Cu veioza aprinsă în spatele meu, îmi văd proiectându-se pe perete umbra. Nu are chip, nu are libertatea de a face ce vrea ea, ci este la cheremul meu. O pot pune să ridice o mână, să se strâmbe, să imite un iepure ce flutură zburdalnic din urechile clăpăuge sau o pasăre ce deschide şi închide ciocul trăgând în loc de firele de păr din cap, de paie imaginare, cum tot la fel de bine o pot pune să danseze, să facă gesturi obscene sau să boxeze. Este înaltă, mai înaltă decât mine şi neagră...Mâ gândesc că dacă conştientizează acest lucru este foarte posibil să mă invidieze, să mă considere puternic, crud, nemilos...stăpânul ei, destinul ei, persoana responsabilă pentru tot ceea ce i se întâmplă în viaţa ei ştearsă de umbră. Parcă o aud rugându-mă de pe perete să fiu bun cu ea, milos şi să-i fac mai uşor de suportat condiţia de umbră, aşa că mi se face milă şi hotărăsc s-o cruţ de data aceasta şi s-o bag în pat, să pună capul pe perna mare şi moale şi să adoarmă. Stau aşa minute în şir... Umbra s-a liniştit, nu se mai mişcă, probabil a şi adormit deja. Oare umbrele or visa? Eu număr în continuare secundele şi ascult bătăile inimii, gălăgioase şi grăbite. Oare conştiinţa, eul interior, al cărui umbră sunt la rândul meu doarme vreodată?!? Închid ochii aşteptând să sosească clipa aceea în care predai ştafeta şi treci dincolo, în lumea viselor unde lucrurile imposibile devin posibile. Deşi este târziu, deşi ţin ochii închişi, deşi umbra mea stă nemişcată, somnul nu vine...Frânturi de imagini, discuţii, scene din cursul zilei îmi trec acum prin minte cantr-o recapitulare la sfârşit de capitol. Dezvolt scenarii, încerc să-mi imaginez cum s-ar fi sfârşit ziua dacă luam alte decizii, dacă în locul oamenilor cu care am intrat în contact aş fi ales alţii, dacă întârziam sau din potrivă, dacă ajungeam mai devreme, dacă schimbam toate alegerile făcute în mod voit sau constrâns, manipulat...
Fără să ştie de existenţa mea, fără să ştiu cine era, un tânăr liceean însoţit de o prietenă vorbea gesticulând, la trecerea de pietoni din zona pieţei Concordia. Umbrele noastre s-au întâlnit, s-au suprapus, au aşteptat culoarea verde a semaforului apoi s-au depărtat şi s-au pierdut una de cealalta.
- Deci vreau să-ţi spun că la mine în clasă suntem doar câţiva băieţi, restul sunt fete. La ora aia toţi băieţii lipseau, numai eu rămăsesem în clasă. S-a aşezat una lângă mine şi dacă nu-mi venea s-o omor, aşa de mult vorbea, în câteva minute cred că-i ştiam deja toată viaţa...fără să mă intereseze, fără să întreb eu ceva...deci mă disperase, nu alta...
Buf, un pumn în faţă! Ce mult îmbătrânisem...ce repede a zburat timpul...mai ieri parcă eram şi eu licean şi aveam acelaşi tic verbal şi acelaşi obicei prost de-a începe orice frază spunând iritantul deci...Nu-mi amintesc dacă la acea vârstă ajunsesem deja la concluzia că femeile vorbesc într-adevăr muuult, dar cred că nu, fiind ceva mai timid şi evitându-le compania pe cât posibil, cu excepţia profesoarei de istorie, o babetă lungă, slabă, buboasă şi cu ochelari cu lentilele groase cât scrumierele clasice de pe timpul lui Ceauşescu, care de când intra până când ieşea din clasă nu tăcea nici măcar cinci secunde, împroşcând în aer date, ani şi fapte eroice ale străbunilor noştri, de simţeai cum se dilată timpul şi cum îţi explodează sistemul nervos. Totuşi, oricât de nearmonioasă ar fi o femeie, faptul că este prin definiţie mamă o face să crească puţin în ochii mei şi să pară ceva mai...dulce. Aşa s-a întâmplat şi cu controloarea de la Braicar ce a descoperit un călător fraudulos în tramvaiul ce mă ducea acasă pentru a-mi surprinde ceva mai târziu umbra pe pereţi (!!!), un bătrânel ce se aşezase pe scaun uitând să composteze biletul. Era înaltă, solidă, ca să fiu politicos (!!!) şi avea o voce de ziceai că este corul bărbătesc de la casa armatei. Am privit-o şi m-am bucurat nespus de mult pentru umbra ei care nu-i putea prelua şi trăsăturile feţei. Obrăjori roşii de mânie şi cu câteva firişoare de păr adunate în jurul unui neg, ochi mari machiaţi strident cu un albastru ca de Voroneţ...Preţ de o secundă mi-am imaginat-o îmbrăcată în balerină şi purtând aripioare albe de fluturaş sau de zână, o baghetă magică în mână şi ţopăind pe vârfuri de colo colo.
- Bă, tataie, n-o da la întoarsă cu mine că nu-ţi merge, da?!? Nu-s proastă aşa cum crezi matale...Lucrez de douăzeci de ani pe tramvaiele astea ca să mă mai poată păcăli cineva. 20 de lei acum, pe loc sau 40 mai târziu, la dispecerat. Nu pleci nicăieri, nu te ridici de pe scaunul ăsta până nu zic iooo...
Bătrânul mai avea puţin şi întra sub cauciucul acoperit cu coji de seminţe şi gume de mestecat făcute biluţe al mijlocului de transport în comun şi tot dădea semne că vrea să se ridice şi s-o ia la sănătoasa la staţia de care tramvaiul tocmai se apropia. Era mărunţel de statură, avea părul tot alb, dinţi galbeni (de metal, nu nespalaţi!!!), era slăbuţ (ca majoritatea pensionarilor!!!) şi purta o geacă bej cu multe capse (probabil de la vreun nepot ce-şi spusese în gând "lasă moşule că te fac eu băiat gigea, de-or să cadă-n limbă toate babele după tine"!!!), pantaloni din stofă maro asortaţi cu pantofi ieftini şi tociţi.
- Băăăă, nu pleci nicăieri până nu-mi arăţi buletinul, da ce-s iooo, proasta matale?!? Ia vezi că-ţi dau un brânci acuma de nu te vezi...
Graţioasă cum era, bătrânul a crezut-o în stare de un astfel de gest, aşa că s-a cuminţit, i-a arătat buletinul şi chiar talonul de pensie cu promisiunea că va achita în cel mult două ore amenda a coborât din tramvai.
Cu puţin exces de zel, femeia-bărbat (şi la propriu şi la figurat) muncea pentru familia ei. Pentru copilul ei, pentru soţul ei (merita omul o diplomă, dar ce zic eu numai una...zeci!!!!), de-asta mi-am zis că totuşi n-o fi ea o lebădă dar tot o reprezentantă a sexului frumos este, a maternităţii, a vieţii însăşi şi tot merită de 1, de 8 martie şi de ziua ei de naştere o floare şi o atenţie...De felul meu sunt justiţionar şi intervin atunci când văd că cineva este nedreptăţit, dar din acelaşi respect pe care-l port mamei din orice femeie m-am abţinut să nu-i atrag atenţia că procedează de-o manieră comunistă...
Somnul tot nu vrea să vină, gonit fiind de cana de cafea băută seara la Monica acasă. Mi-e frică de astfel de momente în care rămân singur doar cu mine, fără mască, fără umbră măcar, pentru că încep să-mi analizez viaţa şi găsesc acolo multe lucruri de care nu sunt mulţumit...iar unele dintre ele nici măcar nu ţin de persoana mea, fiind deci şi mai greu de obţinut...Mă consolează faptul că măcar nu sunt singurul dezamăgit şi speriat. Pe clişeul din spatele retinei îmi apare şoferul cu care-am venit astăzi cu ocazia de la Galaţi. Un sfer de oră, timpîn care a parcurs 20 şi ceva de kilometri a ţinut un monolog atât de sumbru şi de pesimist încât mă aşteptam ca din minut în minut să tragă pe dreapta şi să-şi taie venele (!!!)
- Eu sunt economist de profesie şi uite c-am rămas cu maşina asta amărâtă! (o Dacie) Înainte de-a începe criza, prietenii râdeau de mine şi-mi spuneau să fac un împrumut, dar eu le spuneam că ce-are Dacia mea, că-i bună iar acum când vin pe la mine şi se vaită că-i greu, că n-au să-şi plătească ratele, mereu le spun, vedeţi ce bine de mine?!? Şi-or să vină timpuri şi mai grele, vă spun eu că-s economist. Lumea n-o să mai aibă servici, deci va creşte şomajul, statul n-o să mi facă faţă să plătească pensiile şi şomajul...Eu de bine de rău am un salariu, chiar dacă-s tânăr (nu părea!!!) şi-mi trebuiesc multe, dar sunt unii care nu mai au nici după ce bea apă...Ce-i acum rău, dar să vedeţi ce rău o să fie de-acum înainte. Vă spun eu că-s economist, adevărata criză de-abia de-acum începe...
După ceva vreme am început să-mi repet într-una în gând bla bla bla, nu te ascult, nu te aud...şi astfel am reuşit să-l păcălesc şi să-l las să-şi verse amarul...
Ceasul arată ora 1 şi 24 de minute. Somnul nu se vede nicăieri. Aştept ca pe un peron luminat de-un singur felinar chior dintr-o gară obscură,fără nume, fără canapele, fără panou de afişaj, fără alţi oameni, fără ghişeu de informaţii, fără trenuri, chiar şi fără şine şi ce-i mai rău, fără un birou de obiecte pierdute la care să reclami lipsa tuturor celor enumerate mai sus.
Afară a început să plouă, au nimerit-o de data asta cei de la meteo! Stropii cad, se lovesc între ei apoi se izbesc nervoşi de ferestre, de acoperişurile de tablă ale garajelor, de asfalt...Cu gândul la ziua de mâine (de fapt de azi, fiind deja trecut de miezul nopţii), umbra mea s-a strâns şi s-a făcut covrig sub plapuma groasă, vrând să savureze la maximum aceste momente de odihnă şi de confort, asemeni unei pisicuţe furişate pe ascuns în patul stăpânului. Nu este o ploaie obişnuită, la televizor au spus că este una acidă, ce aduce cu ea valul de curenţi de aer din Japonia. Îmi imaginez topindu-se sub stropii de ploaie amestecaţi cu iod şi mai ştiu eu ce alte substanţe radioactive umbrelele negre sau colorate ale trecătorilor grăbiţi şi apatici, mânerele, genţile stil diplomat sau sacoşile imprimate cu Metro, pantofii şi într-un final oamenii...Un câine urlă, latră...poate cere ajutor, poate înjură în limbajul lui câinesc vremea asta capricioasă, după care se consolează singur şi înţelege că timpurile sunt aşa de grele (vorba economistului cu Dacia 1310), încât nimeni nu mai mişcă un deget şi nu mai face nimic pentru nimeni...Adio vremuri în care auzea câte-un cuţu-cuţu blând şi tandru şi după care primea un cârnat (întreg!!!)...Şi pentru că tot se apropie Paştele mi-am amintit o întâmplare de acum un an. În faţa bisericii, în noapte de înviere, înainte de începerea slujbei, doi bărbaţi şi o femeie discutau (bârfeau!!!) pe un cunoscut comun:
- Am văzut eu cu ochii mei, a venit fică-sa şi i-a adus 3 kilograme de cârnaţi şi o bucată uite-aşa de mare de costiţă. Are bani, domne, câte unii şi tot se vaită, păi îţi dai seama, 3 kilograme de cârnaţi sunt ăia, apăi mâncai din ei...ce dracu, domne, Doamne iartă-mă...!!!
Un căscat...apoi altul...pleoapele coboară asemeni obloanelor unei prăvălii interbelice trase la sfârşitul zilei de către negustorul nemulţumit de afacerea lui. Asemeni lui, sper să nu rămână închise...!!! Când eram mic, cam pe la vârsta de cinci, şase ani, nu-mi amintesc să fi fost influenţat de vreo poveste citită de părinţi sau de vreo bandă desenată văzută la tv, în fiecare seară aveam acelaşi vis: în colţul din stânga al tavanului, de-asupra patului, apărea un bătrân cu barbă albă şi cu un fel de joben pe cap. Îmi zâmbea, mă apuca de mâini, mă dădea peste cap de trei ori, după care de la nivelul plafonului mă arunca în pat şi apoi adormeam...(da, aşa este, de mic sunt un ciudat, hai, noapte bună Florentin, mai ai doar câteva ore de somn...)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu