, trebuie să mănânci, ca să-ți poți lua medicamentele!”, dar cu toate astea el nu schița niciun gest care să trădeze intenția de-a face întocmai cum îi cere vocea mamei, deși era un copil foarte ascultător. Stătea și privea îngrozit la peștele asezonat cu garnitură de roșii, mărar și ceapă, fiind incapabil să se miște. Pe obrajii lipsiți de culoare, două lacrimi mari își urmau nestingherite drumul tocmai început, un drum fără cale de întoarcere.
E un pește frumos, dar e un pește mort! L-au prins, l-au scos din apele lui în care se scălda fericit alături de familie și l-au transportat până la pescărie. Acolo i-au curățat solzii, l-au tranșat, l-au curățat de intestine, l-au preparat, l-au afumat și l-au ambalat într-o casoletă în vid, depozitându-l într-un frigider industrial. De acolo l-au împachetat în alte cutii, l-au urcat într-un camion și l-au transportat la magazin, unde-a trecut prin mai multe mâini. Mâinile gestionarului, mâinile muncitorilor care așezau marfa în rafturi, mâinile clienților care doreau să-l cumpere, dar care renunțau din cauza prețului sau din alte motive, așezându-l la locul lui, în raft. Dar pentru Dumnezeu, nu acolo era locul lui, oameni buni!
De acolo a ajuns în coșul de cumpărături al mamei, în sacoșa sa, în bucătăria sa, apoi în salonul de spital în care era internat, pentru a-l mânca și a prinde putere să înghită medicamentele alea stupide, care știa că nu-l puteau ajuta cu nimic. Știa că avea să moară și el, curând, dar nu știa ce se va întâmpla cu el, ce soartă va avea, pentru că dincolo de moarte trebuie să se întâmple ceva cu el, așa cum se întâmpla acum cu peștele din farfurie. Auzise poveștile cu Edenul, cu minunata grădină în care ajung oamenii care au făcut fapte bune sau care nu au avut păcate, unde aveau să se odihnească și să se joacă cu animalele sălbatice, devenite brusc blânde și iubitoare, unde vor bea nectar și se vor delecta ascultând muzică simfonică, dar nu credea nici o iotă din ele și chiar dacă ar fi fost să creadă, această perspectivă îl speria. Nu-I plăcea nectarul, nu-I plăcea muzica clasică, nu-I plăcea să lenevească…
Ochiul sticlos al peștelui îl obseda. Citea în el atâta spaimă, atâta durere, atâta suferință, atâta dorință de răzbunare, ba nu, nu de răzbunare, ci de dreptate. Oare cum și când o fi murit? O fi murit în cârligul rece și ascuțit al undiței mânate de o mână criminală, simțind cum acesta îl străpunge, chiar în apele lacului în care locuia, o fi murit în drum spre pescărie, sufocat și înghesuit de ceilalți pești la fel de sufocați și de înghesuiți ca și el, o fi murit tăiat de lama cuțitului angajatului de la pescărie, simțind cum încetează, încet, încet, să mai fie pește? Oricum ar fi murit, I s-a făcut sigur o nedreptate, o nedreptate mare! Oare mama lui ce-I spunea când era mic și se zbenguiau împreună în apele călduțe ale lacului, despre această mare trecere dincolo? Că peștii îmbătrânesc, că mor și că dacă nu au fost pești răi ajung în RAI. Uite c-a ajuns în farfuria mea! Dar stai așa, poate a fost un pește rău și de-asta a ajuns aici, dar ce rău putea face un pește așa de mic, ce rău puteau face toți ceilalți pești din hypermarket, de-au ajuns în această situație neplăcută și neașteptată?
Simți mâna inertă cum îi înțepenește și se decise s-o lase jos, sprijinită de masa mică de lângă patul în care aștepta să moară și el, curând, foarte curând. Deci n-a murit, s-a transformat! S-a transformat în hrană. În hrană pentru pisica muncitorului de la pescărie, care i-a dat mațele pe care nu le putea valorifica și apoi în hrană pentru el. Cât de utilă a fost această transformare? N-a prea fost, hmmm, să saturi o pisică și un muribund…nu-I cine știe ce ispravă! Dar cine-a stabilit toate aceste reguli? Cine-a stabilit că el trebuie să se nască, că trebuie să se nască un pește, că trebuie să fie scrumbie sau ce naiba era… fusese, că nu se pricepea, ci nu alt pește, hering sau caras? Cine-a stabilit că el trebuie să moară, cine-a stabilit ca el să devină o marfă? Cine, cine, cine? Același cineva care stabilise că el trebuie să moară? Poate! Dar de ce? De ce? Ce rost are viața? Ce rost are moartea?
Nu se temea de moarte, pentru că mai devreme sau mai târziu tot urma să aibă de-a face cu ea, așa cum avusese bunica, vecina de la etajul patru, celălalt băiat din salonul de alături, cu care juca în fiecare seară, înainte de stingere, cărți, Cuki, cățelul lui iubit și jucăuș, hamsterul Johny…
Regreta că nu apucase să facă tot ceea ce și-ar fi dorit să facă. Vanitate? Orgoliu? De că regreți că nu ai terminat ceea ce-ți doreai, de vreme ce tot renunți la tot, la un moment dat și tot nu poți spune nici atunci că ai terminat tot? Ei, la asta chiar nu găsea niciun răspuns! Pentru că așa trebuie să fie, își spuse și iar se întrebă cine hotărâse că așa trebuie să fie?
I-ar fi plăcut să crească și să ajungă să conducă o mașină, un camion și să călătorească în toată țara, să vadă locuri, să vadă oameni, să le afle povestea… Aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora! El ce să zică, n-apucase să cunoască bine nici tot orașul în care se născuse, ce să mai zică de întreaga sa țară, ce să mai zică de Europa, de Asia, de întreaga lume, de tot pământul, de marele univers… Aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora, suntem cunoștințe înmagazinate! I-ar fi plăcut să picteze, să expună în marile galerii ale lumii, să fie un artist care trăiește pentru artă. I-ar fi plăcut și să se joace la calculator și multe, multe altele, dar își dădu seama că dacă nu avea să moare acum, tot nu-I ajungea timpul să facă tot ceea ce și-ar fi dorit, pentru că timpul este limitat, timpul este și nu este, aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp!
Intră asistenta. Îi zâmbi, așa cum o făcea numai după ce primea un bacșiș gros de la mama lui, pentru a se purta frumos și amabil, pentru a avea grijă de el. Oare de ce sunt oamenii atât de lacomi și de avizi, atât de egoiști și de nesătui, că doar vin în această lume goi, fără nimic, singuri doar cu ei (!!!) și pleacă în aceleași condiții, goi și singuri?!? Altă întrebare la care nu știa să-și răspundă! Dar nu, acum nu zâmbea la el din cauza micului ciubuc primit, ci zâmbea pentru că era îndrăgostită! Știa asta, nu trebuia să-I confirme nimeni lucrul acesta, oamenii zâmbesc așa doar când sunt îndrăgostiți. Pentru că tot îi sugerase următorul subiect la care trebuia să se gândească, hotărî ca acesta să fie “dragostea”! Da, trebuia să se gândească, noi oamenii ar trebui să facem asta tot timpul, să gândim, să gândim și iar să gândim, pentru că noi, oamenii suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp, suntem gânduri în gândurile celorlalți!
Dragostea este divină! Dumnezeu a iubit omul atât de mult încât l-a trimis pe pământ pe Fiul Său, pentru a ierta greșelile oamenilor. Oamenii l-au chinuit și umilit pe Iisus, deci dragostea de care El a dat dovadă a fost atât de mare încât nu se poate măsura și exprima! Cu acest sentiment suntem înzestrați și noi. Ce greu este de explicat ce înseamnă dragostea, deși o cunoaștem cu toții. Am să mă refer la dragostea dinte el și ea, iubit și iubită, doi oameni necunoscuți care se întâlnesc, se cunosc și încet, încet, devin unul, mărturisind că nu mai pot trăi unul fără celălalt! Și când te gândești că înainte nici nu se cunoșteau… Compar această întâmplare a oamenilor de-aşi găsi jumătatea alături de care să se simtă atât de ei (!!!) cu un concurs de descuiat uşi. Știu că așa ceva nu există în realitate, de aceea am să vă descriu! Pe un zid lung şi mare, mai mare decât Marele zid chinezesc, din metru în metru stă în balamale uriașe câte-o uşă din fier forjat, având două încuietori, de-o parte și cealaltă . În faţa fiecărei uşi stă un om cu un coş mare plin de chei. Chei mai mici, mai mari, chei diferite, chei unice. Din tot maldărul acela de chei, doar una singură poate deschide uşa din faţă concurentului aspirant la a trece dincolo. Unii au noroc și o găsesc repede, alții se zbat ceva mai mult, iar altora nu le ajunge o viață întreagă pentru a găsi cheia potrivită. În spatele acelei uși se află o altă persoană care la rândul ei încearcă să deschidă ușa. Cazurile în care ambele persoane reușesc să deschidă ușa în momente simultane sunt rare și se numesc povești adevărate de dragoste, iar premiul câștigat, pentru că am zis că este o competiție, un concurs, este chiar persoana din spatele ușii. Noi, oamenii, suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp, suntem gânduri în gândurile celorlalți, suntem ceilalți, suntem aceeași, suntem unici!
Mai am puțin și mor, pentru că mai am puțin și mă nasc! Infirmiera o întreabă pe mama dacă este pregătită să mă aducă pe lume. Renunță să mai privească peștele din farfurie și-I răspunse că da! Voi fi David sau Ion, voi fi Dan sau Andrei, voi fi eu, voi fi ceilalți, voi fi părinții mei, voi fi același dar pentru fiecare voi fi altcineva. Voi fi copilul părinților mei, pentru medicii din maternitate voi fi nou-născutul, voi fi colegul de clasă al copiilor din școală, voi fi vecinul din bloc, voi fi colegul de muncă, voi fi iubitul unei fete, voi fi tatăl unui copil, bunicul altuia, voi fi OMUL, voi fi ceea ce va rămâne în urma mea!

Călătorie până în sufletul celuilalt...

Dacă am şti ce ne rezervă viitorul, n-am mai avea emoţii, n-am mai trăi cu aceeaşi bucurie dulce-amăruie cu care aşteptăm ca lucrurile viitoare să se producă, iar viaţa noastră n-ar mai avea nici un farmec. În linii mari, ne cunoaştem limitele, adică ne aşteptăm să ni se întâmple combinări de lucruri care li se întâmplă celorlalţi oameni din epoca noastră: o copilărie în care ne jucăm şi studiem, o adolescenţă în care ne îndrăgostim, o maturitate în care ne formăm propria familie şi ne creştem copiii, aşa cum părinţii noştri ne-au crescut la rândul lor şi o bătrâneţe în care ne vom plimba nepoţii prin parcuri.

Singurul lucru cert pe care-l cunoaştem despre noi, cu privire la ce va fi, este că vom muri. Gândindu-ne la asta, tuturor ne-ar place, ca la momentul respectiv, aruncând simbolic o ultimă privire peste umăr, cu tot regretul că părăsim lumea asta în care-am trăit şi de care ne-am ataşat atât de mult, să putem zâmbi şi să fim mândri de ceea ce a rămas în urma noastră, de ceea ce am realizat în viaţa pe care-am avut-o, pentru că asta este tot ce contează până la urmă şi aici am să vă rog să înţelegeţi că nu mă refer la lucruri materiale, la bogăţii sau comori pământeşti…
Scriind aceste rânduri, îmi amintesc o replică dintr-un film drag mie, „Meet Joe Black”, în care personajul William Parrish, interpretat de actorul Anthony Hopkins, la ultima sa aniversare spune, meditativ: „hm, 65 de ani… au trecut într-o secundă!”. Adeseori compar viaţa cu un foc de artificii, un spectacol frumos dar scurt, în urma căruia nu rămâne decât o amintire a ceea ce a fost… şi fum, care se pierde mai repede sau mai încet, funcţie de calitatea artificiilor.

Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei aparte. Unora le-a fost dragă copilăria, altora adolescenţa, tinereţea, maturitatea, dar bătrâneţea n-am auzit să-i fie dragă cuiva… Avem înţelepciunea pe care n-am avut-o până atunci, avem credinţa cea mai mare şi resemnarea… Mă întrebam cum ar fi apreciat oamenii viaţa dacă s-ar fi derulat în sens invers, adică din bătrâni să devină tineri şi mi-am şi răspuns: altfel, cu siguranţă, altfel!

Atunci când la televizor crainicul de la ştiri anunţă, cu o mină serioasă că nu ştiu cine a trecut în lumea celor drepţi şi mai arată şi câteva cadre de la înmormântarea respectivului, cu toţii cei care privim la micul ecran devenim apatici şi ne întrebăm retoric ce este viaţa, cine suntem, ce suntem, de unde venim şi unde mergem…
În acele clipe ne amintim că suntem muritori, uităm parcă de grijile cotidiene şi privim viaţa cu alţi ochi, chiar avem tendinţa de-a deveni ceva mai buni cu cei din jurul nostru. Uneori, în glumă, îmi spuneam că ar fi trebuit ca în fiecare zi să fie filmată şi difuzată la tv, ca media cu cea mai mare influenţă la public, câte-o înmormântare, pentru ca oamenii să nu uite că sunt muritori şi să nu înceteze să se bucure de viaţa pe care o au, fie că sunt miliardari sau cerşetori, maratonişti sau ologi…
Am ajuns departe, atât de departe încât nefirescul nu mai miră şi nu mai şochează pe nimeni, anormalul devenind normal şi normalul, anormal; atât de departe încât multe dintre evenimentele contemporane par desprinse din apocalipsă, ca semne prevestitoare ale acesteia!

- Masa e servită, masa e servită…
Vocea bucătăresei îndepărtându-se pe culoarul îngust al etajului superior al azilului de bătrâni se auzea din ce în ce mai stins…
Bătrânului nu-i era foame, sau poate că îi era, dar făcu din mână un semn care vru să spună „lasă” şi continuă să scrie ceea ce începuse.

M-am născut şi am trăit într-un circ, părinţii mei continuând tradiţia familiei. Am fost şi încă sunt clovn, în amintirile mele, aşa cum bătrâni fiind, suntem tot copii. Da, tipul acela cu nas roşu, machiat pe faţă şi îmbrăcat haios, care încearcă, dacă reuşeşte e şi mai bine, să facă lumea să râdă. Nu ştiu câtă credibilitate o să am în faţa dumneavoastră, vorbind despre lucruri serioase, ca cele despre care m-am încumetat în seara asta, despre viaţă, despre existenţă, despre moarte, nu ca moarte ci ca o trecere dintr-o stare în alta… Este o chestiune de percepţie… Un coleg de-al meu, s-a înnecat sub privirile a zeci de oameni, care aplaudau şi râdeau, crezând că este o glumă, până când bietul clovn nu a mai ieşit la suprafaţă…

Mulţi oameni, din ce în ce mai mulţi oameni sunt sau tind să devină din ce în ce mai superficiali, mai aroganţi şi mai nepăsători la durerea şi suferinţa celorlalţi semeni. Egoişti, nu mai zic… Că tot am amintit mai devreme de televizor, două lucruri m-au determinat să vă spun toate acestea. Despre cel de-al doilea am să vă povestesc la momentul potrivit.
Primul lucru care m-a impresionat a fost un reportaj difuzat la postul naţional de televiziune, pentru că aici la azil nu prindem decât acest post de televiziune. Lumea nu prea priveşte acest canal, motivând că nu sunt filme interesante şi moderne, că nu sunt emisiuni distractive… iarăşi ceea ce este normal este anormal şi viceversa. N-am să înţeleg niciodată nevoia oamenilor de-a viziona filme de groază, unele dintre ele oribile, filme erotice dezgustătoare, care ucid pur şi simplu subit sentimentul de dragoste adevărată dintre doi oameni, şi aici mă văd nevoit să subliniez, un bărbat şi o femeie (!!!), emisiuni care promovează tot felul de non-valori… în fine, nu asta vroiam să vă povestesc…
Când mă gândesc la Dumnezeu, mă gândesc la o inteligență desăvârșită, la o forță de nedescris și la o putere fără margini. Zilele trecute am vizionat pe postul național de televiziune, ehh, mă repet, ce vreţi, sunt bătrân şi memoria îmi mai joacă feste din când în când, un documentar interesant realizat de niște entuziaști ai presei care s-au alăturat membrilor unui trib din nu știu ce ținuturi africane și le-au urmărit mișcările, pas cu pas, timp de o săptămână. Veți spune că între prima și cea de-a doua propoziție nu există nicio legătură, dar am să vă demonstrez contrariul ceva mai târziu, acum însă vreau să vă descriu modul de viață al acelor oameni desprinși parcă din alte timpuri îndepărtate, dar contemporani cu noi.
Trăiau, așa cum am mai spus, într-un grup organizat, într-un trib condus de un bătrân cu experiență de viață, un fost brav luptător, ce nu s-a temut nici de inamici, nici de animalele periculoase și care și-a pus de multe ori viața în pericol pentru binele neamului său. Erau copii, adulți, bătrâni, femei și bărbați. Toți aveau o îmbrăcăminte sumară, care le acoperea bustul și șoldurile. M-a impresionat existența simțului proprietății. În timp ce copiii, femeile și tinerii neinițiați în ale vânătorii purtau haine confecționate din frunze și crengi, vânătorii, luptătorii tribului purtau blănuri din animalele vânate de ei, feline periculoase. Acesta era unul dintre aspectele ce conferea membrilor un anumit statut social. Locuiau în case improvizate din crengi și își duceau existența de zi cu zi, în mare parte, lipsiți de evenimente deosebite: dimineața bărbații plecau la vânătoare, iar aceasta activitatea putea dura și câteva ore bune. Aveau arcuri și sulițe confecționate din lemn. Interesant de observat tristețea din ochii lor, atunci când se întorceau acasă fără vânat, sau bucuria cu care puneau prada în fața celor ce-i așteptau flămânzi. După vânătoare urma un dans, un ritual prin care mulțumeau pentru captura lor divinităţii în care ei credeau, masa, apoi fiecare se retrăgea în căsuța lui pentru a se odihni. Copii se jucau, femeile îngrijeau de animalele pe care le creșteau, capre în special, și uite-așa se lăsa seara, se termina o zi și începea o alta. Existau însă și perioade mai grele în viața tribului, cum ar fi secete acute, atunci când erau nevoiți să-și părăsească satul și să caute alte locuri în care să se stabilească, sau războaie cu alte triburi, care încercau să le fure animalele și bunurile strânse (!!!).
Privindu-i pe acești oameni atât de simpli și de primitivi, cu inteligenţa superioară a unui om modern, cum se minunau și cum se bucurau atunci când reporterii le arătau diferite echipamente din dotare, laptopuri, camere digitale și cum de unele se temeau și refuzau să se atingă, am zâmbit trist încercând să-mi dau seama ce era în mintea lor, la ce credeau ei că folosesc toate acele aparate ciudate, de unde credeau ei că au venit acei oameni, cu hainele lor ciudate și bizare. Am zâmbit trist nu pentru emoțiile pe care acei oameni primitivi mi le-au transmis parcă și mie, ci pentru eforturile zadarnice ale acelor reporterilor de-a le explica cum se folosesc toate acele aparate. Atunci mi-am amintit de Biblie și de cei care au scris experiențele trăite în acele vremuri! Cum să descrii un avion, o nava, altfel decât spunând că este o pasăre uriașă cu cioc de foc? Cum să înțelegi că trebuie să te descalți pentru a nu muri curentat, decât că trebuie să faci asta în semn de respect pentru divinitate? Cum să descrii un ecran LCD, un monitor, cu imagini vii şi colorate altfel decât spunând că în faţa ochilor tăi s-a ivit un cer pe care ţi s-au arătat diverse lucruri? Cum să descrii un câmp magnetic altfel decât spunând că acele persoane aveau în jurul capului un cerc de foc? Cum să înţelegi că nu este bine să mănânci anumite animale bogate în grăsimi, care-ţi pot genera probleme de sănătate decât prin a o face crezând că este un păcat? Cum să descrii multe alte lucruri decât făcând-o prin a te raporta la nivelul tău de cunoştinţe?
Ce mult am avansat din toate punctele de vedere şi totuşi cât de primitivi suntem noi cei de azi. În faţa divinităţii suntem aceeaşi primitivi de la tv, ceva mai complecşi însă. Nu ne mai omorâm între noi pentru nişte biete capre, deşi uneori facem şi asta (!!!) dar pornim războaie pentru resurse limitate, cum ar fi petrolul, gazele naturale. Nu mai speriem şi nu mai intimidăm inamicii prin ţipete şi tam-tam-uri, ci prin acte de terorism mult mai sângeroase şi mai nemiloase… Nu mai stăm în triburi dar trasăm graniţe greu de trecut. Avem pretenţia că suntem fiinţe inteligente şi că am ajuns aproape de a înţelege adevărul absolut, dar faţă de viitorul viitor (!!!) oare cât de primitivi şi de necivilizaţi suntem?!?
Am menţionat că am fost un clovn la circ pentru a vă spune că am avut ocazia să văd răutatea oamenilor de aproape, de foarte aproape, din culise şi din sală, din scenă şi din afara acesteia. Cei care veneau la circ, nu o făceau pentru mine. Nu eu eram atracţia spectacolului, eu doar acopeream momentele dintre două numere diferite. Nici acrobaţii nu erau, nici ceilalţi atleţi, ci dresorii de animale cu bietele animale forţate să facă ceea ce li se cere. Cât sadism din partea acelor oameni care-şi asigurau existenţa chinuind bietele animale, câtă răutate pe spectatori, care aplaudau văzând felinele trecând prin foc, urşii alergând o minge, maimuţele îmbrăcate ca oamenii… Oare la durerea din sufletul lor nu se gândea nimeni? Oare era aşa de greu de imaginat că nu este nicio plăcere pentru ele să trăiască într-o cuşcă, să fie bătute până fac ceea ce vor stăpânii lor să facă. Cruzimea, răutatea, forţa interioară a unei fiinţe cică raţionale, de statură medie şi aparent firavă care reuşeşte să domine şi să controleze mintea unei fiare, mă sperie teribil. Captiv în circ încă de pui, un leu îmbătrânise în cuşca sa nemiloasă. La insistenţele mele, directorul circului a decis să-l elibereze într-o pădure şi să-l lase să moară liber. L-am dus până acolo, am deschis larg poarta şi l-am încurajat să iasă afară. Atât de mult îşi dorise libertatea, de atâtea ori visase la ea, aşa de mult şi-ar fi dorit să alerge prin pădure alături de rudele şi prietenii lui, încât acum refuza să plece, îi era teamă să spere, obosise să mai viseze, încetase să mai trăiască înainte de-a muri…
Cel de-al doilea motiv pentru care am scris aceste lucruri a fost acela că am vrut să vă spun că dacă am şti ce ne rezervă viitorul, n-am mai avea emoţii, n-am mai trăi cu aceeaşi bucurie dulce-amăruie cu care aşteptăm ca lucrurile viitoare să se producă, iar viaţa noastră n-ar mai avea nici un farmec. În linii mari, ne cunoaştem limitele, adică ne aşteptăm să ni se întâmple combinări de lucruri care li se întâmplă celorlalţi oameni din epoca noastră, dar nu mereu se întâmplă aşa. Viaţa este plină de surprize şi nu mereu traiectoria ei depinde doar de noi. Uneori destinul, manifestat prin acţiunile celorlalţi hotărăşte în locul nostru… eu nu am nepoţi pe care să-i plimb prin parc, nici copii pot spune că nu mai am, trăind de ani buni în azil, atât de singur, atât de singur… Clovnul acela n-ar fi murit, dacă spectatorii ar fi făcut ceva şi ar fi luat în serios strigătele lui de ajutor. Toate animalele din circ n-ar fi ales să trăiască acolo dacă nu erau braconieri fioroşi şi lacomi, dresori şi oameni dornici să-i vadă chinuiţi. Ideea era că trebuie să conştientizăm impactul acţiunilor noastre asupra celorlalţi, asupra mediului înconjurător şi că singurul lucru cert pe care-l cunoaştem despre noi, cu privire la ce va fi, este că vom muri. Gândindu-ne la asta, tuturor ne-ar place ca la momentul respectiv, aruncând simbolic o ultimă privire peste umăr, cu tot regretul că părăsim lumea asta în care-am trăit şi de care ne-am ataşat atât de mult, să putem zâmbi şi să fim mândri de ceea ce a rămas în urma noastră, de ceea ce am realizat în viaţa pe care-am avut-o, pentru că asta este tot ce contează până la urmă şi aici am să vă rog să înţelegeţi că nu mă refer la lucruri materiale, la bogăţii sau comori pământeşti…

Peştii lacomi mor repede...

Nimic, dar absolut nimic nu se compară cu sentimentul de bucurie și de liniște interioară pe care-l trăiești atunci când îți petreci timpul liber, vacanța de week-end sau concediul în mijlocul naturii, departe de haosul și agitația urbană cotidiană. Fără laptopuri și telefoane mobile, fără faxuri, fără televizoare, fără poluare industrială, fără zgomot inutil și deranjant, fără asalturi publicitare din toate părțile, rupt total de cruda și nedreapta realitate, doar tu și mediul înconjurător, dar tu și minunata creație divină, natura. Doar tu și gândurile tale învolburate, care în liniștea mirifică de acolo încep să se așeze la locul lor, să se purifice, să se decanteze… Abia atunci îți dai seama că tu, ceilalți, noi, oamenii, suntem asemeni acelor păianjeni care pică victime muribunde în propriile plase țesute cu chin și migală…

Ca să nu mai creez un personaj imaginar și să spun prin intermediul lui ceea ce vreau să spun, așa cum am mai făcut în alte povestiri, am să vă mărturisesc că într-o sâmbătă am plecat din Brăila, orașul meu natal, pregătit și hotărât să “evadez” pentru două zile într-un peisaj dunărean, atât de drag mie. Aşa se face că după cîțiva zeci de kilometri parcurși cu mașina, pe drumuri mai mult sau mai puțin circulate și cunoscute, mai mult sau mai puțin accidentale, am ajuns acolo unde îmi doream. În fața mea se întindea un dig vechi și plin de gropi, ce la prima vedere speria rău un șofer începător ca mine, dar pe care m-am încumetat până la urmă să-l traversez, pentru a ajunge la “tărâmul de vis”. De-o parte şi de cealalta a drumului abrupt și șerpuit, fauna și vegetația îți încântau privirea lacomă de sălbăticie. Egrete, cocostârci, perscăruși, rațe sălbatice cu boboci ce învățau să plutească pe apa ce sclipea în bătaia unui soare vesel și generos. Trestii, sălcii și tot felul de alți arbuști și copaci, unii cu forme stranii, cu rădăcini deformate din cauza apelor ce se revărsă periodic până la ei, iar de-asupra la toate acestea un cer de un albastru atât de deschis, pe care se zbenguiau în voie nori cu forme care mai de care mai ciudate. Era așa de plăcut, încît timpul parcă încremenise, având cu totul o altă dimensiune…iar eu parcă pătrunsesem într-o altă lume, deși mai aveam ceva de mers până la destinația dorită.

La un moment dat digul se bifurcă, iar o cărare la fel de sinuoasă coboară într-o pădure deasă, pierzându-se printre copaci. Urmez acea cărare, până ajung la malul bătrânului dar neobositului fluviu albastru. În partea stângă se întindea o plajă. Pe nisipul fin și călduț se odihnea o barcă avariată și abandonată. Îi țineau companie scoici și cochilii de melci. Când am plecat, am luat și eu câteva cu mine, ca amintire…Îmi plac mult amintirile, mai ales cele plăcute!!! Acolo unde se termina plaja, iar malul devenea abrupt, se întindea, cât puteai vedea cu ochii, o pădure, în care am și instalat cortul. Nu eram singurul musafir, ceva mai încolo de locul unde instalasem cortul, mai erau câteva persoane, oricum, chiar și așa, aveam colțul meu liniște și de intimitate. Chiar dacă nu am plecat la plimbare singur, ci însoțit de câțiva apropiați mie, după ce am despachetat și ne-am instalat în mijlocul naturii, am rămas tăcut, nu știu cît timp, privind fluviul și păduderea de pe celălalt mal și cerul, ca un vizitator -un tablou superb la un vernisaj de artă, înțelegând din el ceea ce eu pot și ceea ce eu vreau…

Am trăit o experiență interesantă și aici am să reiau ideea exprimată ceva mai sus cu păianjenii- victime. Am conștientizat faptul că omul poate trăi și așa, fără lucrurile după care în habitatul său citadin tânjește atât de mult, invidiindu-i și chiar urându-i pe cei care sunt mai înstăriți decât el, așa cum alții au trăit la vremea lor, fără a le avea. Ajungem să dorim și să avem nevoie de un anumit obiect, un spălător de vase, să dau un exemplu oarecare și să suferim până-l putem achiziționa și noi, uneori cu mari eforturi financiare, numai pentru că el s-a inventat și alții au început deja să-l folosească, nu pentru că altfel nu ne-am putea spăla vasele murdare. Viața noastră pe acest pământ este atât de strâns legată de lucrurile materiale, încât am ajuns să ne măsurăm fericirea în totalitatea bunurilor de care dispunem la un moment dat. Am mai conștientizat faptul că în acestă tendință a noastră absurdă de-a strânge cât mai multe lucruri, averi cât mai mari, micile plăceri ale vieții nu ne mai bucură, sistemul de valori schimbându-se radical în ultimile decenii, iar oamenii trăind zi de zi fără să trăiască, ca niște trupuri lipsite de suflet. Câți tineri nu pleacă din țara lor, lasând în urmă părinți singuri și triști, blamând tot ce ține de trecutul lor, rușinându-se cu țara lor, cu istoria lor, călcându-și orgoliul și mândria în picioare, acceptând să presteze munci sub calificarea pe care ei o dețin, dar mai bine plătite, uitând complet de suflet, numai pentru a strânge comori materiale…

Am făcut instantaneu o comparație între oameni și pești, acei pești flămânzi și lacomi care se reped fără nicio analiză prealabilă asupra momelii, rămânând agățați de cârligul de metal al undiței și regretând teribil alegera făcută, dar fiind prea târziu, mult prea târziu pentru aceste regrete…E drept, poate pe fundul fluviului îi așteaptă copii care plâng de foame și nu suportă să-i vadă triști, dar vai ce triști vor fi când își vor vedea părinții zbătându-se pe uscat, gata, gata să-și de-a sufletul, într-un mediu străin și ostil lor, asemeni celor care pleacă în misiuni de menținere a păcii prin Irak…

Afară se înserează, apoi se face întuneric. Aerul curat, lipsit de poluare, devine rece. Îmbrac o bluză și mă așez pe șezlong, gonind țânțarii cu un foc de tabără. Pe Dunăre trece un vapor de croazieră, cu toate luminile și luminițele aprinse. În restaurant se văd oameni care stau la mese și alții care-și unduiesc trupul pe ritmul de dans. Vaporul merge în sens opus cursului Dunării și prin urmare nu are o viteză mare, spre bucuria mea care continui să privesc la ceea ce se întâmplă în restaurantul navei. Zâmbesc! Oamenii de pe vas își văd liniștiți de viața lor, se bucură de vacanță, așa cum eu ma bucur de a mea, fără să știe că în acele clipe doi ochi de pe malul stâng al Dunării îi fixează lacomi, incercând să le creioneze povestea vieții. Am zărit un cuplu de tineri. Erau veseli și eleganți. Mi-am imaginat că sunt în luna de miere. Am văzut alături un cuplu ceva mai în vârstă. El părea un om de afaceri prosper iar soția sa o femeie cochetă și pretențioasă. Ambii vroiau să se bucure de viața pe care o mai aveau. Așa se întâmplă și în viață, oamenii trec unii pe lângă alții, fără să se oprească atent unii asupra celorlalți, fiind superficiali și indiferenți și fără să fie atenți la cei care ar vrea asta de la ei.

Mă impresionează hazardul, neprevăzutul, destinul…Cineva din mediul lor exterior, din altă lume, nici din apă, nici din pământ, ci de pe pământ, un pescar plictisit, fără să ducă lipsă de nimic, fără să fie îngrijorat ce ce va pune pe masă, mâine, aruncă în fluviu un fir agățat de un băț, la capătul căruia stă un cârlig în care atârnă, sfâșiată de durere, o râmă, și capturează un pește mare și frumos, pe care-l taie, îl frige pe o tablă și fără să-i fie foame, pentru că tocmai mâncase brânză cu salată de roșii și cartofi prăjiți, gustă puțin din prada sa, după care îl aruncă într-un sac de plastic, curmând brusc două veți. Au murit două ființe nevinovate, o râmă și un pește, pentru a satisface un capriciu, o toană. Oare nu s-o simți vinovat, oare nu l-o mustra conștiința că a făcut ceva rău?!? Mă gândeam ce tragedie o fi în familia râmei și în cea a peștelui. Ce greu de suportat o fi această nedreptate crasă…Poate că era o râmă model, o gospodină desăvârșită, poate că era un pește exemplar, un tată bun și iubitor…

În acea primă noapte petrecută în natură, am adormit cu aceste gânduri în minte, privind la cerul plin de stele, mai mari sau mai mici, mai strălucitoare sau mai șterse și mi-am amintit versurile poetului care spunea că eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid…

Dimineață m-am trezit din cauza ploii. Era o ploaie scurtă de vară, cu tunete și fulgere. Pentru prima dată de când stăteam în sălbăticie m-am simțit singur, deși nu eram singur, eram cu prietenii mei și cu ceilalți câțiva oameni care aleseseră același loc pentru ași petrece timpul liber. Nu aveam cum să nu le simt prezența. Ce curat și frumos era când ajunsesem acolo și ce deranj era acum în pădure. Sticle de plastic goale de la berea și sucul cu care veniseră, ambalaje colorate aruncate peste tot, conserve, borcane, cutii, materiale greu biodegradabile…Mi-am dat seama că cel mai important verb este “a face”, “to make”, omul dispunând, în comparație cu celelalte ființe, ca nu spun animale (!!!), de o forță interioară extraordinară. Această forță pusă în valoare într-un mod constructive, nu poate fi decât benefică pentru toți ceilalți, tot așa cum folosită în cealaltă direcție poate avea efecte catastrofale. Puse într-o balanță imaginară, acțiunile nefaste ale omului asupra celorlalți atârnă mult mai greu decât cele benefice. Faptele de terorism se înmulțesc, starea de nervozitate și de stres se acutizează la oameni, de la o zi la alta devenind mai neoameni decît erau în ziua precedentă, planeta este stricată prin defrişări fără limite, prin poluare excesivă, prin irosirea uneori aiurea a resurselor naturale, ceea ce va duce curând, mi-e și teamă să-mi imaginez unde!

Cum spuneam, peștii lacomi mor repede…

Povestea oamenilor fără stele...

Povestea oamenilor fără stele…
Era ora trei dimineața. O lampă de birou trimitea o lumină galbenă în direcția în care era îndreptată. În restul încăperii era întuneric. Nu, nu era întuneric, pentru că nu există întuneric, ci numai o lipsă luminii, deci în restul odăii nu era lumină. Stătea în fața bătrânei mașini de scris, moștenite de la bunicul său, care o primise cadou la timpul respectiv de la tatăl său, și privea coala imaculată de hârtie ce aștepta să fie scrisă. Era albă, mai albă ca alba ca zăpada și foarte subțire, aproape că se putea trece cu privirea prin ea. Îi plăcea s-o privească și s-o simtă între degetele lungi și uscățive. Foșnetul pe care-l făcea atunci când o atingea, îl îmbăta de fericire.
Deși avea și un laptop performant, nu-i plăcea să-l folosească la redactarea textelor, pentru că așa cum spunea și ziaristul Cristian Tudor Popescu, pe care-l admira pentru sclipirea de geniu de care dădea dovadă, la tastatura computerului există tasta „backspace”, ceea ce face ca scrisul să fie fals și impersonal, nelăsând să se vadă adevăratele gânduri ale autorului, în momentul scrierii, pe coala de scris nerămânând cuvinte-victime, tăiate, rănite și abandonate.
Îi plăcea să audă țăcănitul sacadat al demodatei unelte de scris, pe care adesea o compara cu o ciocănitoare flămândă, să recitească textul scris și să facă manual corectările pe care le considera necesare, cu o cariocă de culoare roșie, ce scârţâia răguşit. Tăia cuvinte nepotrivite, adăuga altele, după care așeza coala pe care-o venera atâta, în dosarul cu manuscrise. De fiecare dată înainte de-a se apuca de scris făcea lucrul acesta. Îl fascina ideea de creație și-l impresiona fenomenul de transformare a colii, dintr-o simplă hârtie fără valoare, într-o operă de artă, indiferent de calitatea acesteia din urmă, asupra căreia cititorii și criticii aveau să se pronunțe, după publicare, deși era foarte autocritic și doar paginile care-i plăceau lui erau puse la dosar, iar dacă îi plăceau lui, cu siguranță și ceilalți aveau să se le găsească interesante.
Ideile se formează și prind contur în interiorul lui. Creierul dictează mâinilor să miște degetele, cărora le spune ce taste să apese, tastele dictează mașinii de scris ce litere să imprime pe coala albă de hârtie și astfel apare opera. Atât de simplu, dar totuși atât de complicat! Când literele acopereau toată suprafața colii de scris, iar aceasta se rula și ieșea din mașina de scris, o privea fascinat și fericit. Erau gândurile interioare extrapolate din propriul său eu. Coala devenea o interfața între mintea lui și cei cărora dorea să le împărtășească gândurile, ideile, mesajele…Un suport pentru gândurile sale, da, așa-i plăcea să vorbească despre hârtie!
„Unii poate scriu cu un anumit scop, de pildă reformarea moravurilor, a societăţii, educarea poporului ş.a.m.d. Dintre aceştia, unii sunt într-adevăr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre cei mari, Balzac de pildă, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei în genere, în care intră vrând-nevrând şi critica şi eseul şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cărei obiectiv e de regulă persuasiunea în sensul unui efect practic imediat, este în ultimă instanţă o finalitate fără scop, adică una de cunoaştere, de contemplare a adevărului. Adică frumuseţea (care va salva lumea)”- Alexandru Paleologu, „Despre lucruri cu adevărat importante”, Ed. Polirom, 1998. Asemeni regretatului scriitor, diplomat şi om politic român, el scria pentru că nu putea altfel.
Cum spuneam, era ora trei dimineața. Ceașca de cafea era goală, pachetul de țigări fusese strâns în pumn, mototolit și aruncat în uriașa scrumieră gri, alături de resturile de țigări fumate. Flaconul de medicamente contrasta cu vecinii săi, ceașca de cafea și pachetul de țigări. Era o combinație surprinzătoare pentru un cardiac, dar nu putea să renunțe nici la cafea, nici la țigări și nici la medicamente. Stătea și privea coala încă impecabil de albă și se întreba în ce s-o transforme. Tot timpul, chiar şi atunci când era preocupat cu alte activităţi cotidiene, prin minte îi trec tot felul de idei. Pe unele le uită, pe altele însă le împachetează, le numerotează, le arhivează în memoria sa bogată şi atunci când vine momentul oportun le foloseşte în scrierile sale, combinându-le şi dezvoltându-le.
O pasăre de noapte îi distrase atenția, scoțând un țipăt sinistru, ca un fel de râs de nebun internat într-un spital de specialitate. Deși afară nu era lumină și era conștient că nu o poate vedea în copacii din fața casei, ieși totuși în balcon. Aerul curat și rece îl făcu să schițeze un zâmbet. Ridică privirea spre cer și rămase mult timp așa, până simți că-i amorțește gâtul și că i se face frig. Își frecă umerii cu mâinile lungi și lipsite de vlagă, apoi își masă ușor gâtul, îşi netezi barba nearanjată, apoi intră înapoi în încăpere și se așeză la masa de lucru. Încă o noapte, nu mai ştia a câta, le pierduse şirul de-acuma, în care pe cerul infinit nu se zăreau stele. Nici măcar una, acolo, mică şi galbenă...
Se hotărî să scrie povestea oamenilor fără stele. Cea mai scurtă şi profundă poveste pe care o scrisese vreodată.
Începu tirul: ţac-ţac-ţac....pac-pac-pac...
Cititorul în stele era deprimat pentru că nu mai avea cum să-i ajute pe oameni. Noapte de noapte, cerul refuza parcă să fie înstelat. Oamenii fără stele erau trişti pentru că nu mai puteau şti ce le rezervă viitorul, ce surprize le pregăteşte destinul, ce le rezervă neprevăzutul şi prin urmare nu mai ştiau cum să reacţioneze, ce să facă, cum să trăiască în prezent, de teama viitorului incert. Fiind trişti, chiar supăraţi, deveneau nervoşi, irascibili, insensibili. Fiind fiinţe sociale şi interacţionând cu alţi semeni, transmiteau şi acestora starea de agitaţie şi de nefericire, astfel încât toată planeta devenise de nerecunoscut. Era ca un mecanism stricat, care odată pornit nu se mai poate opri! Oamenii trăiau ca şi cum nu ar mai fi fost ei. Nu se mai bucurau de micile plăceri ale vieţii, erau nemulţumiţi, erau revoltaţi, erau derutaţi. Modul de viaţă li se schimbase radical. În rău, şi continua s-o facă, din rău în mai rău! Nu am să vă spun când se petrece acţiunea poveştii, dar sunt sigur că nu vă este străin acest comportament ciudat al oamenilor…
Bătrânul îşi propusese, aşa cum am mai zis, să scrie o poveste scurtă. Cea mai scurtă, aşa că se pregătea să încheie…Îi plăcea să fie subtil, dar acum se temea că va fi prea subtil, dar spera totuşi ca cineva să-l înţeleagă…
Încheie aşadar cu un citat din William Shakespeare (1564-1616): „Nu în stele se află destinul nostru, ci în noi înşine”.

A doua şansă...

În momentele de după accident se întreba, ştiind cu siguranţă că nu va supravieţui, cine-l va plânge când v-a fi să părăsească această lume. Mama, cu siguranţă, apoi mătuşa sa, sora mamei sale, mai mult pentru c-o va vedea pe sora sa jelind pierderea singurului ei copil, decât pentru că ar fi fost mult prea apropiaţi. Îl enerva că vorbea foarte mult şi tare şi n-o trata cu prea multă afecţiune, aşa că se aştepta la aceeaşi reciprocitate. Alte rude nu avea. Tatăl îl părăsise când era mic şi de-atunci nu se mai interesase niciodată de el, bunica, din partea mamei, era bătrână, bolnavă şi aproape senilă, deci nu va reacţiona în nici un fel la aflarea veştii că el nu mai este, poate doar va râde şi va întreba, arătând cu degetul spre perete, cine-i în tabloul de sus. Verişori, unchi, nepoţi, cumnaţi, nu avea. Nu fusese niciodată căsătorit, deci nici soţie şi copii nu avea. Prieteni nu avea, iar persoane care să-l plângă şi să-l regrete pentru binele pe care el l-ar fi făcut acestora, nu existau, prin urmare, doar două persoane din lumea asta mare şi plină de oameni îl vor plânge şi-i vor simţi într-adevăr lipsa, mama şi mătuşa. Dacă nu ar fi existat ruşinea şi respectul pentru aceste două persoane rămase în viaţă şi aflate la grea încercare, cu siguranţă cortegiul lui funerar n-ar fi încurcat prea mult circulaţia rutieră, dar se gândea că o să-l conducă pe ultimul drum şi vecinii, colegii săi, colegii mamei sale, cunoscuţi şi câţiva curioşi şi oameni ai străzii încântaţi de ideea de-a primi câte ceva de pomană. Întinse o mână pe caldarâm, vrând parcă să se sprijine şi să se ridice, dar imediat simţi ceva umed, călduţ şi cleios. Privi în acea direcţie şi-şi dădu seama, după culoare roşie, mai mult, că este propriul său sânge, care se scurge din trupul rănit şi obosit şi cu o nesimţire fără margini pătează asfaltul proaspăt curăţat şi spălat de oamenii de la salubritate. Îşi şi imagina cât de supăraţi puteau să fie pe el!!! Renunţă la ideea de-a mai încerca să se ridice, era un efort mult prea mare şi zadarnic, avea curând să moară!
Nu ştia de unde a venit pe această lume şi ce a fost înainte de acest eveniment. Nu el a hotărât asta. Nu el a ales când şi unde să se nască. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se nască într-o zi de 13, dacă-i place locaţia, secolul…Nu el şi-a ales părinţii, numele, rasa, culoarea ochilor, religia…toate aceste alegeri le-a făcut altcineva pentru el. Destin? Cine ştie, nu-i era prea clar acest termen, iar atunci când cineva îl întreba dacă crede sau nu în destin, nu ştia ce să spună. Nu putea afirma cu tărie că da, dar nici să infirme acest lucru nu putea. Acum se întreba dacă măcar o singură dată din această ecuaţie a vieţii lui de 28 de ani se modifica, de exemplu dacă se năştea o zi mai târziu, sau dacă se năştea în alt oraş, dacă acum mai făcea acelaşi lucru, respectiv să zacă pe asfalt, lovit, fulgerător şi pe neaşteptate de un şofer de camion grăbit şi puţin distrat. Se mai întreba unde se va duce, nu, nu când va muri, pentru că adesea îşi zicea că moartea este şi nu este moarte, atunci când va înceta să mai fie ceea ce era înainte de-a fi ceea ce va fi. Există rai, o grădină imensă, cu o vegetaţie superbă, cu nectar, cu îngeri cu aripi imaculate, cu tot felul de animale blânde şi prietenoase, cu muzica sferelor, cu alte şi alte minunăţii?
Hm, şi-ar fi dorit să ajungă într-un asemenea loc, dar şi-ar fi dorit să facă asta ceva mai târziu. Imaginea mamei îndoliate şi cu sufletul măcinat de durere îl chinuia teribil. Nu-i plăcea s-o ştie atât de supărată şi de plânsă. Ea era tristă şi îngrijorată ori de câte ori pleca departe de casă şi nu mai ştia nimic despre el, perioade scurte de timp, aşa cum fusese când plecase în tabără, în excursie sau când fusese plecat să susţină examenul de licenţă, într-un centru universitar, la câteva sute de kilometri depărtare de casă. Regreta că nu apucase să termine ceea ce începuse, că nu dusese la bun sfârşit toate planurile pe care le avea, că nu făcuse aşa cum spusese scriitorul lui preferat, Stephen Covey, autorul american al celor mai vândute titluri, care afirma că „…pentru mine viaţa nu este doar o lumânare; e un fel de splendidă torţă care acum e în mâinile mele şi pe care vreau s-o fac să ardă cu cea mai mare strălucire posibilă, înainte de a o preda generaţiilor viitoare…”, dar asta este, nimeni nu te întreabă dacă vrei să te naşti, nimeni nu te întreabă dacă eşti pregătit de marea trecere, adică, generic vorbind, dacă eşti gata să mori. Zâmbi! Nimeni, niciodată nu este pregătit să moară, chiar dacă, aşa cum spunea şi poetul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909-1966), ” Primul simpton al morţii este naşterea”. Poate doar cei laşi, care atunci când întâmpină câte-un necaz căruia simt că nu-i mai fac faţă, sau persoanele suferind de vreo boală grea şi incurabilă se gândesc că moartea ar fi o soluţie, dar şi aceştia renunţă cu greu la viaţa de pe pământ. Regreta că nu apucase să fie tată, regreta că nu apucase să termine cartea la care lucra şi s-o publice pentru posteritate, regreta că nu apucase să facă multe lucruri, regreta că făcuse însă altele…, dar acum gata, cursa se apropia de sfârşit…Viaţa este frumoasă, „dar niciodată nu ştii ce înseamnă viaţa, până nu mori”, Robert Browning, poet şi dramaturg englez (1812-1889).
Auzi, undeva în depărtare, poate la mii de kilometri distanţă, sunetele unei sirene. O ambulanţă, hm.., vin să încerce să mă salveze, îşi zise, precis îi va opri în intersecţie moartea, care era de serviciu, să-i certe că circulă cu o viteză prea mare…apoi se lăsă liniştea şi se aşternu întunericul… Deschise ochii. Ouau, nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Într-o baltă de sânge, un corp inert stătea cu faţa la pământ. Lângă el, o mulţime de oameni, maşini ale poliţiei, o ambulanţă, un tip care plângea şi-şi freca mâinile tremurânde, dând explicaţii, printre sughiţuri, poliţiştilor ce-l înconjuraseră, o altă maşină cu parbrizul crăpat şi pătat cu sânge, apoi oamenii în halate albe puseră acel corp pe o targă, îl conectaseră la nişte aparate şi-l urcaseră în ambulanţă. De undeva de sus, de sus de tot, o lumină caldă şi strălucitoare se apropia de el, mângâindu-l şi alintându-l aşa cum o făcea mama, când era copil. Cineva tot striga, „mai dă-i, mai dă-i, îl pierdem!”, dar îi auzea din ce în ce mai încet. Privea cu uimire la tunelul din faţa lui şi se hotărî să intre. Se roti, se rostogoli, pluti, zbură, până ajunse într-un loc cu multă verdeaţă şi cu o lumină, o lumină cum nu mai văzuse până atunci, caldă şi specială. Era gata, gata, să tracă pragul porţii larg deschise din faţa sa, când auzi, ca prin somn aplauze, chiote de bucurie şi pe cineva strigând „îşi revine, îşi revine!!!”. După aceasta se lăsă iar întuneric, iar tăcere…
Când deschise ochii, nişte oameni îmbrăcaţi în alb îi spuseră că-l vor bate rău,când îşi va reveni complet, pentru că i-a speriat de moarte. Moarte, moarte, moarte…acest ultim cuvânt îi tot răsuna în minte, cu o rezonanţă aparte…Era viu, dar acel vis ciudat….se lăsă din nou tăcere, din nou linişte…adormi!
Zilele au trecut, iar clipa externării din spital a sosit. Un soare luminos îi zâmbea într-un mod tacit. I se oferise o a doua şansă…
Fu surprins să descopere câţi oameni fuseseră îngrijoraţi şi trişti din cauza lui, câte lacrimi de bucurie, ca să nu mai vorbim de cele amare şi triste se vărsaseră, fu surprins să descopere cât de multe credea că ştie şi cât de puţine ştia în realitate. Acum aflase de unde a venit, aflase unde se va duce şi mai mult decât atât, aflase cine şi ce este. Se născuse a doua oară, dacă se poate spune aşa, i se oferise o a doua şansă…
Cei mai mulţi dintre noi nu primim această a doua şansă, iar atunci când ajungem în faţa acelei porţi, îi şi trecem pragul, şi abia atunci înţelegem ceea este cu adevărat important. Este prea târziu…
Ne ataşăm atât de mult de lucrurile pământeşti şi suferim atât de mult atunci când ne dorim ceva material, sau atunci când pierdem un lucru, încât irosim timp preţios din viaţa noastră, trăind fără să trăim. Pierdem o casă, pierdem o sumă uriaşă de bani, ni se strică o maşină, ne dorim ceva mult şi-i invidiem pe cei care au acel „ceva” şi în definit plecăm fără să luăm ceva cu noi.
Avem un sistem de valori greşit. Nu vedem prietenii de lângă noi, judecăm oamenii după criterii ridicole şi absurde, când de fapt „Trebuie să ne ducem fiecare propria noastră viaţă, fără egoism şi fără să-i socotim pe ceilalţi numai ca nişte mijloace, dar totodată fără să ne tăgăduim cu totul pe noi înşine, să ducem o viaţă de sine stătătoare şi potrivită firii noastre, cu un echilibru raţional între îndatoririle faţă de alţii şi îndatoririle faţă de noi”, Thomas Mann.

Cât timp suntem noi ?!?

În medii diferite avem personalităţi diferite, pentru că trebuie să fim cine se aşteaptă ceilalţi să fim şi rareori se întâmplă ca persoana aşteptărilor celorlalţi să coincidă cu cine suntem noi, ba mai mult, în lucrarea „Fundamentul cultural al personalităţii”, apărută la Editura Ştiinţifică în anul 1968, Ralph Linton susţinea existenţa unor personalităţi de statut, adică a acelor personalităţi ce se formează ca urmare a deţinerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute şi roluri care, prin sistemul de îndatoriri conţinute şi cărora individul trebuie să le facă faţă îşi pun amprenta atât asupra structurii interne a personalităţii, cât şi asupra manifestărilor sale exterioare.
Un exemplu banal dar elocvent: nu ne putem permite să mergem la o gală, la un spectacol grandios, cu invitaţi de seamă, încălţaţi cu papuci de plajă şi mestecând gumă, la o înmormântare nu putem râde cu gura până la urechi, dacă ni se întâmplă să ne amintim ceva comic şi nici la muncă nu putem merge îmbrăcaţi în costum de haine cu papion, dacă suntem gunoieri, cu toate că noi ne-am dori toate astea. Sunt lucruri inofensive, dar trebuie să respectăm nişte şabloane, nişte reguli, nişte norme, culmea, tot de noi impuse, trebuie să avem o anumită conduită şi prin urmare să nu fim noi. Trebuie să nu dezamăgim, să nu ieşim în evidenţă, să nu şocăm, pentru că altfem vom fi catalogaţi drept ciudaţi, atipici, nebuni chiar. Trebuie să facem ceea ce fac ceilaţi, care fac ceea ce fac pentru că ne văd pe noi făcând aceleaşi lucruri (!!!)
Şi nici noi nu suntem mereu noi, pentru că toţi avem complexe de inferioritate, toţi suntem nemulţumiţi şi vrem să fim mai buni, mai deştepţi, mai frumoşi, mai înstăriţi, mai altfel, deci vrem să fim altcineva decât cine suntem! Cum spunea Henry George (1839-1897), „Omul este singurul animal ale cărui dorinţe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal care nu este satisfăcut niciodată”. M-am amuzat copios atunci când am citit într-o revistă mondenă că până şi fotomodelele, femeile cele mai frumoase şi invidiate pentru modul în care arată, sunt nemulţumite de câte ceva şi uneori apelează până şi la chirurgia plastică! O să spuneţi că este bine să fim autocritici, pentru că această manifestarea comportamentală ne îndemneamnă să ne depăşim în permanenţă limitele, să evoluăm, să progresăm. Da, dar este greu de spus dacă greşim în aprecieri sau nu. Psihologii demonstrează că noi suntem de fapt mai mulţi noi (!!!) Suntem ceea ce noi suntem în realitate, ceea ce vrem să fim, ceea ce lăsăm pe alţii să creadă că suntem şi ceea ce alţii cred că suntem. Putem fi aceeaşi persoană, putem fi două, trei sau chiar toate cele patru persoane diferite dar comune.
Atunci m-am întrebat, cât timp suntem noi ?!?
Suntem noi atunci când suntem mulţumiţi cu noi, atunci când suntem fericiţi, atunci când suntem împliniţi, atunci când facem ceea ce ne dorim, ceea ce ne place să facem, atunci când suntem liberi să alegem, atunci când avem posibilitatea să refuzăm, atunci când ne ascultăm inima, nu doar raţiunea.
În toate celelalte situaţii suntem copii ale noastre, suntem iluzii optice, suntem personalităţi dedublate. Mergem la muncă. Nu ne place acolo, din varii motive, aşa că punem la muncă o copie de-a noastră să îndure stresul, plictiseala sau oboseala, în timp ce noi stăm ascunşi. De câte ori, ajunşi acasă de la muncă n-aţi spus „am luat problemele de la birou cu mine”? Asta arată clar că persoana respectivă n-a reuşit să schimbe copia cu originalul (!!!).
Trebuie să îndurăm o situaţie neplăcută, să fim criticaţi, să fim mustraţi, dojeniţi...trimitem acolo o altă clonă şi-i spunem, pentru încurajare, „trebuie să trecem şi prin asta!” şi de fapt o trimitem acolo doar pe ea, noi stând ascunşi şi aşteptând sfârşitul momentului neplăcut.
Suntem într-o colectivitate şi fie ne simţim inferiori celor de acolo, fie ne considerăm net superiori. Atunci apare clona, care fie este tăcută şi sfioasă, fie este dezinvoltă şi riscă să devină încrezută, răutăcioasă şi ironică.
Niciodată nu suntem singuri. Chiar şi atunci când suntem, suntem de fapt cu noi, deci nu suntem singuri (!!!) În astfel de momente ni se întâmplă să ne analizăm şi să vedem câte clone avem, unde suntem noi printre ele, ce facem acolo, cum ne simţim...
Suntem noi, fără să ne sperie asta, fără să ne facem griji, fără să ne controlăm gesturile, fără să ne alegem cuvintele, fără să ne pese dacă greşim, atunci când suntem alături de familie, alături de prieteni, alături de persoanele dragi şi iubite, atunci când suntem acasă la noi şi stăm confortabil în fotoliul preferat, atunci când facem ceea ce nouă ne place. „Am un hoby”, spunem adesea. Pasiunea noastră poate este pictura sau poezia. Poate olăritul, pescuitul, colecţionarea timbrelor, etc. Facem aceste lucruri cu drag, cu plăcere, dezinteresaţi. Nu urmărim să câştigăm bani din pictură, din contră, cheltuim bani frumoşi pe materiale, pe pânze, culori, nu aspirăm la niciun premiu pentru literatura, dar cu toate astea potrivim rime...pentru că în acele momente ne regăsim printre toate clonele despre care vorbeam, ba mai mult, ieşim în faţa tuturor şi le eclipsăm.
Viaţa este scurtă. Cum am mai spus într-un alt eseu, până pe la 20 de ani nu ne bucurăm de viaţă, pentru că suntem mici şi inocenţi, iar de pe 70...Suntem fum, foc de artificii, umbre...oameni. Suntem efemeri, muritori cu o singură viaţă pe pământ.
Suntem noi când ne naştem, suntem noi când murim. Între cele două momente se spune că trăim. Şi atunci putem fi noi, dacă trăim aşa cum ne dorim!
Trebuie să învăţăm să facem asta! Trebuie să ne bucure lucrurile mărunte, lucrurile simple, lucrurile pe care le avem şi pe care nu ne dăm seama că le avem. Aici vreau să fac o paranteză. Am să vă întreb de câte ori aţi fost bucuroşi, fericiţi chiar, atunci când aţi auzit o uşă deschizându-se sau închizându-se, n-are importanţă, cu un scârţâit prelungit? Eu unul...niciodată, din contră, am fost enervat şi am pus în locul meu o clonă să asculte acel zgomot oribil (!!!) În ultima ediţie a emisiunii „Dansez pentru tine” mi-am dat seama ce mult greşeam făcând asta.
Unei copile de câţiva anişori, i s-a oferit un aparat auditiv performant cu ajutorul căruia, pentru prima dată în viaţa ei, reuşea să audă sunete.
Pentru că până la acea vârstă nu vorbise şi nu ascultase pe nimeni făcând asta, nu reuşea să distingă şi să înţeleagă sensul cuvintelor, dar auzea, auzea voci, auzea aplauze, auzea ceea ce se întâmpla în exteriorul ei. N-am să uit niciodată expresia de pe chipul acelei fete. Chiar şi acum îmi dau lacrimile amintindu-mi de ea...
Pentru că există, uneori doar pentru că există, ne dorim lucruri pe care nu le avem. Mă refer aici la obiecte concrete. Dacă nu reuşim să ni le procurăm, adeseori suferim şi-i invidiem pe cei care au reuşit să şi le procure, dar oare dacă nu ştiam de existenţa lor? Cu siguranţă puteam trăi liniştiţi în continuare, aşa cum au făcut-o şi stră-străbunicii noştri, pe vremea când obiectului respectiv nici măcar nu i se atribuise o denumire, pentru că nu exista, dar ideea de acel obiect nu ne dă pace!!! Trimitem clone să sufere în locul nostru, în timp ce noi ne ascundem, în timp ce noi ne puteam bucura de altele, mult mai importante...
Deci, cât timp suntem noi?

Ultimul zbor...

Religia nu-i permitea să fie infidelă, să-şi înşele bărbatul. Era unul dintre cele mai mari păcate posibile. Se putea asemăna cu crima, cu omorul. Cine-o făcea pierdea încrederea şi respectul tuturor. Pe vremuri, cele ce erau prinse călcând greşit, erau ucise în piaţă, în public, fiind lovite cu pietre până la epuizare, iar apoi trupul inert şi lipsit de viaţă le era aruncat pe câmpuri, hrană pentru animalele sălbatice şi păsările de pradă lacome şi nesătule. Astăzi nu se mai practică acest obicei barbar, dar oricum, mentalităţile nu s-au schimbat. Femeia respectivă devine un paria al societăţii. Este blamată, este marginalizată, este dezaprobată şi neînţeleasă, tratată cu dispreţ, umilită...Nici amantul nu scăpa de prejudecăţi. I se retrag toate titlurile deţinute, pierde statutul social, pierde aproape totul...pentru că este o lege veche, clară şi simplă pe care trebuia s-o respecte cu sfinţenie orice bărbat: să nu se „încurce” cu femeile măritate!
Căsătoriile între bărbaţi şi femei nu se încheiau din dragostea izvorâtă din adâncul inimii lor, ci mai mult din alte considerente sociale, cum ar fi rangul deţinut, averea, experienţa de viaţă...Această alegere o făceau părinţii fetei şi cu cât familia din care fata provenea era mai înstărită, cu vite şi cai mai mulţi, cu mult aur, cu titluri nobiliare, cu locuinţe cu multe camere, cu atât partenerul de viaţă ales era mai puţin agreat de tânăra domniţă, pentru că cel care reuşea să corespundă aşteptărilor părinţilor fetei, era un bărbat matur, mult mai matur decât viitoarea lui mireasă, bărbos, cu burtă şi cu maniere nu tocmai de lăudat. Dar acesta îi putea oferi protecţie, un trai mai mult decât decent, bijuterii frumoase, tot ceea ce-şi putea dori tânăra soţie, mai puţin o dragoste adevărată...mai puţin acele sentimente care să-i facă inima să tresară de bucurie şi emoţii, să-i coloreze viaţă, s-o facă să visese curcubeie, s-o ducă pe culmi înalte...
În această ţară, în aceste timpuri, în acest context se desfăşoară întâmplarea pe care am să v-o relatez în continuare...
Nu ştiu dacă povestea este tristă pentru că s-a terminat aşa cum veţi vedea, sau doar frumoasă pentru că s-a petrecut, asta voi veţi decide...
Când am întâlnit-o, Harihida avea 26 de ani. Era o femeie foarte frumoasă, poate cea mai frumoasă din ţara ei natală. Era blondă, cu doi ochi mari şi verzi în care te pierdeai cu uşurinţă şi în care nu ştiai ce să citeşti mai întâi: mister, tristeţe, nefericire, pasiune încătuşată, dorinţă de cunoaştere, speranţă...Era blondă, avea tenul deschis la culoare, buze roşii ca macul, iar părul îi strălucea în bătaia razelor soarelui asemeni aurului. Arăta ca un înger...Era un înger!
Provenea dintr-o familie înstărită. Tatăl ei era un cunoscut şi apreciat arhitect. Proiectase cele mai frumoase şi importante clădiri din ţara sa, iar acum lucra la unul dintre cele mai mari şi impunătoare palate. Absolsive sociologia, dar nu apucase să aplice în practică cea ce învăţase în şcoală, pentru că la 22 de ani, chiar după balul de absolvire, părinţii hotărâseră că este momentul ca fata lor să devină femeie, măritând-o cu un om foarte influent, ce avea, spuneau ei, să-i asigure un viitor frumos şi luminos ca soarele de pe cer.
Bărbatul era mult mai în vârstă ca ea. Era brunet, purta o barbă deasă, avea buze groase şi pătate de tutun, era solid, dar era elegant şi bun la suflet. Nu se putea plânge că nu avea şi calităţi, dar nu simţea nimic pentru el. La început îi inspira teama, apoi, treptat, treptat a început să-l cunoască, să-l înţeleagă şi să-l accepte. Se simţea însă ca o pasăre în colivie, poate şi de-asta într-o zi, când era numai ea acasă, scoase colivia pe terasă şi eliberă canarul ce stătea închis acolo singur şi trist. Nu avea experienţă, nu avea putere să se apere, era aşa de mic...se gândea că îl vor mânca alte păsări, poate chiar în aceeaşi zi...În colivie ar fi trăit mult, dar oare chiar ar fi trăit? Oare această zi nu va echivala cu tot timpul petrecut, trecut şi posibil viitor, în colivie? Se spune că libertatea şi fericirea sunt relative şi abstracte şi aşa este. Chiar dac-ar putea să zboare toată viaţă, deşi nici acest lucru nu este posibil, n-ar putea să înconjoare pământul, pentru că aripioarele lui ar obosi, n-ar putea să zboare mai sus decât zboară păsările mici, n-ar putea fi altceva decât un canar, n-ar putea fi decât galben, n-ar putea croncăni, oricât de mult şi-ar dori, dar ar putea face oricare dintre lucrurile posibile. Ar putea să privească din aer colivia din care-a ieşit, să simtă razele soarelui încălzindu-i penele, să întindă larg aripile, să plutească, să zboare în orice direcţie vrea, să cunoască şi să se bucure de curenţii de aer, să se odihnească în copaci, frunzele să-l atingă şi să-i gâdile pufii galbeni... Fără a cunoaşte, întâlni şi atinge fericirea absolută, doar prin comparaţie între trecut şi prezent, va fi fericit...Va face un ultim zbor...
A fost dragoste la prima vedere. Ştiu că unii nu credeţi în acest concept. Depăşeşte logica, depăşeşte raţiune şi nu poate fi controlată şi stăpânită. Pentru a crede, pentru a mă înţelege, trebuie să vi se întâmple şi vouă...
Bătrânul se opri să tuşească, apoi sorbi de câteva ori din paharul cu apă.
A fost dragoste la prima vedere, da! Tu erai mică, nu ai cum să-ţi aminteşti, mama ta nu mai era printre noi de şase ani...Era 10 mai 1958. Da, n-am să uit niciodată această zi...10 mai 1958... Aveam 30 de ani...
Ne-am cunoscut la un spectacol de teatru. Stăteam unul lângă celălalt. A fost de-ajuns o singură privire, o singură privire...N-am avut curaj să-i spun nimic în acea seară, pentru că inima îmi bătea aşa de puternic încât mă întrebam dacă n-o să cedeze pieptul şi-o să iasă afară şi-o să ţopăie printre picioarele spectatorilor...Toată noaptea n-am putut închide un ochi, o vedeam numai pe acea fată. Era o străina, nu ştiam cum o cheamă, unde stă, cine este, ce vârstă are, nu ştiam absolut nimic despre ea, ştiam numai că în prezenţa ei mă simţeam eu! Nu ştiu de ce am făcut asta, mi se părea un gest prostesc la acel moment, dar la prima oră a dimineţii, când la casa de bilete a teatrului s-a deschis, am luat bilet pentru spectacolul din acea seară. Era la aceeaşi oră, acelaşi spectacol...
Vedeţi voi, omul merge în viaţă ca un trecător oarecare, ca un turist hoinar. Merge şi merge şi tot merge pe un drum drept, până când drumul pe care merge se bifurcă spre stânga şi spre dreapta. Atunci, necunoscând itinerariul, se opreşte şi se întreabă în ce direcţie s-o apuce. Încearcă să-şi imagineze ce-l aşteapta dacă o ia la stângă, ce pierde dacă o ia spre dreapta şi tot aşa. Se gândeşte, analizează, presupune până când ia o decizie.
Bătrânul îşi privi nepoţica cea mică. Ia zi, păpuşă, pe ce drum s-o apuce? Sple dleapta zici! Ei bine, niciodată nu va şti ce s-ar fi întâmplat cu el, cu viaţa lui, unde-ar fi ajuns dac-ar fi mers pe celălalt drum...dac-ar fi luat-o spre stânga...Aşa şi cu mine, dacă nu luam decizia de-a merge şi în acea seară la teatru, nu ştiu dacă acum vă mai spuneam această poveste...
Am rugat-o pe doamna de la casă să-mi rezerve scaunul cu numărul 10, acelaşi pe care stătusem cu o seară în urmă. Ea stătea pe scaunul cu număul 9. A trebuit să aştept să vină nouă oameni şi să li se dea biletele din carnet, cu seriile de 1 la 9. Numărul 9 a fost o femeie grasă şi urată. Eram dezamăgit, nu era fata de care mă îndrăgostisem şi pe care speram c-am s-o revăd, dorind şi ea să mă revadă. Am plecat trist şi îngândurat. La ora la care începea spectacolul am fost în faţa teatrului. Am aşteptat să intre toată lumea. Mă plimbam nervos de la un capăt la altul al clădirii. Într-un final uşile s-au închis şi spectacolul a început. Am vrut să plec acasă, dar totuşi am rugat portarul să mă lase să intru. Am încremenit! Lângă scaunul meu gol, la numărul 11 era fata blondă. Simţeam cum mi se îndoiau genunchii. Era şi mai frumoasă, dar parcă şi mai tristă decât o cunoscusem. M-am aşezat. Nu ne-am mai privit, dar fiecare a întins, fără să se uite, fără să spere, o mână către celălalt. Încet, încet, degetele ni s-au atins. O căldură mi-a invadat tot corpul. Apoi ne-am strâns mâinile, din ce în ce mai puternic, tot fără să ne privim. Deodată s-a sfârşit lumea. O prăpastie mare s-a deschis şi eu am căzut în ea. Am observat, am simţiti, mai bine zis, că are o verighetă pe deget. Am vrut să-mi retrag mâna din mâna ei, am vrut să fug, am vut să urlu de durere, dar n-am făcut nimic din toate astea, am rămas aşa până la sfârşitul piesei, din care n-am auzit şi n-am înţeles măcar un singur cuvânt. I-am spus că trebuie să ajung şi să te iau de la mătuşa ta, pentru că era târziu. Bătrânul îşi privi fata înlăcrimată. Am întrebat-o dacă vrea să mă însoţească...S-a îndrăgostit pe loc de tine, nu se îndura să te lase din braţe...
În acea seară ne-am plimbat prin parc toţi trei şi am vorbit cu ea câte-n lună şi în stele. Aveam impresia că ne cunoaştem de-o viaţă...ne înţelegeam din priviri. Eu nu trebuia să întreb, ea nu era nevoită să răspundă şi tot ne înţelegeam...Mi-a povestit despre viaţa ei, despe soţul ei, care acum era plecat în străinătate, la vânătoare de urşi. Am invitat-o acasă...în acea noapte am fost o singură persoană, o singură inimă a bătut pentru amândoi. Am cunoscut raiul, m-am plimbat prin eden, am fost un înger, am întâlnit un înger...
Nicio secundă n-am uitat de verigheta ce-o purta pe deget. Ea nici atât, cu toate astea, cu toate astea, ea era tot ceea ce-mi doream...A plecat dimineaţă, fără să zică nimic, a plecat fugind, fără să privească înapoi...Am rămas privind-o cum se îndepărtează, am rămas în prag, fără să-mi pot mişca trupul, minute, ore...nu mai ştiu cât timp... Timpul se oprise şi el în prag, la fel de încremenit ca şi mine...Am iubit-o din tot sufletul şi ştiu că şi ea a făcut-o...
Nu putea trăi cu această vină. Era un păcat ce apăsa prea puternic pe sufletul ei, asemeni unei pietre de moară pe o biată furnică copilă. Era conştientă de acest lucru. Ştia asta înainte de-a trece pragul casei mele. Ştia că singura cale de împăcare cu sine era moartea. Moartea sa! Alesese să facă acest troc. Alesese să dea viaţa ei toată în schimbul unei clipe de iubire, în schimbul unei experienţe unice şi deosebite. În schimbul unei trăiri intense, a unui sentiment nemaicunoscut până atunci. Un sentiment sublim... Alesese să dea viaţa ei toată, dar parcă fără viaţă în ea în schimbul unei clipe de fericire. O fericire relativă, o fericire necuantificabilă, o fericire aparentă, dar propria ei fericire... Alesese unul dintre cele două drumuri. Alesese să-şi asculte inima, astupându-şi urechile la ceea ce-i dicta raţiunea...
Ştiu astea pentru că avea asupra ei o scrisoare. O scrisoare pusă într-un plic pe care eram trecut eu. Nişte poliţişti mi l-au adus acasă. Era o scrisoare în care-şi lua rămas bun, în care-mi spunea cât de mult mă iubeşte şi c-o va face şi de dincolo de mormânt...N-a apucat să facă gestul ăsta, n-a ajuns să se înece în apele albastrului ocean, aşa cum vroia s-o facă...
Avionul în care se afla, avionul care trebuia s-o lase undeva aproape de ţărm, s-a prăbuşit imediat după decolare. Au fost mulţi răniţi, a curs mult sânge, dar un singur om a murit...A fost o pedeapsă, a fost un destin, a fost hazard, cine poate şti? A fost un ultim zbor...
Bătrânul cu chipul de ceară, asemeni lumânării ce-i stătea la căpătâi, ce aştepta emoţionată să fie aprinsă, se pregătea să-şi încheie povestea, privind cu un zâmbet atât de senin la cei adunaţi lângă el, în micuţa cameră de spital:
Fata mea, scumpa mea fiica, tu ai fost cea care m-a ţinut în viaţă atâta timp...Ginerele meu bun şi drag, vreau să-ţi mulţumesc. Nu, nu mă întreba pentru ce, ai să găseşti răspuns la această întrebare când vei fi ca mine...
Voi, dragii mei nepoţei şi nepoţele, n-a fost zi în care să nu mă gândesc la ea. N-a fost noapte în care să n-o visez, n-a fost dimineaţă în care să nu mă trezesc şi s-o caut din priviri. N-am cunoscut parfum mai plăcut ca al ei...
Ca să fii sigur că iubeşti persoana potrivită şi că n-ai să întâlşti alta mai bună, ar trebui să cunoşti toate persoanele de sex opus de pe acest pământ, să le selectezi, să le compari şi într-un final să alegi. Nu se poate una ca asta, nu avem libertatea asta, dar când întâlneşti acea persoană, vei simţi, vei simţi cu tot sufletul, cu tot trupul şi nu va mai fi nevoie s-o compari cu nimeni. Eu am simţit asta...
O vedeţi? O vedeţi? Este în colţul acela al camerei, arată aşa cum arăta la 26 de ani...Trebuie să plec, mă aşteaptă...Vă iubesc mult şi am s-o fac şi de dincolo de mormânt...

De unde vin ideile?

De unde vin ideile? De multe ori m-am întrebat asta! Acum, de exemplu, am luat un pix (cu pastă de culoare neagră) şi aştern pe o coală de scris nişte gânduri materializate în litere, grupate în cuvinte, strânse în propoziţii şi fraze, ordonate în paragrafe, fără să-mi fi propus să ajung undeva anume cu firul epic al povestirii. Pur şi simplu dau formă, dau viaţă ideilor care vin val-vârtej, care curg de la sine, care se întrec între ele, unele alergând mai repede decât altele, unele împiedicându-se şi abandonând cursa, altele rotindu-se, învârtindu-se, plutind, înotând sau zburând.
Am spus că se întâmplă ca unele să se împiedice şi să ajungă mai târziu; atunci procedez de maniera următoare: acolo unde trebuia să fie locul ideii împiedicate (!!!), fac un semn, un bulin, de la care pornesc, făcând slalom printre cuvinte, o linie, pe care o trasez până sub ultimul rând scris. Acolo desenez o bulă, un balon în care notez repede ideea respectivă, pentru ca textul să fie uşor de citit şi de înţeles.
Dacă nu făceam asta, nu mă acuza nimeni de crimă sau de înaltă trădare, ci îmi puteam continua liniştit viaţa cotidiană, banală şi monotonă, dar omoram aceste idei înainte de-a apuca să se nască (!!!), nu le lăsam să iasă la lumină, nu le dădeam nicio şansă de afirmare, nu le făceam cunoscute şi era o pierdere, pentru că dumneavoastră nu le mai puteaţi citi acum! Nu, nu duc lipsă de modestie, nu pentru dumneavoastră era o pierdere, ci pentru ele, pentru ideile mele (!!!)
Unii dintre cititori poate se întreabă, ca şi mine de altfel, de unde mi-a venit ideea de-a scrie aceste rânduri. Din experienţa acumulată? Din imaginaţie sau dintr-o sursă de inspiraţie concretă? Din propriul meu eu? Da, ăsta ar fi un răspuns cât de cât satisfăcător. De acolo, din eul nostru ne vin toate ideile. Inima pompează sângele în organism. Sângele oxigenează creierul, care într-un final emană idei. Corect, dar cum ajung acolo? Cum se nasc ele? Cine le pune acolo?
Un tablou, înainte de-a fi tablou, este o pânză albă, un şevalet şi o idee de tablou, care treptat, treptat prinde contur, capătă hotar, se materializează şi individualizează ca tablou, devenind unic. Orice altă copie, oricât de precisă şi de fidelă ar fi, nu este acelaşi tablou. Dar ideea de tablou, înainte de-a deveni idee de tablou, ce-a fost? Tot o idee? A cui? De unde-a venit?
Gabriel Liiceanu, în ”Despre limită”, spunea că misterele nu există pentru a fi lămurite, şi explica, mult mai elevat decât o fac eu, anumite aspecte extrem de interesante. Ne naştem oameni liberi, dar cu o libertate oarecum aparentă. O libertate gravitaţională, spunea autorul. Nimeni nu ne întreabă dacă suntem de acord să ne naştem şi totuşi ne naştem. Nimeni nu ne întreabă dacă anul venirii noastre pe lume ne este agreat şi nouă. Nu ne alegem numele care ne place. Nici măcar prenumele. Nu putem opta pe ce continent să ne naştem. Ni se dă, automat, o religie, cea a părinţilor noştri, fără să ni se prezinte alte alternative. Pielea noastră are anumiţi pigmenţi. Nu contează dacă noi ne dorim să fim albi, negri, galbeni sau verzi (!!!). Alţii fac aceste alegeri în locul nostru. Vine însă şi vârsta la care suntem liberi să luăm deciziile pe care noi le dorim şi le credem corecte.
Aceste decizii se fundamentează pe gânduri, pe analize, comparaţii, raţiuni, spunem noi. Procese cerebrale. Toate acestea au însă ca materie primă, ce credeţi, ideea! Ideea, chiar dacă nu ştim de unde vine, se dezvoltă în gânduri printr-un monolog intern, extraordinar de sincer şi interesant. De fapt nu, nu este un monolog, este un dialog purtat între noi şi propiul nostru eu, un dialog în care nu este loc pentru minciună, pentru ascunzişuri, pentru compromisuri, pentru că atât eu cât şi celalalt eu ştim adevărul. Cu toate astea, nu scăpăm de libertatea gravitaţională despre care Gabriel Liiceanu a scris o carte. Nu putem depăşi condiţia de om, nu putem evada din spaţiul nostru, nu putem să nu mai murim...
Ideile vin de undeva! De câte ori, atunci când cineva vă întreabă de ce, înt-o anumită situaţie, n-aţi procedat altfel decât aţi făcut-o, n-aţi spus: „ei, uite, ideea asta nu mi-a venit!”? Cred că nu de puţine ori! Dacă nu ştim de unde vin ideile, atunci unde stau când nu vin? Este aceeaşi întrebare, fomulată altfel! A fost o idee...
Legile fizicii există dintotdeauna. Ele nu au fost inventate de Newton sau de alţi mari specialişti, ci au fost doar descoperite şi enunţate de ei. Li s-a trimis o idee...
Ideile au, în principiu, un caracter de noutate. Ele, dacă sunt puse în aplicaţie, dacă sunt valorificate, schimbă, atât la nivel micro, la nivelul individului purtător de idee, modificându-i atitudinea, sentimentele, cât şi la nivel macro, modificându-i acţiunile, omul fiind fiinţă socială, trăind în colectivitate, deci influenţându-i pe ceilalţi.
Interesant este faptul că aceaşi idee poate veni mai multor persoane, însă primul care-o enunţă şi-o foloseşte este considerat autorul de drept. Am să vă dau un exemplu banal. Sunt pasionat de grafica satirică, de caritaură. Pe siturile de specialitate, dacă stai să urmăreşti atent, există anumite rubrici în care sunt prezentate lucrări, absolut identice, atât ca idee, cât şi ca mod de punere în pagină. Artiştii în cauză sunt oameni cu un renume în branşă, nu pot fi nicidecum acuzaţi de plagiat. Pur şi simplu se întâmplă... de parc-ar exista, undeva, o ţară a ideilor
Desenând la rândul meu, uneori păţeam ceva straniu. Îmi venea în minte o idee bună. Desenam, iar după ce terminam, priveam planşa şi picam pe gânduri...Aşa cum am mai arătat, era foarte posibil ca ideea mea să aparţină altcuiva, iar eu să am nicio vină, să nu ştiu asta, pur şi simplu aceeaşi idee să-mi fi venit şi mie, deci din punct de vedere moral să fiu curat şi cinstit, dar nu puteam fi sigur de asta. Mă temeam că am văzut undeva acelaşi desen, că mi-a plăcut, că am fost impresionat de el la momentul respectiv, că a trecut timpul, că am uitat de el şi că acum doar mi l-am reamintit şi doar îmi imaginez că ideea îmi aparţine. Aşa se face că am renunţat să privesc alte caricaturi, iar atunci când voi vedea un desen similar, să nu mă ruşinez de mine, ci doar să zâmbesc şi să spun „hmmm, aceeaşi idee!!!”
Ideile sunt imateriale. Nu le putem vedea, nu le putem mirosi, nu le putem atinge, le putem doar auzi, doar pe ale noastre, nu, nu cu urechile, ci cu mintea, dar dacă le ascultăm, dacă le dăm o şansă de afirmare, aşa cum am făcut eu în acest eseu, ele tind să devină materiale, să se concretizeze în ceva anume, să devenim autorii propriilor noastre idei, chiar dacă tot n-am aflat până la urmă de unde vin ele...

Dacă nu-ţi poţi schimba soarta, schimbă-ţi atitudinea!

Hai, du-te, du-te!
Lumini colorate, stele, un tunel îngust, curcubee, o distanţă imensă, o călătorie agitată şi extrem de ameţitoare şi obositoare, o viteză mult prea mare, un dans haotic, o muzică stranie şi greu de înţeles, şoapte, râsete, plânsete, atomi lângă atomi, fizică, chimie, gravitaţie, legi neştiute de noi sau nespuse, comete, hidrogen metalic lichid, electroni şi protoni ionizaţi, câmpuri magnetice, apă, cristale, turbulenţe, pasiune, dragoste şi...intrăm în această lume, brusc, făcând tam-tam, gălăgie, larmă, plângând, neştiind unde suntem şi ce se întâmplă cu noi.
Suntem oameni. Suntem pe Pământ. Dumnezeu ne-a dăruit viaţă. Pe lume ne-au adus părinţii. Suntem prunci...ne aşteaptă o viaţă...ne aşteaptă o moarte...ne aşteaptă lumini colorate, stele, un tunel îngust...o călătorie agitată şi extrem de ameţitoare şi obositoare, dar în sens invers...
Pornim de la zero! De la zero virgulă zero, zero (!!!) Avem sufletul pur, fără de păcat şi creierul ca un burete uscat, proaspăt scos din ambalaj, gata, gata să absoarbă orice informaţie venită din mediul exterior. Avem nevoie de câţiva ani pentru a învăţa să vorbim. De şi mai mulţi pentru a învăţa să scriem, să citim şi să socotim. De şi mai mulţi pentru a ne specializa într-un domeniu, pentru a aprofunda şi experimenta toate sentimentele şi trăirile umane, dragostea, ura, invidia, gelozia, mila, teama, frica...De şi mai mulţi pentru a discerne între bine şi rău şi de şi mai mulţi pentru a şti ce să alegem...Pentru unii dintre noi, aceştia din urmă sunt insuficienţi...
Nu fac nimic. Stau şi privesc ceasul spânzurat de-un cui bătut în peretele alb ca omătul. Secundarul parcă zboară... Mă uit cum trece timpul şi mă sperii. „Timpul este materia din care este formată viaţa” - Benjamin Franklin (1706 – 1790). „Timpul este doar fluviul în care pescuiesc eu” - Charles Baudelaire (1821 – 1867). „Timpul este o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul” – Octavian Paler, scriitor, jurnalist şi editorialist român (1926 – 2007). „Timpul este modalitatea naturii de a face ca să nu se întâmple toate deodată.” -Woody Allen. Efemeritate...ireversibilitate...tic-tac, tic-tac, tic-tac...
Sunt muritor! Sunt tânăr, dar cine ştie cât mai am de trăit...Nu, nu asta mă sperie, ci gândul că în timpul în care mi-a mai rămas, oricât de mult ar fi, n-am să apuc să realizez şi să fac tot ceea ce mi-am propus.
Stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă în anumite momente importante din viaţa mea procedam altfel decât am făcut-o, dacă luam alte decizii şi dacă da, dacă în momentul de faţă mai stăteam privind inert, din fotoliul din încăperea slab luminată, ceasul spânzurat de-un cui bătut în peretele alb ca omătul. Stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Adam şi Eva nu mâncau din pomul interzis...dacă nu se inventa roata, dacă nu se inventa tipografia, dacă nu se descoperea America, dacă nu se năştea Hitler, dacă nu se apuca de scris William Shakespeare, dacă Isac Newton era plictisit şi nu mai avea chef să cerceteze legile fizicii, dacă istoria avea un alt curs...Stau şi mă întreb câte şanse au rămas nevalorificate, pierzându-se undeva în negura timpului, pentru că nu am avut curaj, pentru că nu am ştiut cum să le valorificăm, pentru că nu am fost suficient de insistenţi, pentru că nu am avut încredere în forţele poprii...şi câte altele vor mai urma...
Arunc o privire pe fereastră. Un bunic îşi plimbă nepoţelul pe aleea şerpuită, ce duce spre parcul de joacă pentru copii, lovind în mers, cu picioarele, frunzele uscate ce zac, moarte, pe caldarâm. Mă întreb ce va ajunge cel mic când va creşte. Va învăţa, va fi cuminte şi îşi va asculta părinţii? Se va căsători, va trăi o poveste de dragoste adevărată, va fi tătic, va fi bunic, işi va plimba la rândul lui nepoţii, aşa cum face bunicul lui acum, va fi un geniu, va lăsa ceva important pentru posteritate sau va fi doar un celebru anonim? Încerc să-mi imaginez şi cum arăta bunicul când era de vârsta nepotului său, ce vise avea, precis vroia să devină poliţist sau pompier...Încerc să-mi dau seama cât de mulţumit este de viaţa lui...pentru că aşa cum spunea şi romancierul, dramaturgul, eseistul şi filozoful francez de origine algeriană, Albert Camus (1913 – 1960), „...viaţa este suma tuturor alegerilor tale...”
De multe ori, de prea multe ori, parcă, ne plângem singuri de milă. Ne victimizăm. Suntem nemulţumiţi şi nerecunoscători pentru ceea ce-am realizat. Asta poate fi şi un lucru bun, dacă funcţionează ca un motor autopropulsor, ca un stimulent, ca o mentalitate continuă de autodepăşire a limitelor, dar poate fi şi un lucru rău, atunci când trecem în extrema cealaltă şi devenim prea pesimişti. Atâta timp cât trăim într-un sistem democratic, într-un stat liber, nimeni şi nimic nu ne poate împiedica să de ducem la bun sfârşit până şi cele mai îndrăzneţe vise. Nimeni în afară de noi înşine (!!!). Noi suntem cei care ne autocenzurăm, care ne punem singuri bariere, care încetăm să credem în noi, care ne temem să fim noi...
Dictonul care spune că nu există „nu pot”, este puţin exagerat, însă mesajul transmis de acesta nu trebuie neglijat, ci trebuie să procedăm în consecinţă. Dacă ne dorim ceva, dacă ne propunem ceva, dacă ne stabilim un obiectiv, nu trebuie să cedăm la primele obstacole întâmpinate, ci trebuie să muncim din greu, să avem răbdare şi o voinţă de fier...
“Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau mai bine seama de impactul atitudinii asupra vieţii. Pentru mine, atitudinea este mai importantă decât faptele. Este mai importantă decât trecutul, decât educaţia, decât banii, decât circumstanţele, decât eşecurile, decât succesele, decât ceea ce cred, spun sau fac ceilalţi oameni. Este mai importantă decât felul în care arăţi, decât talentele sau aptitudinile pe care le ai. Poate construi sau distruge o companie...o biserica...o casa. Remarcabil este faptul că putem alege zilnic ce atitudine vom adopta în acea zi. Nu ne putem schimba trecutul...nu putem schimba faptul că oamenii vor acţiona într-un anumit fel. Nu putem schimba inevitabilul.
Singurul lucru pe care îl putem face este să cântăm pe singura strună pe care o avem, şi aceasta este propria atitudine.", spunea dr.Charles Swindoll, pe bună dreptate!
O gândire optimistă, o mentalitate de învingători, un zâmbet pe buze chiar şi atunci când pierdem şi ve-ţi vedea, viaţa se va schimba. Se va schimba în bine.
În manualele de psihologie se spune că omul are trei moduri de prezentare. Aşa cum este în realitate, aşa cum se vede el şi aşa cum îl percep ceilalţi. Haideţi să ne vedem aşa cum suntem în realitate, să conştientizăm calităţile pe care le avem, să nu mai fim superficiali, să facem tot posibilul să corectăm, să modificăm, să reparăm, dacă vreţi, ceea ce nu ne place la noi, să ne împăcăm cu noi înşine şi să-i lăsăm pe ceilalţi să ne descopere aşa cum suntem în realitate, aşa cum ne vedem noi...
Amy Tan, una dintre cele mai în vogă scriitoare americane contemporane spunea că „...dacă nu-ţi poţi schimba soarta, schimbă-ţi atitudinea!” Faceţi asta şi veţi vedea cum o să vă schimbaţi singuri soarta

Sufletul este oglinda unui univers indestructibil.

Din când în când, tragem perdeaua şi privim pe fereastra sufletului. Al nostru. Al altora. Vedem sentimente nobile, precum dragoste, milă, compasiune, înţelegere, toleranţă, vedem vise care aşteaptă să se îndeplinească, vedem speranţă. Vedem amintiri, vedem idealuri, vedem trecutul, prezentul şi viitorul, aşa cum ni-l imaginăm şi ni-l dorim, vedem şi răni care încă sângerează sau doar cicatrici, vedem şi durere, vedem dor de oameni care sunt departe de noi, de oameni care...nu mai sunt, de locuri dragi.Vedem lacrimi. Vedem şi alte lucruri pe care în mod normal nu ne-am dori să le vedem...Vedem ură, vedem invidie, vedem mâhnire, vedem, vai câte alte lucruri mai vedem...
Dar ce este sufletul? DEX spune că ar fi totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului. Diaconul Andrei Kuraev spune că sufletul este ceea ce-l doare pe om atunci când întreg trupul său este sănătos. Seneca afirma că sufletul este unica valoare a omului, el îl face pe slujitor egal cu stăpânul său. Octavian Goga spunea că sufletul este o urnă în care închidem cenuşa patimilor noastre. Gerard de Nerval-sufletul este ideea lui Dumnezeu, iar Gottfriend Leibnitz, fără a epuiza lista personalităţilor şi a definiţiilor, spunea că sufletul este oglinda unui univers indestructibil.
Sufletul suntem noi! Sufletul ne individualizează, ne personalizează. Ne este dat să avem grijă de el, să-l hrănim aşa cum trebuie, să-l ocrotim, să-l educăm cum se cuvine, să-l cultivăm, să-l înnobilăm, să-l ferim de ispite şi tentaţii stupide şi inutile, să-l păstrăm curat, să-l respectăm şi într-un final, să-l predăm în mâinile celui ce ni l-a dat...
Pentru ce toate acestea? Pentru că venim cu o misiune clară, chiar dacă tacită, pe acest pământ. În primul rând, aşa cum spuneau şi vechii greci (cunoaşteţi legenda... la început, bărbatul şi femeia formau o singura sferă. Temându-se că o asemenea perfecţiune ar putea să le ia locul, zeii au despicat toate sferele şi le-au aruncat pe pământ. De atunci fiecare om îşi caută jumătatea...) omul trebuie să-şi găsească un partener de viaţă, să experimenteze alături de acesta sentimente noi, pure şi profunde şi să lase urmaşi, care la rândul lor au de îndeplinit aceleaşi sarcini. Să populeze şi să ocrotească această minunată planetă albastră, Pământ...şi să lase moştenire urmaşilor lor atât o zestre materială, însuşi pământul, cât mai ales o bogată şi o vastă zestre spirituală. Cum spunea Gabriel Liiceanu în lucrarea “Despre limită”, menirea este realizarea unei teleologii superioare prin intermediul unei vieţi.
Sunt o persoană cu credinţă în Dumnezeu, dar ajung rar la biserică. De sfintele sărbători pascale am intrat în Catedrala Sfinţii Brâncoveni din oraşul meu natal, oraşul cu salcâmi, Brăila, situată chiar în cartierul în care locuiesc (pentru cunoscători, Viziru I). Iniţial am vrut să aprind, simbolic, o lumânare şi să dialoghez puţin cu Cel de sus...
În spatele imensei uşi din lemn masiv...o mulţime de oameni. Fiind din cartier...pe mulţi dintre ei în cunoşteam...
O mamă cu fiul ei suferind de o boală grea, privea cu lacrimi în ochi spre tavanul pictat al bisericii. Precis se ruga ca fiului ei să-i fie bine...O bătrână despre care ştiam c-a rămas singură, toţi copiii ei fiind plecaţi în străinătate, în genunchi, se închina la o icoană, privind-o în ochi pe Maica Domnului. Precis se ruga să vegheze asupra copiilor şi-o implora să n-o lase să moară în singurătatea rece, tristă şi grea...Un om sărman stătea cu capul plecat, ascultând vocea preotului. Precis se ruga şi cerea un modest colţ de pâine...O tânără, nu prea deşteaptă, nu cerea decât o notă de trecere la examenul de bacalaureat pe care urmează să-l susţină...Cu o lumânare aprinsă în mâini, în genunchi, un bărbat îmbrăcat în negru, plângea asemeni unui copil. Precis se ruga să-i fie iertate păcatele celui ce nu mai era lângă el...
Atâta tristeţe, atâta nevoie disperată de ajutor, atâtea suflete nefericite...Mi-am zis că ar fi prea mult să mai rog şi eu ceva divinitatea, aşa că am plecat, lăsându-i pe ceilalţi s-o facă...Îmi şi imaginam, acolo sus, în ceruri, un bombardament de rugăminţi şi o echipă întreagă de sfinţi şi de îngeri lucrând fără oprire...sortând, arhivând, trimiţând spre abrobare, clasând...
În acele minute în care am stat în biserică am tras perdeaua despre care vorbeam la început şi am privit pe fereastră...Pe fereastra celor de lângă mine, dar biserica era plină de oameni...Cine ştie ce probleme, ce necazuri aveau şi ceilalţi...Dar în biserica plină era doar o mică parte din populaţia Brăilei. Dar în Brăila este doar o mică parte din populaţia României, în România o mică parte din populaţia Europei, iar în Europa o mică parte din populaţia lumii...Privind astfel lucrurile îţi dai seama cât de oameni suntem noi oamenii. Câtă nevoie avem de ajutor, de protecţie, de înţelegere, de dragoste, de fericire, de linişte interioară, de pace şi echilibru sufletesc şi cât de puţin din toate aceste lucruri pe care noi ni le dorim le oferim celorlalţi de lângă noi...pentru că altfel nu am cere ajutor la unele probleme mărunte, atât de departe, ci am căuta un prieten, un confident, un sprijin lângă noi...Mult mai aproape ar fi ca la problemele pe care nu le putem rezolva singuri, să cerem ajutor celor care ne sunt aproape, oamenilor, celorlalte suflete...pentru că de-asta se şi spune “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. De exemplu, mama cu copilul bolnav ar fi putut cere şi ar fi fost frumos să primească sprijin de la ceilalţi, care punând mână de la mână ar fi strâns suma de bani necesară pentru operaţia ce-i putea readuce fiului ei...viaţa. Bătrâna cu fiii plecaţi peste hotare, ar fi fost frumos să-şi roage copiii să-i stea alături, iar aceştia s-o înţeleagă şi s-o trateze cu aceeaşi dragoste şi căldură de care ei au avut parte de la mama lor în copilărie, în adolescenţă şi chiar şi acum. Omul sărman ar fi fost bine să ceară, sau să primească fără să mai ceară, o bucată de pâine...Copila toantă ar fi trebuit să găseasca în ea forţa de-a învăţa şi de-a nu se mai victimiza. Cât de mult, cât de puţin ţinem cont de această povaţă, cât de mult ne iubim pe noi înşine, cât de mult îi iubim şi-i ajutăm pe semenii noştri, n-am să vă spun, trageţi singuri perdeaua, priviţi în sufletul vostru şi găsiţi răspunsul...

Un copil capricios...

Era trecut de miezul nopţii. Afară, pe cerul înstelat, o lună perfect rotundă arunca raze de lumină peste peisajul aţipit. Din când în când, dintr-un copac, o pasăre de noapte striga câte ceva doar de ea înţeles, după care se aşternea o linişte apăsătoare. Pe fereastra deschisă se prelingeau, plictisiţi şi apatici, ultimii stropi de la ploaia care tocmai se oprise. Un aer rece dar curat, proaspăt şi plăcut pătrundea în încăpere, fără să ceară voie nimănui. Lampa aplasată într-un ungher, semăna cu luna de afară, la scară redusă.

Flacăra lămpii tremura în faţa curentului musafir, ca o persoană slabă de înger în faţa unei fantome, proiectând pe tapetul alb al pereţilor umbre mişcătoare, care hipnotizau cu jocul lor un ursuleţ din pluş, ce se odihnea într-o basculantă cu telecomandă. De la un casetofon care nu se zărea, în surdină, se auzea Michael Bolton, care interpreta superba melodie „Georgia On My Mind”. Două batalioane de soldăţei din tablă ascultau cu interes planurile de luptă ale unui strateg bătrân, în timp ce maşinile blindate de război erau la intrarea în fortăreaţă, asigurând paza şi siguranţa militarilor din interior.

Un tren din plastic făcea ultima sa cursă nocturnă, pe o şină amplasată pe covor, aproape de pat, având bateriile aproape descărcate. Pe peronul improvizat, doi papuci aşteptau liniştitţi, fără să-şi spună nimic unul celuilalt.

În pat, şeful gării, un micuţ de câţiva anişori, care tocmai ce-şi serbase ziua de naştere, dormea adânc, visând probabil la miniaturalul mijloc de transport primit cadou, fiind învelit până la năsuc.

Pe o pernă alăturată, o păpuşă din cârpe stătea cu ochii deschişi, privind fără să clipească (!!!) tavanul.

Pe o măsuţă cu picioare scurte, era mare aglomeraţie. Copilul capricios nu se obosise să facă ordine! Cutii cu ambalajul rupt cu nerăbdare...o farfurie cu o jumătate de felie de tort...un pahar cu suc...un fluier...o busolă...câteva felicitări...creioane colorate şi două desene ce purtau semnătura micuţului sărbătorit.

Pe prima planşă, o prinţesă, într-un castel, pe un munte înalt; pe cel mai înalt munte din lume. Cu talia subţirică, cu părul lung, negru, atât de negru cât putea tuşul să reproducă, cu doi ochi mari, albaştri, cu gene arcuite, cu faţa ovală, cu un nas mic, cu buze senzuale şi roşii ca macul şi cu doi obraji netezi...dar pe care multe lacrimi se prelinseră...asemeni picăturilor de ploaie pe fereastra încăperii în care el locuia.

Pe cea de-a doua planşă, pe o câmpie întinsă şi verde, mai verde decât verdele (!!!), un tânăr cioban cu turma sa de oi, în perioada transhumanţei, stătea şi contempla un munte, un munte pe care vroia să-l urce, dar parcă nu se încumeta, ştiind că este cel mai mare munte din lume. Un soare portocaliu ne lasă să înţelegem că suntem într-o lună de vară, poate chiar de primăvară târzie.

Cele două personaje proveneau, parcă, din poveşti diferite. Fiecare era pe coala lui de hârtie...cu toate astea, cei doi se priveau de câteva ore bune, fără să-şi spună nimic unul celuilalt, la fel cum procedau cei doi papuci de pe peronul de lângă patul micuţului copil. Destinul făcuse ca cei doi să se întâlnească, să ştie unul despre existenţa celuilalt, să-şi ţină companie, să se placă reciproc şi chiar să ajungă să se îndrăgostească şi să simtă că nu mai pot trăi singuri, aşa cum o făcuseră până acum.

Ciobanul se hotărî! Fie ce-o fi, va urca acel munte... Porni! Pentru cei doi, timpul avea alte valenţe. Un minut scurs în realitate însemna câteva ore în poveste...

Trecură ore, trecură zile...Tânărul cioban se lupta cu muntele abrupt. Obosise, dar nu se oprea. Era epuizat, dar nu înceta să urce şi iar să urce, să tot urce. Rezervele de mâncare se terminaseră. Setea îl chinuia, iar soarele îl ardea din ce în ce mai puternic. Nu era singurul care încercase să ajungă la tânăra domniţă. Mulţi alţi tineri se încumetaseră să urce pe cel mai înalt şi cel mai greu accesibil munte, dar niciunul nu ajunsese sus, sus de tot...Unii trişaseră, apelând la tehnica modernă: avioane, elicoptere, diverse unelte...dar fuseseră descalificaţi imediat, alţii abandoră cursa la primele obstacole întâmpinate, iar alţii, mai fricoşi, stăteau la poalele muntelui şi priveau neputincioşi la tânăra şi frumoasa prinţesă.

De la înălţimea ei, fata privea tot acest spectacol distrându-se şi întristându-se în acelaşi timp. Cei care urcau sau mai bine zis încercau să urce, păreau nişte gândaci caraghioşi şi penibili. Ştia, ştia că niciunul dintre ei nu va reuşi să ajungă la inima ei...era prea sus, iar ea nu era dispusă să coboare...

Vulturi puternici şi flămânzi roiau în jurul tânărului cioban, strigând câte ceva neînţeles. Ca într-un vis uşor, realitatea este interpretată şi asimilată (era doar pasărea de noapte din copacul de lângă fereastră!). Mâinile ciobanului erau rănite şi pline de sânge. Păsările răpitoare simţiseră mirosul sângelui şi acum erau gata, gata de atac. Cu un toiag cu ajutorul căruia se căţăra pe rocile bătrâne şi colţuroase, ciobanul reuşi să sperie inamicii zburători. Îşi reluă ascensiunea. Urca, urca şi iar urca, dar părcă vârful muntelui se îndepărta şi el...

Inima fetei bătea cu putere. Niciodată nu se mai simţise aşa...Nimeni nu mai ajunsese atât de aproape de ea...Era fericită şi tensionată. Era emoţionată, era cum nu mai fusese...era cum nu va mai fi ...Era îndrăgostită cu adevărat...

Ciobanul nu vroia să stea să se odihnească, să-şi tragă sufletul, nici măcar un minut. Îi era atât de dragă fata încât prefera să moară de oboseală, decât să mai stea departe de ea. Era doar o chestiune de autosugestie, îşi spunea, şi-şi repeta într-una „ştiu că poţi, ştiu că poţi”. Continua să urce. Aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat. Era frig. Era din ce în ce mai frig. Bluza udă de transpiraţie şi de sudoare îngheţă. La fel şi pantalonii. Asta-i îngreuna şi mai mult situaţia. Picioarele îl dureau îngrozitor. Îl apucă tremuratul, cu toate astea urca şi tot urca, fără să se oprească. Simţea că nu mai avea mult...şi într-adevăr, nu mai avea mult...

O zări! Stătea cu mâinile împreunate în dreptul inimii care bătea cu putere, cu ochii mari, albaştri şi umezi fixându-l fără să clipească. Purta o rochie albă, de mătase, care se mişca uşor în bătaia vântului (perdeaua de la fereastra încăperii)...Era Ea! Era fata la care visase toată viaţa. Era cea alături de care simţea c-ar fi fost atât de fericit şi de împlinit...

Privindu-se şi sorbindu-se din priviri, nici ea, nici el nu observaseră că cel mic se trezise şi acum stătea pe marginea patului, căscând somnoros şi întinzându-şi oasele înţepenite.

Între cei doi mai era un singur pas. Un nor de emoţii şi de trăiri intense îi învăluise. Când să facă pasul decisiv, când să urce şi ultima stâncă abruptă şi să stea alături de prinţesă, ciobanul se împiedică şi căzu. Norocul lui, dacă ăsta se poate numi noroc, se agăţă cu mâinile rănite şi însângerate de creanga singurului copac existent acolo.

Cei de jos priveau scena cu sufletul la gură. Va cădea? Îi va întinde prinţesa, care până acum nu făcuse niciun compromis, o mână de ajutor? Se va descurca ciobanul singur? Oare ce se va întâmpla în continuare?

Dar ce se întâmplă?!? Vai...Din senin, pe neaşteptate totul se întunecă, totul se făcu negru, totul se transformă în întuneric...

Copilul somnoros, vrând să ia paharul cu suc de pe masă, fără să vrea, fără să ştie, fără să-i pese, vărsă sticluţa cu tuş negru peste cele două planşe...

S-au întâlnit, când nu se aşteptau şi nu sperau...S-au plăcut, s-au iubit în tăcere şi s-au despărţit tot la fel de brusc şi de neaşteptat...

Morala: Destinul este un copil capricios!

Raiul...

În fiecare dimineaţă, de mai bine de 180 de ani pământeşti, Simfonia a 5-a a lui Ludwing van Beethoven, bucura îngerii din Rai. Şi această zi, care se anunţa la fel ca toate celelalte, începu cu celebrele acorduri: tututu-tututu... Soarele încălzea şi colora totul în jur. Portocalii plantaţi emanau un parfum încântător. Atât de calm şi de plăcut era în marea grădină a edenului...Izvorul nesecat de nectar...albinuţele care zumzăiau vesele prin văzduh, din când în când, câte-o pală uşoară de vânt făcea câte-o frunză să se desprindă de copac şi să danseze prin aer ca o veritabilă balerină, un câmp întreg de flori...păduri de conifere, munţi şi cascade...curcubee...văi întinse...câmpii verzi...un rai în rai (!!!)

Trecu ceva timp...îngerii mici începură să se joace cu animăluţele, chiar şi cu cele sălbatice, care acolo sus, erau aşa prietenoase şi bune, cei mai mari, unii stăteau gânditori şi priveau la cei de pe pâmânt, alţii se relaxau pe câte-un nor de puf, alţii sorbeau dintr-o cupă de nectar, culegeau flori, meditau, se plimbau agale pe potecile din pădurile răcoroase, iar alţii erau de serviciu, la secţia „nou veniţi”, alături de celebrul şi vehementul Sf. Petru...

Fiecare aspirant la norul de înger, era verificat în baza de date, trebuia să susţină un interviu cu Boss-ul, după care mai aştepta ceva timp...şi primea rezultatul...”admis” sau „respins”...

De fiecare dată spectacolul era acelaşi: unii erau fericiţi, păşeau pe poarta raiului plini de emoţii. Se bucurau regăsindu-şi rude, prieteni, se îmbrăţişau...alţii plângeau şi îngenunchiau cerând iertare de la Bunul Dumnezeu, implorând un nor de înger, alţii treceu în grabă pe lângă poarta mare şi strălucitoare a Raiului, fiind împinşi de la spate de nişte drăcuşori negri şi urâţi, cu coarne roşii ca focul, având în mâini...copite, mă rog, cum le-o zice (!!!) furci ascuţite şi nemiloase. Aceştia erau cei care au comis crime pe pământ, care au făcut mult rău semenilor lor, care au dus o viaţă lipsită de moralitate, cei foarte bogaţi, dar lacomi şi răi la suflet şi alţii ca ei...Alţii erau invitaţi să mai stea o vreme în purgatoriu, din latinescul purgatorius, antecamera unde sufletele celor morţi cu păcate mai uşoare se purifică prin suferinţe, înainte de-a intra în paradis (DEX).

Aspirantul la norul de înger, cu numărul de ordine 1.346.755, era o femeie între două vârste, sobru îmbrăcată de către cei ce-o pregătiseră de marea călătorie. Avea o fusta lungă şi închisă la culoare, un taior, tot negru şi el, iar pe cap purta o pălărie, ce ascundea părul strâns în coc. La ochi avea ochelari de vedere. Sf. Petru nu mai văzuse până acum un candidat care să vină pe aceste tărâmuri cu ochelarii de vedere...trecu însă peste acest amănunt. Pe faţa candidatului cu numărul de ordine 1.346.755 nu se putea citi nimic. Nici emoţie, nici teamă, nici surpindere...Hmmm, ciudat, îşi zise Sf. Petru...Să-i vezi pe toţi ceilalţi în ce fel se exteriorizează...cu ce intensitate trăiesc, ce voce gâtuită de emoţii au....doamna 1.346.755, nimic! Stătea în faţa Sfântului Petru ca o statuie... Măi, să fie...

Măi, Spiridoane,

se adresă Sf. Petru unui îngeraş micuţ şi galben precum o statuetă din aur

Ia adu-mi tu mie pe DVD-ul ăsta baza de date a doamnei!

şi-i înmână micuţului un disc blank, n-o sa zic marca, să nu fie considerată reclamă mascată!

Micuţul galben se întoarse repede. Îi înmână bătânului sfânt DVD-ul, cu o copie a bazei de date stocate pe serverul princpipal al Raiului. Sf. Petru luă laptopul în braţe, deschise unitatea optică, introdusese discul şi începu să butoneze, aruncând din când în când câte-o privire doamnei cu ochelari de vedere şi cu faţa inexpresivă.

După alte câteva momente de tăcere, sfântul vorbi cu cea care-i stătea înainte:

Eşti, de fapt ai fost Fifilina Burosu ?

Da!

Scurt! Da şi atât...nimic mai mult...

Mirat Sf. Petru continuă:

Aici la mine scrie că ai fost o femeie...bună.

Încă de mică ţi-ai ascultat părinţii. La grădiniţă n-ai făcut prostii. Împărţeai pacheţelul cu colegii săraci. La şcoală învăţai mult. Nu erai dotată de la Şeful meu cu prea multă înteligenţă, dar te străduiai şi învăţai asiduu. Nu ai chiulit de la nicio ora. Nu te-ai bătut cu colegii. N-ai ieşit cu fetele sau cu băieţii la plimbare. În ciuda anturajului de la liceu, n-ai fumat. Nu te-ai îmbrăcat strident niciodată. În discoteci nu te-ai dus. Nu te-ai destrăbălat şi tu măcar o dată. De băut n-ai băut, nici măcar o bere, ca să nu mai zic tărie.

Aici la mine mai scrie că în timpul facultăţii, la fel, ai fost un tânăr model. Nu tu petreceri, nu tu distracţii...Băieţii nu te-au interesat. Te-ai îndrăgostit pentru prima dată la 26 de ani, de un coleg de muncă. Ai avut o prietenie luuungă cu el, până să accepţi să-i devii soţie. Abia după ce preotul a oficializat relaţia, aţi devenit intimi unul cu celălaltul. Abia în ziua nunţii l-ai lăsat să te sărute pentru prima dată şi atunci simţeai că te ia cu leşinul. Simţeai fluturi în stomac, genunchi înmuiaţi...ameţeli...

La serviciu erai cea mai conştiincioasă. Nu plecai până nu-ţi terminai treaba. Veneai prima dimineaţa, plecai ultima, seara târziu. Nu ţi-ai bârfit colegii, nu ţi-ai trădat şefii.

Nu ai fost pretenţioasă. Te-ai mulţumit cu puţin. Nu ai primit nimic de la nimeni, tot ce-ai realizat ţi s-a datorat ţie şi numai ţie. Nu te-a pasionat moda. Nu te-ai gătit, nu te-ai machiat, nu ai râvnit la bunul altuia.

Aşa-i, daaaaaaaaaa!

Încuviinţă femeia, de data asta cu zâmbetul larg pe buze,

Aşa-i, exact aşa-i!

Ţi-ai iubit soţul. Nu l-ai înşelat nici măcar cu privirea, deşi au mai fost bărbaţi care te-au curtat, tu te făceai că nu-i vezi. Sexul nu ţi-a plăcut!

Cinstită ai fost. Iată, ce gest frumos!!! Aici ai găsit un diplomat cu mulţi bani. Nu te-a tentat, deşi erai într-o perioadă mai dificilă, ai predat geanta oficialităţilor, fără să stai pe gânduri..

Femeia cu numărul 1.346.755, nu mai putea de bucurie...

Gospodină ai fost, uite, chiar una desăvârşită! Ai fost o mamă exemplară. Ţi-ai iubit copilul, pe Bibiloi, i-ai dat o educaţie bună. Te-ai ocupat de el. L-ai îngrijit, făceaţi temele împreună, l-ai dat la sport, l-ai dus la profesor de muzică, să înveţe pianul. Vai...şi ce prăjituri bune făceai, duminică de duminică...Uite aici, vezi, alte femei cumpărau de la hipermarket cornuleţe, cozonaci, rulade...nu, tu , nu, tu le pregătei singură în bucătărie, până te treceau toate apele...

Ai fost şi o soacră bună! Ţi-ai respectat nora, ai învăţat-o să gătească, să spele, să se poarte civilizat în societate. Chiar aşa, nu te-am auzit înjurând niciodată, nici chiar atunci când erai la volan şi rămâneai blocată în trafic.

Da, da...n-am înjurat....

Zâmbete...multe zâmbete pe femeia 1.346.755.

Ca bunică...n-am ce să-ţi reproşez! Ţi-ai iubit nepoata. Până s-a făcut mare şi s-a căsătorit Bubuloi,aaa, scuze, Bibiloi, ţi-ai dedicat toatâ viaţa lui. De cum ai devenit bunică, viaţa ta, restul care mai rămăsese, a fost a nepoţelei, Bibulica.

Grijulie. Mereu atentă să nu deranjezi pe nimeni, extrem de politicoasă, manierată, ruşinoasă, timidă, cu bun simţ...

Exact, exact, vaiii, da toate le ştiţi!!!

În excursii nu te-ai dus, nu te-ai îndurat să-ţi cumperi mai nimic pentru tine, mereu te-ai sacrificat pentru cei dragi ţie. Uite, ai fost şi credincioasă, cât de cât. Ai mai intrat în câte-o biserică, ai făcut pomeni bunicilor tăi, decedaţi, ai dat câte-un bănuţ la cerşetori...

N-ai avut fantezii..de niciun fel, n-ai avut vise, la coafor nu te-ai dus, niciodată nu ţi-ai vopsit părul, nu te-ai prostit, nu ai dat frâu liber imaginaţiei...mă şi întreb dacă ai avut...

Sf. Petru rămăsese pe gânduri...privind spre doamna 1.346.755, dar parcă trecând cu privirea prin ea...

Într-un final îşi reveni din starea parcă de hipnoză şi-l strigă pe piciul galbui

Spiridoane, ia arată-te!

Ca din senin, îngeraşul veni lângă bătrânul Petre

Asta e...adu-i doamne 1.346.755 o pereche de aripi...

Vai, Bunule Părinte, Sfinte Sfântule, Bătrâne Înţelept...nici nu am cuvinte să-ţi mulţumesc. Ai scris acolo în calculatorul ăla toată viaţa mea, ai fost atent la toate detaliile, nicio faptă bună de-a mea n-a rămas neobsevată şi acum mă răsplăteşti şi-mi aduci aripi...

Mă faci înger?

Nu, toanto! Spiridoane, o facem gâscă!!!

Morala: eheiii...!!!

Perfecta imperfecţiune

Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair, un tânar musulman dintr-o organizatie terorista extrem de periculoasa, un îndoctrinat gata oricând sa moara pentru ducerea la bun sfârsit a ordinelor superiorilor sai, se afla în prima sa misiune secreta. Daca nu da gres, si ultima! De fapt si daca da gres, tot ultima este, pentru ca superiorii lui nu tolereaza greselile.

Se afla în avion. O stewardesa înalta, blonda, cu niste forme perfecte, asa cum vazuse el într-o revista americana pentru adulti, pe care-o frunzarise pe ascuns, la o ora la care stia ca Alah era prea ocupat ca sa-l poata surprinde, îi spuse, cu un glas calm si suav, sa-si puna centura de siguranta, pentru ca aeronava urmeaza sa aterizeze, în câteva minute, în România.

Va termina cu pacatosii europeni din aceasta tara micuta si va ajunge la Alah, care-l va ierta pentru toate pacatele, inclusiv pentru frunzarirea acelei reviste, ba chiar mai mult, îl va lasa sa stea alaturi de el si de ceilalti mari eroi ai poporului sau... Ce mândru si fericit va fi atunci!!!

Un gol de aer, un impact dur cu solul, un scârtâit lung de roti si avionul se opri într-un final. Ajunsese la destinatie!

Coborî.

Ah barbuy, barad berid, aljurbada zaid, îtru haid mamet zgurdabalid, praful se va alege de natia asta, le va da el o lectie pacatosilor..., îsi spuse musulmanul, plin de optimism, nestiind ce avea sa-l astepte...

Era bucuros, cea mai grea parte a misiunii trecuse. Reusise sa treaca cu bine de controlul de la aeroport, lucratorii de acolo verificându-i superficial bagajele. Lua un taxi, ca sa ajunga la omul lui de legatura, un patiser musulman ce avea o mica afacere aici, ce-i conferea acoperirea de care avea nevoie pentru a ajuta, din umbra, organizatia.

Învatase limba româna si de cum ateriza avea instructiuni sa vorbeasca numai în româna.

* Jefu’, eu vrut ajung am la adresu acestu!

Si-i înmâna taximetristului un biletel mototolit, pe care era trecut locul unde trebuia sa ajunga prima data.

Din acel moment începu calvarul.

Taximestristul îi lua pentru cursa efectuata, jumatate din banii pe care‑i avea asupra sa. Degeaba protesta si ridica tonul, soferul nu vroia sa ia mai putin si pace. Pace, pace!!!

* No pace la Romania, de-acum, Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair sosita aici, îsi spuse arabul, zâmbind cu toata gura.

Coborî la metrou. Ca sa nu fie urmarit, trebuia sa mearga trei statii cu metroul.

Se mira, nu era lume, numai el si câtiva boschetari. Aseza geamantanele lânga el si astepa sa vina metroul. 5 minute... 10 minute... musulmanul deveni nervos.

* Nicia metroul nicia oamenii. Ude-or fi cu totia???

Un aurolac trecu în fuga pe lânga el si-i tipa în ureche, cât putu el de tare:

* Ba, turcule, e greva, dute-n...

"Greva, greva", asta nu stia ce‑nsemna... dar îsi dadu seama ca este ceva de la care nu merge metroul, asa ca se hotarî sa mearga pe jos, abia avea sa cunoasca orasul mai bine.

Când sa ridice geamantanele, observa ca-i lipseste o geanta mai mica, în care tinea banii, actele false si hartile orasului.

* Bardabuh meil kahil yashmin curduh îh în kukil!!!

Ce fericit va fi când îi va arunca în aer pe nenorocitii astia!!!

Afara era cald, de la atâta mers pe jos îl trecusera toate apele. Se opri si cumpara, cu ultimii bani din buzunar, un suc, de la o toneta amplasata în mijlocul trotuarului. Bau cu pofta.

La nici cinci minute dupa ce sorbi si ultima înghititura... crampele nu‑i mai dadeau pace. Nu observase ca sucul avea termenul de valabilitate expirat...

Cu greu gasi o toaleta. Când sa iasa îi bloca calea un barbat musculos, la fel de brunet ca si el, cu mustata si o palarie neagra ornata cu o floricica rosie.

* Ia zi, domnu, vrei o fata, ceva, ca te vad de la drum?

* No, no fata, multomesc, dar eu grabesc tare!

* Cum, ba, tu ma refuzi pe mine? Vrei, fata, nu vrei, acum trebuie sa‑mi platesti, oricum!

Si-i flutura pe la beregata ditamai cutitul. Uite-asa ramase musulmanul fara cea dea doua geanta...

Dupa câteva ore, gasi cu greu patiseria omului de afaceri arab. Îi povesti repede prin ce trecu:

* Bhî î curbu li dadan curgu il pahuli babac durlu.

S-i ceru sa-l cazeze, sa faca un dus, sa se odihneasca putin si a doua zi, dis de dimineata, sa duca la bun sfârsit ceea ce avea de facut.

Primi cheia de la apartamentul omului de afaceri si instructiunile necesare pentru a ajunge acolo. Era în imediata apropiere a magazinului. Gasi scara. Chema liftul, dar acesta nu functiona, asa ca urca cele 10 nivele ale blocului, suflând din greu.

Vru sa aprinda lumina. No corent! O pana a companiei Electrica...

Vru sa faca dus. No apa! O avarie a regiei de apa...

Enervat la culme vru sa-l sune pe amicul sau si sa-i spuna ce necazuri are. No ton! Romtelecomul era în revizie tehnica.

Vru sa-si faca un ceai. No gaze! O conducta sparta la Distrigaz...

* Bahalahala îr Alah medeza bura cîr ciordaka li o îo bîr dulah, o o!

Se resemna, se aseza pe canapea si începu sa citeasca niste ziare, pe care le gasi pe o masuta din sticla, alaturi de o tavita cu prajituri, cadou de bun venit de la amicul patiser... cât mai era lumina afara si se mai vedea...

Titluri cu litere de-o schioapa îl bulversara pe terorist: "Batrân, gasit mort de foame în casa", "Înjunghiat pentru un telefon mobil", "Profesoara batuta de elevii sai", "Grav accident rutier pe DN11, din cauza unei gropi neastupate", "Mii de disponibilizari", "Coruptie la nivel înalt“, "Basescu se cearta cu Tariceanu“, "Elena Udrea...“, "Copiii orfani nu mai au ce mânca“, "Se scumpeste pâinea! “, "Cresc accizele“, "Sute de copii au abandonat scoala“.

* Ah, ah, ah, molte problem la Romania, cîr buta hugîr narod budu îh ali somer jili kobida!

* Ce naiba mai sa pun si eu bomba, ca astia oricum moare singuri?!?

Se înserase! Iesi pe balcon sa priveasca luminile orasului, daca la el în camera tot nu venise curentul electric... altceva nu avea ce face.

Îi placea apartamentul. Era nou, abia îl dadusera în folosinta de câteva zile. Prietenul sau avea si afaceri imobiliare, asa ca-l cumparase imediat, pentru a-l vinde, când preturile aveau sa mai creasca.

Se sprijini de balustrada. De unde avea sa stie ca cei care-o montasera furasera din materiale si o fixasera numai de forma?

* Auuuuuuuuuuuu, Alah, Alah... bur îk jurab mudaf ujika lipa....

Buffff!

Fara alte comentarii!!!

Tu eşti întregul, Doamne, eu fracţia ta umilă

Trăim, în medie, 80-90 de ani! Până pe la 10 ani, suntem inocenţi, ne jucăm, ascultăm povestioare, mâncăm dulciuri, ne uităm la desene animate, colorăm cărţi, suntem ahtiaţi după jocurile de calculator, colecţionăm timbre filatelice, mergem la spectacole de circ, îngrijim păpuşi din cârpă sau suntem strategi pe câmpul de luptă, coordonând zeci de soldăţei din tablă.

Până pe la 20 de ani, studiem, ne pegătim intens pentru viaţă, trecem prin mai multe forme de învăţământ: şcoală primară, gimnazială, liceală şi apoi intrăm la facultate. Ne îndrăgostim pentru prima dată, suferim din dragoste tot pentru prima dată. Mergem cu prietenii în cluburi, în discoteci, suntem interesaţi de modă, de viaţa mondenă. Cumpărăm CD-uri şi DVD-uri cu cea mai nouă muzică sau cele mai recente filme. Nu avem griji prea multe, de restul se ocupă părinţii. Visăm, suntem idealişti, suntem optimişti, ne facem planuri de viitor şi aşteptăm să ajungem pe la 30 de ani, să fim împliniţi din toate punctele de vedere.

Pe la 30 de ani suntem părinţi la rândul nostru. Avem alte griji, alte priorităţi, privim altfel lucrurile decât aşa cum o făceam cu zece ani în urmă. Suntem mai serioşi, ne preocupă soarta şi viitorul copiilor. Muncim mult pentru a le asigura un viitor, un trai mai bun decât cel pe care l-am avut noi, chiar dacă şi al nostru a fost destul de bun!

Azi o zi, mâine o zi, ajungem la 40 de ani. Suntem oameni maturi, în floarea vârstei. Copii sunt la vârsta la care noi mergeam în cluburi...Muncim şi mai mult, pentru a-i sprijini, pentru a le cumpăra o casă, o maşină, pentru a le face o nuntă frumoasă şi ne trezim la 50 de ani, bunici...Mai avem puţin şi îmbătrânim! Ultimii ani de muncă, ultimii ani în care avem auzul bine dezvoltat...ultimii ani în care ni se mai spune domnule sau doamnă, ci nu tataie sau mamaie...60!

Organismul slăbeşte. Vederea nu mai este aşa de bună, purtăm ochelari, părul ne albeşte, muzica tare ne deranjează, ne dorim linişte, suntem mai calmi, mai ponderaţi, devenim plicticoşi pentru cei tineri. Începem să avem tabieturi. Ne plimbăm cu mâinile la spate prin parcuri, nu mai bem sucuri, cafele şi băuturi fine, ci ceaiuri, avem în permanenţă la noi, în sacoşă, o pungă cu medicamente prescrise de medic, inima parcă bate altfel decât bătea acum câţiva ani. Depănăm amintiri...retrăim momente frumoase din viaţa noastră, regretăm că nu am profitat de şansele care ni s-au oferit pe parcursul vieţii, zâmbim nostalgici şi privim trişti la perechile de tineri îndrăgostiţi, care se sărută, cu emoţii, pentru prima dată în viaţa lor şi care apoi pleacă mai departe, ţinându-se de mână...

Ce zici? Ăăăă? Hmmm, da, am ajuns la 70 de ani. Mergem sprijinindu-ne într-un baston. Ne târâm un picior. Suntem ursuzi, apatici. Ne îndreptăm toată atenţia către Dumnezeu, către biserică, începem să devenim credincioşi. Ne rugăm pentru iertarea păcatelor şi pentru sănătatea şi prosperitatea urmaşilor noştri. Vizităm periodic spitalele şi policlinicile, unde chiar mai şi stăm internaţi o perioadă. Ne deranjează copiii, vrem linişte, devenim pretenţioşi, suspicioşi la orice...Vai de mine, 80 de ani !!! De la vârsta asta, cam dăm în mintea copiilor, poate pentru că ne dorim să fim în centru atenţiei tuturor, ştiind că nu mai avem mult de stat alături de ei. Începem să uităm diverse lucruri. Devenim dependenţi de rudele noastre. Nu ne mai putem descurca singuri, aşa cum nu ne puteam descurca nici când eram mici, până în 10 anişori. Împlinim, 90. Nu mai aşteptăm un tort cu lumânări, ci mai degrabă o colivă...şi inevitabilul se produce...suntem la timpul trecut...

Ce rămâne în urma nostră, asta e defapt tot ceea ce contează...

Am accesat un site cu posturi TV care transmit în direct, prin satelit. Nu o să menţionez adresa, să nu fie considerată reclamă mascată. În partea de jos a paginii, un link făcea trimitere către o sumedenie de camere web amplasate în toate colţurile lumii, în diverse locaţii: pe bulevardele marilor oraşe, în diferite birouri, posturi de radio chiar, în intersecţii aglomerate, în faţa ambasadelor, a obiectivelor turistice importante, în parcuri, rezervaţii naturale, grădini zoologice şi alte locaţii. Toate aceste camere transmiteau imagini în timp real. Peste tot erau oameni. La unii era dimineaţă, la alţii zi, la alţii noapte, depinde de punctul de pe glob în care se aflau... Pe chipul unora se citea fericire, pe al altora tristeţe sau plictiseală...

Am trăit o experienţă...stranie, dar plăcută. Interesantă! Nu, nu am să spun ca şi Dan, personajul din Sărmanul Dionis, al marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, că m-am simţit Dumnezeu, însuşi Stăpânul lumii, ci din contră, mi-am dat seama cât de mici, cât de ciudaţi şi cât de... oameni suntem noi, oamenii şi cât de mari şi de importanţi ne credem şi cât de superiori tuturor celorlalte forme de viaţă de pe pământ (!!!). Cum spunea Valeriu Butulescu, „...Tu eşti întregul, doamne, eu fracţia ta umilă...”

Aşa cum spuneam, avem o viaţa foarte scurtă pe acest pământ. Trăim nişte zeci de ani...cu toate astea, trăim clipa de parcă am fi nemuritori.

Mi-am imaginat cum priveşte Dumnezeu la noi...Cât de mult ne iubeşte el, dacă pentru iertarea păcatelelor l-a trimis pe fiul Lui pe pământ, şi ştiţi şi voi ce s-a întâmplat cu El câţiva ani mai târziu... (!!!)

Ce greu i-o fi să urmărească scene în care oamenii omoară oameni! Cât s-o amărî văzând cât de mult se pot umili şi înjosi oamenii pentru bani şi pentru alte lucruri efemere şi fără nicio valoare, acolo sus, la El! Ce greu o înţelege stările de tristeţe şi de nemulţumire sufletească prin care trecem, rânvind la diverse bunuri materiale, plăceri diverse, unele stupide şi ridicole, când de fapt toate astea nu contează...Cât de mult şi-ar dori să ne vadă trăind, scurta noastră viaţă, în linişte, în pace şi armonie... Pentru că „Oricine poate trăi dulce, răbdător, afectuos, pur, până la apusul soarelui. Şi asta este tot ce înseamnă de fapt viaţa” Dale Breckenridge Carnegie, scriitor şi lector american (24 noiembrie 1888 – 1 noiembrie 1955), dar de unde? Terorişti kamikaze, războaie “oficiale”, prostituţie, trafic de stupefiante, sclavie, laboratoare secrete, unde se fabrică armament nuclear, invidie, ură, multă răutate, egoism absurd, o mentalitate de nemuritori, parcă! Embargouri, conflicte între state, oameni prea săraci şi oameni prea bogaţi, care nu dau din averea lor nimic, nimănui, un sistem de valori, parţial incorect şi nedrept...Idile şi poveşte de dragoste între el şi alt el, sau între o ea şi o altă ea...Religii noi, hilare unele dintre ele, atei de neînţeles, falşi credincioşi... Ce rău s-o simţi văzând oameni care îi refuză fumosul dar, viaţa, care re sinucid, sau care trăiesc doar pentru că nu au curajul să se sinucidă. Unii spun că a te sinucide este o laşitate, pentru că cei care fac acest lucru fug de nişte responzabilităţi, renunţă sa lupte cu necazurile cu care se confruntă. Eu zic că a te pune împotria lui Dumnezeu şi a-i da înapoi ceea ce ţi-a dat cu drag, este un curaj nebun... Academicianul italian Massimo Bontepelli (12 mai 1878 – 21 iulie 1960), afirma, de altfel că „Sinuciderea este cea mai imorala dintre crime”. Ce să mai, o lume într-o continuă schimbare, de la o zi la alta, de la rău la şi mai rău...

Cum spunea şi scriitorul brăilean Panait Istrati,(10 august 1884 – 16 aprilie 1935), parcă „Fiecare naţie se roaga la Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel!”

Ce mult s-o bucura văzând însă părinţi bucurându-se de venirea pe lume a unui alt om, a unui copil, ce mult i-or plăcea poveştile adevărate de dragoste, dintre o ea şi un el, când cei doi ajung să se contopească unul în celălalt, formând un singur întreg, un cerc perfect! Ce drag cred că îi este văzând oameni care ajută alţi oameni, fără să fie rugaţi să facă acest lucru, oameni care întră într-un lăcaş de cult, într-o biserică, moscheie, nu contează, pentru câteva clipe de regăsire şi un scurt dialog intern cu Divinitatea. Cât de dragi îi sunt oamenii cu credinţă. Ce însemnă să ai credinţă? Înseamnă, cum afirma Martin Luther King, pastor baptist şi activist politic american ( 15 ianuarie 1929 – 4 aprilie 1968), „să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată scara”

„Gândiţi-vă că surzii nu pot să audă. Dar, oare nu suntem şi noi surzi? Ce simţuri ne lipsesc de nu putem vedea şi auzi o altă lume în jurul nostru?” Frank Herbert.

Dacă oamenii la care eu mă uitam prin intermediul acelor camere web, habar nu aveau de existenţa mea şi de faptul că ştiu ceea ce ei fac în acele momente, pas cu pas, ei, ceilalţi, noi toţi ştim de existenţa Creatorului divin ştim că el ne vede şi că într-un final ne va judeca pentru faptele noastre. Haideţi să încerc să ne schimbăm, haideţi să devenim cei care nu am fost până acum, haideţi să ne amintim că suntem efemeri şi să ne comportăm în consecinţă!

Povestea unui copac...

Era un copac falnic, înalt şi mândru, cum nu mai era altul în toată pădurea. Era bătrân...Nici el nu mai ţinea minte câte inele adunase, aşa de mulţi ani trecuseră de când fusese plantat!

Nu se uscase la secete, nu putrezise la inundaţii, nu se rupsese la vânturi puternice şi nu arsese la incedii, cu toate că avusese parte de toate aceste evenimente neplăcute.

Se păstrase mândru şi sănătos. Era recunoscător pentru asta şi bietelor şi drăguţelor ciocănitori, care l-au tot îngrijit şi vindecat.

Acum privea, de la înălţimea sa, la tăietorii care se chinuiau să-l culce la pământ. Nu-i înţelege pe oameni, tot ei l-au plantat şi acum tot ei vin să-l taie…

Deja simţea primele dureri provocate de lamele lor ascuţite şi reci. O luaseră strategic, se vede lucru că avea de-a face cu nişte profesionişti. Tăiau întâi crengile, una câte una, ca într-un final inevitabil să se concentreze asupra trunchiului său solid, pe care nici zece oameni nu-l puteau cuprinde cu braţele larg deschise.

Privindu-i pe cei mici cum se caţără pe el şi-i taie crengile cele mai tinere şi mai vulnerabile, îl cuprinse nostalgia. Îi trecuse vremea de copac...

Ceilalţi copaci închiseseră ochii. Asistaseră de multe ori la acest spectacol cumplit. Îşi astupaseră şi urechile, cu toate astea nu aveau cum să nu audă râsul zgomotos şi nervos al drujbelor. În câteva ore se vor linişti şi vor pleca, lăsând în urma lor un gol dureros, atât la propriu câr şi la figurat. Aveau să-i simtă lipsa bătrânului copac. Nu pentru mult timp. Tăietorii se vor întoarce şi la ei...Lor le era frică, pentru că erau mai tineri. Ar fi fugit, dar nu aveau cum, aveau rădăcinile adânc înfipte în pământ...

Un junghi puternic îl străpunse. Avea să moară...

Privind în urmă, nu avea de ce să se ruşineze. Făcuse destul bine planetei. Contribuise la susţinerea solului, împiedecând alunecările de teren, purificase aerul, eliminând oxigenul atât de vital oamenilor şi celorlalte vieţuitori, asigurase adăpost, în iernile geroase, multor păsări ale cerului.

Fusese şi punct de atracţie turistică. Veneau turiştii din toate colţurile lumii şi se fotografiau alături de el.

Acum, gata, îi sosise timpul să nu mai fie copac. Troznind putenic, crengile lui cădeau, una câte una, la pământ. Păsările care până acum câteva minute îşi aveau cuibul printre ramurile bătrânului arbore, se gândeau deja unde vor locui, începând chiar din noaptea asta.

Nu plângea şi nu se văita. Era prea mândru să faca asta. Îşi accepta destinul. Ştia ce este aceea “efemeritatea”…aştepta doar ca cei mici să termine odată ceea ce începuseră: masacrul lui! Ei nu ştiau oare că "Pedeapsa cu moartea este semnul distinctiv şi etern al barbariei", cum spunea şi Victor Hugo ?

Resimţind din ce în ce mai puternic lipsa crengilor sale, urmărea trist la seva ce se scurgea din multiplele răni, pe trunchiul lui bătrân.

Ce vor face cei mici cu el ?

Vor da crengi la copiii săraci, pentru flacăra lor muribundă, cum spunea poetul Adrian Păunescu în poezia “Copaci fără pădure”?

Va deveni mobilier de birou ?

Va fi folosit în construcţii ?

Îl vor face instrumente muzicale, sau doar milioane de cozi de mătură ?

Îl vor face casă de vacanţă sau cabană de munte ?

Îl vor face creioane ?

Îl vor face sicrie ?

Îl vor face hârtie ?

Da, asta i-ar fi plăcut! Aşa s-ar fi multiplicat în mult mai multe exemplare. Ar ajunge miliarde de coli de scris sau tone de suluri de hârtie şi ar călători astfel în toate colţurile lumii.

Oare turiştii care până mai ieri se fotografiau alături de el, îl vor mai recunoaşte ?

Ahhhh, ce adânc pătrund dinţii metalici ai drujbelor în ţesutul său lemnos! Simţea că se ofileşte de durere…

Timpul a trecut, cei mici au isprăvit treaba şi au plecat acasă, bucuoşi că au terminat cu bine ceea ce începuseră încă de la prima oră a zilei. Copacul fusese culcat la pământ, tăiat în bucăţi şi urcat într-o maşina ce avea să-l ducă la un combinat de hârtie.

Copacul avusese noroc (!!!) Va deveni ceea şi-a dorit mai mult: hârtie.

După mai multe procese tehnologice, după îndelungi transformări, trupul lui devenise pastă, apoi pasta devenise hârtie…

Câte speranţe îşi făcuse copacul că nu va muri degeaba, că va deveni o biblie, o capoderă a literaturii universale, o revistă interesantă, ca cea pe care-o citiţi acum, o lucrare grafică remarcabilă, că va purta peste secole vreun autograf celebru…toate aveau să se năruie.

A ajuns ruşinoase reviste pentru bărbaţi adulţi, a ajuns etichete viu colorate, pe sticlele de băuturi alcoolice, a ajuns afişe electorale ridicole, a ajuns coli de scris pe care unii şi-au scris ultimele gânduri, înainte de-a se sinucide, iar alţii desenau plictisiţi omuleţi, în timpul şedinţelor interminabile de la birou. A ajuns ziare de scandal, cărţi necitite de nimeni, editate de scriitori cu bani şi ambiţii ridicole, a ajuns până şi pungi în hipermarket-uri, a ajuns declaraţii de război, legi nedrepte şi aberante, ciorne pentru elevii care susţineau axamenul de bacalaureat. A ajuns şi pachete de ţigări, cutii care adăposteau droguri, diplome caraghioase în parcurile de distracţii, ce confereau titlul de cel mai beţiv tată, soacra cea mai rea sau omul cel mai nefolositor.

A ajuns bani. Bani pentru care oamenii făceau gesturi necugetate. Se urau, se trădau, ba chiar se omorau între ei. Femeile, chiar şi fetele tinere, îşi vindeau propriul trup şoferilor amatori…nu de şoferie. Se înjoseau, se umileau, se ploconeau…

Acel copac care v-a înghiţit zeci de ani noxele şi emisiile poluante a ajuns şi scrisori triste de despărţire, ameninţări teroriste, demisii spectaculoase, petiţii disperate, dosare secrete, chitanţe de amanet, serveţele de unică folosinţă, mandate de percheziţie, bilete de metrou...

Oare nu era mai folositor în pădure? Oricum, spre deosebire de “cei mici”, care l-au tăiat, a trăit mândru şi a murit degeaba

SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

Era aşa călduţ şi frumos afară, de drag hoinărea tânărul gândac...Privea şi-n stânga, şi-n dreapta şi se bucura de razele prietenoase ale soarelui şi de întreaga natură care renăştea la viaţă. Se săturase cât suferise de frig toată iarnă, ei, uite că venise ea şi primăvara... Iubea acest anotimp. Nici nu îi era frig, nici nu suferea din cauza căldurii. Îi era tocmai bine...la figurat...

Mergea, fără să vrea să ajungă undeva anume, se plimba. Îi plăcea să descopere locuri noi, în care nu mai fusese până acum. Îi plăcea să descopere, să exploareze, să pătrundă în necunoscut şi acesta să devină cunoscut...aşa că mergea tot înainte.

Cum spuneam, îi era bine numai la figurat, pentru că la propriu, nu! Era abătut, chiar puţin supărat. Dezamăgit. Da, dezamăgit exprimă cel mai bine starea lui de spirit generală.

Deşi era talentat şi cu mult potenţial, muncitor, autodidact, perfecţionist, dornic de afirmare, era privit tot timpul cu superioritate, cu neîncredere, ba chiar cu dispreţ. Cu toate că se detaşa uşor de semenii lui, mulţi dintre ei, iluştri gândaci de bucătărie anonimi, nimeni nu-l trata cum se cuvine. Îl nemulţumea profund faptul că nu era apreciat la adevărata sa valoarea.

Deşi era talentat, nimeni nu-l lăuda. Deşi vroia să se afirme şi să se implice în tot felul de activităţi, de la cele atistice, la cele sociale, de la cele economice, până la cele politice, nimeni nu-l promova. Deşi absolvise o facultate cu media aproape de 10, deşi investea în continuare în pegătirea sa şi urma nişte studii postuniversitare, nimeni de la muncă parcă nu observa asta, câştigând mai puţin decât alţi gândaci fără pregătirea lui. Deşi era ambiţios, nimeni nu-l încuraja să fie consecvent. Deşi avea principii sănătoase şi un comportament mai mult decât civilizat, parcă nimeni nu-l aprecia pentru asta. Deşi era respectuos şi la locul lui, adesea era considerat timid şi inadaptat şi persiflat pentru asta. Deşi promitea multe, nu era valorificat la maximum.

Un şofer-gândac era gata, gata să-l lovească. Era vina lui, recunoştea! Era aşa de îngândurat, încât nu-l văzuse apropiindu-se ameninţător de mult de el. Şoferul-gândac îi adresă o înjurătură. Ah, nu-i plăcea asta, el nu obişnuia să înjure, oricât de nervos ar fi fost.

Nu mai ştia la ce anume se gândea înainte de acest incident, se speriase şi pierduse firul epic.

Acum se gândea la şoferul-gândac. Avea o maşină aşa de frumoasă şi de scumpă... De unde-o fi avut bani de un asemenea automobil, că el din munca lui cinstită, din salariul lunar pe care-l câştiga, nu-şi putuse permite decât o bătrână Dacie din 1970, luată la mâna a doua, evident, second-hand, cum spun americanii (!!!) ...şi nu părea a fi cine ştie ce de capul şofeului-gândac...Părea mai degrabă un şmecheraş de cartier, decât un intelectual ca el...

La un televizor expus în vitrina unui magazin de electronice, electrocasnice, IT&C şi multimedia, un gândac manelist, cu cel mult patru clase, făcea playback, etalându-şi lanţurile groase de aur la gât şi brăţările, la fel de grosolane, arucând sute de dolari în aer. Odată, cineva pe care el îl aprecia şi-l respecta, îi spusese că în democraţie, în capitalism, cei mai mulţi bani se fac exploatând prostia şi promovând nonvaloare. Nu-l înţelesese atunci, era prea tânăr, dar acum îşi dădea seama câtă dreptate avusese. Câţiva trecători se opriseră, privind ecranul şi comentând între ei, spunând că videoclipul ar fi cel mai nou şi mai “mişto” al “artistului”. Erau aşa încântaţi…

Trecu şi pe lângă o librărie. În vitrina plină cu cărţi, nu zăbovea nicio privire...Nici chiar a lui. Îi plăcea foarte mult să citească, dar nu-şi prea mai permitea să mai cumpere cărţi, aşa că pefera să nu se uite la ultimile apariţii editoriale, ca sa nu-şi facă sânge rău.

Îşi continuă plimbarea. Magazinele erau din ce în ce mai rare, la fel şi clădirile. Nici alţi gândaci nu mai erau. Din când când, pe lângă el treceau autocare prăfuite, pline cu gândaci care moţăiau în scaunele confortabile, vizibil obosiţi sau plictisiţi.

Nimic nu-l oprea să se întoarcă din drum, cu toate astea îşi continuă traseul improvizat.

Fără să-şi dea seama, tot mergând aşa fără rost, fără să vrea asta în mod expres, trecu peste o linie imaginară. Trecu o graniţă. Poate mai multe, dar el de una fu conştient...

Nu peste mult timp asta avea să se observe. Ceilalţi gândaci îi apreciau, îl respectau şi-i zâmbeau prieteneşte. Era în centru atenţiei, era lăsat să se expime liber, era chiar încurajat să facă asta. I se oferise un loc de muncă conform cu pregătirea lui şi un salariu uriaş, comparativ cu cel pe care-l avusese până acum. Pentru rezultatele muncii lui era stimat şi felicitat.

Devenise încrezător în foţele proprii. Devenise fericit, mulţumit, optimist, devenise gândacul care nu fusese niciodată...

V-aţi dat seama, am făcut o parabolă, tânărul gândac fiind de fapt tânărul intelectual român, vitregit de condiţiile din ţara sa şi de mentalităţile comuniste, care continuă să rămână neschimbate; care se regăseşte şi se împlineşte profesional, financiar, spiritual...departe, uneori, mult prea departe de casă...

Această împlinire despre care am vorbit, nu se face însă fără sacrificii. Suferă tânărul care renunţă la ţara sa, suferă familia lui, care-i duce dorul şi-i poartă grija şi în final suferă România.

Nu sunt melodramatic şi nu exagerez, de dragul de-a impresiona şi de-a sensibiliza cititorii! Statisticile oficiale demonstrează acest lucru. Începând din 1990, an de an, populaţia României descreşte numeric şi îmbătrâneşte, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos, preluat din Anuarul Statistic al României

Anul	Populaţia	Anul	Populaţia
1990	23,206,720	1998	22,502,803
1991	23,185,084	1999	22,458,022
1992	22,788,969	2000	22,435,205
1993	22,755,260	2001	22,408,393
1994	22,730,622	2002	21,794,793
1995	22,680,951	2003	21,733,556
1996	22,607,620	2004	21,673,328
1997	22,545,925	2005	21,623,849

Se spune că un desen face cât o mie de cuvinte. Într-adevăr, acest grafic spune multe...

Aţi oftat, nu? Şi eu!

Au trecut aproape două decenii de la schimbarea sistemului. Această schimbare, atât de aşteptată de toată lumea s-a dovedit a nu fi una benefică. Informaţiile demografice prezentate mai sus constituie un barometru excelent. Tinerii părăsesc ţara, pentru un trai mai bun şi un viitor mai sigur. Cei care rămân, se căsătoresc târziu, după ce capătă o oarecare autonomie financiară, după ce reuşesc să nu mai fie dependenţi de mama şi de tata. Asta înseamnă că scade natalitate, ceea ce duce la îmbătrânirea populaţiei. O populaţie bătrână, în termeni economici, înseamnă o economie care scârţâie din toate încheieturile...

Câte guverne s-au perindat pe la conducere, câţi miniştrii am avut, nici eu nu mai ştiu, ceea ce ştiu este faptul că în România, urgent, trebuie făcută o altă schimbare, până nu va fi prea târziu.

Trebuie promovată şi sprijinită cultura şi educaţia, cu orice eforturi, pentru că altfel, vai de moştenirea pe o vom lăsa copiilor noştri.

Trebuie sprijiniţi întreprinzătorii, pentru a se dezvolta şi pentru a crea noi locuri de muncă, mai bine plătite, fie şi numai printr-o legislaţie economică şi fiscală corectă şi consecventă.

Forţa coercitivă a statului trebuie să fie forţă, în adevăratul sens al cuvântului. Cel care încalcă legea, până şi pietonul care traversează strada prin loc nepermis, să fie aspru pedepsit, doar aşa se va ajunge, cât de cât, la o stare firească de normalitate.

Stufoasa, excesiva şi absurda birocraţie trebuie stopată.

Nivelul de trai al oamenilor este prea scăzut. Trebuie făcut ceva şi aici!

Ştiu, este uşor de vorbit, sunt la mijloc indicatori macroeconomici care trebuie respectaţi, o ierarhie, un întreg mecanism...dar, părerea mea, nici eforturi nu se fac!!!