Eram doar o pânză albă, imaculată, ce aștepta speriată și emoționată pe șevaletul din atelierul unui pictor să fie transformată în tablou. Voi fi un peisaj, voi fi natură moartă, voi fi un portret, voi fi ceva abstract...asta va depinde doar de cel ce va hotărî acest lucru, adică de pictorul meu... dar uite-l că apare...dar surpriză, este o ea, este o ea frumoasă, este o ea blondă, înaltă, subțirică și cu ochi albaștri... o ea deosebită, o ea ce-aș fi vrut să se imprime pe mine asemeni chipului lui Iisus pe giulgiul din Torino...
Mi-ar fi plăcut să am galbenul părului ei voluminos, atât de strălucitor, de mă gândesc că până și soarele și-ar fi dorit același lucru... Mi-ar fi plăcut să am roșul buzelor ei subțiri, de mă gândesc că până și macul și-ar fi dorit acest lucru...Mi-ar fi plăcut să am albastrul ochilor ei mari, de mă gândesc că până și oceanul și-ar fi dorit acest lucru...
O privesc cum pregătește culorile. Desface tuburile, apoi le strânge ușor între degetele ei subțiri și fine și le pune pe un geam, așezat cu grijă pe masa de lucru. Mă bucur să văd că alege și galben...și roșu...și albastru...O privesc apoi cum alege cu grijă pensulele. Le pune în stânga sa pe cele cu vârful subțire și ascuțit și în dreapta sa pe cele mai groase...Ca de nicăieri scoate la iveală niște pânze cu care îmi dau seama că va șterge pensulele. Le invidiez...le va ține în mâinile ei mici și suave, le va mângâia cu degetele, le va ține aproape...chiar dacă le va păta cu toate culorile, tot le invidiez (!!!).
Apoi o văd privindu-mă fix, de simt că dintr-o simplă pânză albă, imaculată, am să mă transform instantaneu în cea mai aprinsă nuanță de roșu, într-atât de aprinsă încât la vederea mea s-ar înfuria până și cel mai leneș, plictisit, calm și apaptic taur...
Cu mișcări lente o văd punând negru pe pensulă. Negrul nu este o culoare...de ce să înceapă tocmai cu o nonculoare? Oare ce-o avea de gând să picteze pe mine? Mișcările lente încep să devină ceva mai alerte...Îi simt mâinile, îi simt respirația aproape, îi aud inima bătându-i cu putere, îi simt ochii trecând dincolo de mine și abia apoi simt pensula gâdilându-mă și lăsând pe mine urme de culoare...urme care vor prinde contur, vor prinde forme, vor prinde sens, vor prinde viață...
Schimbă pensulele, schimbă culorile, muncește și muncește și parcă nu conștientizează cât de repede trece timpul; ceasul acela mare de pe peretele din fața mea arătând că trecuseră deja câteva ore bune...
Emoțiile se amplifică...nerăbdarea crește și ea...Doamne, de ce, de ce n-a pus undeva în încăpere o oglindă, o oglindă în care să pot privi în ce mă transformă dintr-o biată și simplă pânză albă?!?
O văd oprindu-se preț de câteva minute și privindu-mă...Dar, vai,...albastrul ochilor ei devine mai intens, galbenul părului ei pare acum un întreg lan de grâu bătut de vânt, iar roșul buzelor sale capătă un mister de nedescris, schițând un zâmbet atât de dulce...Este obosită, este murdară pe față, chiar și pe năsuc de toate culorile cu care a pictat, dar pare mulțumită de munca ei...Zâmbetul se transformă într-un râs cristalin și gingaș ca al unei șoricuțe din poveste...apoi istovită de toată munca depusă o văd mutându-mă la 90 de grade...Mă sperii, nu înțeleg ce se întâmplă, dar câteva secunde mai târziu mă dumiresc. Se așează ostenită într-un fotoliu, de unde vrea încă să mă privească. O face minute în șir...nu știu, nu mai văd ceasul, poate chiar ore, de simt că ard de emoții și de niște sentimente ciudate pe care nu le-am mai trăit până acum...Tot privindu-mă, o văd adormind... Încă o dată...nu mai țin minte a câta exact mă mir cât de frumoasă și cât de dragă imi este...Doarme...e așa de liniștită...doar din când în când observ o tresărire ușoară a mâinii. Ori visează ceva îmi zic, ori mâna obosită încă-și imaginează că pictează...
Aș vrea să mă desprind din șevalet, aș vrea s-o cuprind, aș vrea s-o mângâi, s-o sărut, dar uit că sunt doar o pânză...
Fiind atât de atras de tânăra și frumoasa mea autoare (și când te gândești că pictorii spun că tablourile sunt ale lor și nu invers...pictorii ai tablourilor), nu bag de seamă că în spatele fotoliului este totuși o oglindă...Privesc...și zăresc un portret masculin...N-o să spun nimic despre trăsături, ca nu cumva să fiu subiectiv, am să vă spun numai că fata ce m-a desenat, m-a conturat și m-a definit în culori, mi-a dat o viață, o viață nouă, mi-a dat clipe frumoase, trăiri necunoscute.... m-a numit Florentin...
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu