În casa bântuită noaptea de strigoi,
Ne facem cruce, tragem pături peste noi
Dar somnul vine greu şi de departe
Iar uneori când vine este moarte…
Nici nu ne temem, nici nu dorim,
Nu putem cere noi când să murim
Cum nu putem să cerem nici
Când ne trezim să nu mai fim aici...
Pleoapa grea coboară ca s-ascundă
O lacrimă nocturnă, ce-şi face înc-o rundă
În timp ce gândurile prind aripi ca să zboare
Şi resimţim cum ne cuprinde-o rece boare
De ce băiatul meu nu dă un semn?
De ce zăresc plângând icoana mea de lemn?
De ce adorm tot suspinând mereu?
De ce mi-e trupul pământiu şi greu?
De ce mă doare inima în piept?
De ce mă tot ambiţionez s-aştept?
De ce aud nepoţii cum mă strigă,
Când lângă mine moartea mă irigă?
De ce singurătate mă apasă?
De ce nu mai am locul meu acasă?
De ce-am ajuns să rătăcesc prin lume?
De ce-a fost viaţa mea un purpuriu de glume?
De ce fetiţa mea cea dulce m-a uitat?
De ce nu vine acum când am oftat?
De ce acum când voi pleca în zare?
La căpătâiul meu nu arde-o o lumânare?
...
În casa bântuită noaptea de strigoi
Ne facem cruce, tragem pături peste noi
Dar somnul vine greu şi de departe
Iar uneori când vine este moarte…
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu