Ruga unui poet

Dă-mi, Doamne, mâna să mai urc o treaptă,
Spre-nţelepciunea Ta cea bună şi cea dreaptă.
Ajută-mă pe mine păcătosul şi nedemnul,
Să îţi urmez oricând numai îndemnul.

Aş vrea să nu fac umbră degeaba pe pământ,
Să nu las în urma mea doar un mormânt,
Iar pomul ce-o să-mi fie cruce pe aleea dintre tei
Să nu regrete faptul că nu mai e ca ei.

Aş vrea dacă se poate, şi-s sigur că se poate,
Să dau în viaţă celorlalţi doar roade bune, coapte,
Iar timpul ce va trece, asemeni unui roi de-albine,
Să lase-n urma sa doar vorbe şi-amintiri ce să m-aline.

Aş vrea mai mult decât orice pe lumea asta mare
Să găsesc răpunsul la întrebarea ce mă doare
Şi să las moştenire urmaşilor mei cheia,
La enigma de-a trăi în armonie, bărbatul şi femeia.

Aş mai vrea, de nu cer prea multe şi nu e greu de-atins,
Incendiul ce-arde-n oameni, dorul de iubire să-l fi stins.
Iar de acest deliciu-al maximei moralităţi creştine
S-apuc să mă bucur, Doamne, până să vin la Tine