Partea 3 (nu ştiu din ce anume!!!)

Nu cred că exită ceva mai relaxant şi mai plăcut decât o plimbare matinală în parc, pe aleile aproape pustii, străbătute doar de câţiva alergători echipaţi corespunzător, în ţinută sport; de nişte bunici ce păşesc agale, de parc-ar avea la dispoziţie tot timpul din lume, cu mâinile la spate, în semn de resemnare şi de împăcare cu sinele; de câţiva câini maidanezi şi de razele de soare ce se strecoară timide printre coroanele bogate ale arborilor cu mai multe inele decât într-o bijuterie întreagă...Aerul curat, proaspăt şi rece al dimineţii nu reuşeşte să trezească statuile ce încă moţăie leneşe pe soclul lor sau întinse pe iarbă, cum sunt cele câteva femei voluptoase ce-şi etalează fără jenă formele pline şi apetisante, ca mărturie, probabil, a fanteziilor neîmplinite ale artistului, pe care sincer le invidiez ori de câte ori le văd pentru că ele nu sunt amendate de către poliţiştii comunitari pe motiv că n-au respectat indicaţiile de pe plăcuţele pe care scrie cu litere de-o şchioapă că este interzis accesul pe spaţiul verde. Stau acolo nemişcate şi împietrite de când sunt eu mic, adică de pe vremea regimului comunist. Acum, privind în timp, mă întreb cum de nu fuseseră cenzurate? Par obscene, încurajează odihna, nemunca şi în aceeaşi măsura o viaţă de trândăvire şi îmbuibare, aspecte deloc pe placul tovarăşilor...Ce mult mi-ar mai fi plăcut şi mie să stau, aşa cum am văzut pe la tv, în ţările dezvoltate, întins pe iarbă, să citesc o carte, să butonez la laptop sau pur şi simplu să mă odihnesc bucurându-mă de aroma ierbii proaspăt tunse...

Mai târziu, populaţia oraşului se va împărţi în trei: unii vor merge în mall, alţii se vor plimba pe faleză, iar ceilalţi vor poposi în parc şi atunci adio linişte...muzica va bubui în difuzoarele micilor comercianţi şi va fi diversificată, de la manele până la house şi muzică veche, va mirosi peste tot a mititei, floricele şi vată de zahăr...În economie se numeşte cost de oportunitate alegea unei afaceri în defavoarea alteia. Specialiştii vor să spună că dacă alegi să vinzi mingiuţe umplute cu rumeguş, acoperite cu celofan colorat de care atârnă un elastic, baloane şi acadele din zahăr ars nu te poţi aştepta la aceleaşi câştiguri ca atunci când demarezi o afacere cu autoturisme, de exemplu şi impplicitnici la aceleaşi cheltuieli. Cu toate acestea micuţii afacerişti din parcul Monument par fericiţi şi mulţumiţi cu viaţa lor, fără complexe, fără pretenţii şi aşteptări prea mari. Unii vând la măsuţe improvizate drept tonete, alţii au chioşcuri din lemn în timp ce alţii mai prosperi folosesc rulote drept magazine ambulante în care prepară şi vând gogoşi, cafea făcută la filtru, porumb fiert...

Vremurile se schimbă, oamenii, locurile, moda, obiceiurile...Îmi amintesc cum mergeam cu părinţii la Cazinou, restaurantul din capătul parcului, unde primeam prăjituri însiropate şi suc, cum mă plictiseam după ce haleam tot şi cum alergam de colo colo printre mesele ocupate de alţi oameni, după care mă întorceam la masa noastră şi puneam de nu mai ştiu câte ori iritanta întrebare "mai stăm mult?" Locuind oarecum în apropierea parcului, sâmbăta şi duminica, când se organiza la restaurant vreo nuntă, noaptea se auzea muzica şi vocea celui de la microfon care anunţa " şi de la soacra mare pentru familia cutare, să trăiască, să trăiască, să trăiască....." până dimineaţa la spartul petrecerii...Astăzi pe locul Cazinoului nu mai este nimic. Clădirea s-a dărâmat, cărămizile au dispărut una câte una...Îmi amintesc şi de fotograful de la rondoul cu flori, un bătrân cu un aparat de fotografiat vechi, mare, rusesc şi cu un decor special amenajat pentru copii: maşinuţe, un urs împănat, nişte pitici şi-o albă ca zăpada îngălbenită de praf. Făcea poza, spunea legendarul "păsărica...." ca să te facă să zâmbeşti, încasa avansul şi te aştepta peste câteva zile cu restul de bani şi cu fotografia alb-negru cu marginile zimţate. A dispărut şi el odată cu Cazinoul, odată cu Moş Gerilă, cu piticii şi cu alba ca zăpada, odată cu vânzătorii de braga, odată cu ceasornicarii, odată cu copilăria mea...S-au dus şi cizmăriile; croitoriile în vitrinele cărora vedeai băscuţe cu moţ, uniforme albastre pentru şcolari, costume cu dungi şi sutiene mărimi exagerat de mari; cinematografele în aer liber unde te plesneai tot timpul filmului din cauza ţânţarilor, unde spărgeai seminţe de floarea soarelui şi unde erai nevoit să-ţi astupi urechile cu mâinile când se rupea banda şi se întrerupea filmul, iar mulţimea începea să fluiere şi să ţipe " filmu, băăăăăăă, uuuuăăăă". Famfara nu mai cântă sâmbăta în monument, nici în Grădina Mare. Nu mai vrea, nu mai poate, n-o mai ascultă nimeni, nu mai există nici ea...

Nu pot să spun că mi-e dor de acele vremuri care s-au schimbat atât de mult, tânjesc doar după mine cel de atunci, după esenţa din mine ce s-a alterat şi caricaturizat într-un chip grotesc, după acele 15 grame ce ies din trup după moarte, îmbibate de mizerii, pervesiuni, invidii, neghiobii, păcate, temeri, umbre...Aş vrea să mă întorc în timp, să identific momentul în care am început să mă îndepărtez de mine, să-mi pierd culoarea şi forma şi să devin o umbră cu o altă umbră şi să corectez traiectoria, să nu mai rătăcesc, dar acest lucru mai mult ca sigur că nu se poate, chiar dacă întoarcerea în timp ar fi posibilă...

Astăzi privesc la copacii de pe marginea aleilor pe lângă care am trecut şi când eram mic. Am crescut şi eu, au crescut şi ei...Ridic ochii spre cerul albastru. Păsările cântă nevăzute în zeci de tonuri diferite. Soarele se aprinde din ce în ce mai tare. Un avion trece cu viteză lăsând în urma sa o dâră albă. E prea sus ca să facă zgomot. Totul e atât de complex...pământul...celelalte planete, sateliţii ce guvernează în jur, stelele, galaxiile...viaţa...Doamne, ce probleme ar trebui să ne preocupe pe noi şi cu ce nimicuri ne încărcăm existenţa şi conştiinţa...dar suntem oameni şi asemeni tâlharului ce-a murit pe cruce odată cu Iisus, avem timp până în ultima secundă a vieţii să corectăm tot ce-am greşit...