Florentin GURAU

Ruga unui poet

2011-11-22T07:28:00.000+02:00

Dă-mi, Doamne, mâna să mai urc o treaptă,
Spre-nţelepciunea Ta cea bună şi cea dreaptă.
Ajută-mă pe mine păcătosul şi nedemnul,
Să îţi urmez oricând numai îndemnul.

Aş vrea să nu fac umbră degeaba pe pământ,
Să nu las în urma mea doar un mormânt,
Iar pomul ce-o să-mi fie cruce pe aleea dintre tei
Să nu regrete faptul că nu mai e ca ei.

Aş vrea dacă se poate, şi-s sigur că se poate,
Să dau în viaţă celorlalţi doar roade bune, coapte,
Iar timpul ce va trece, asemeni unui roi de-albine,
Să lase-n urma sa doar vorbe şi-amintiri ce să m-aline.

Aş vrea mai mult decât orice pe lumea asta mare
Să găsesc răpunsul la întrebarea ce mă doare
Şi să las moştenire urmaşilor mei cheia,
La enigma de-a trăi în armonie, bărbatul şi femeia.

Aş mai vrea, de nu cer prea multe şi nu e greu de-atins,
Incendiul ce-arde-n oameni, dorul de iubire să-l fi stins.
Iar de acest deliciu-al maximei moralităţi creştine
S-apuc să mă bucur, Doamne, până să vin la Tine

2011-10-15T21:08:00.003+03:00

2011-10-15T15:03:00.003+03:00

Partea 3 (nu ştiu din ce anume!!!)

2011-04-25T23:28:00.000+03:00

Nu cred că exită ceva mai relaxant şi mai plăcut decât o plimbare matinală în parc, pe aleile aproape pustii, străbătute doar de câţiva alergători echipaţi corespunzător, în ţinută sport; de nişte bunici ce păşesc agale, de parc-ar avea la dispoziţie tot timpul din lume, cu mâinile la spate, în semn de resemnare şi de împăcare cu sinele; de câţiva câini maidanezi şi de razele de soare ce se strecoară timide printre coroanele bogate ale arborilor cu mai multe inele decât într-o bijuterie întreagă...Aerul curat, proaspăt şi rece al dimineţii nu reuşeşte să trezească statuile ce încă moţăie leneşe pe soclul lor sau întinse pe iarbă, cum sunt cele câteva femei voluptoase ce-şi etalează fără jenă formele pline şi apetisante, ca mărturie, probabil, a fanteziilor neîmplinite ale artistului, pe care sincer le invidiez ori de câte ori le văd pentru că ele nu sunt amendate de către poliţiştii comunitari pe motiv că n-au respectat indicaţiile de pe plăcuţele pe care scrie cu litere de-o şchioapă că este interzis accesul pe spaţiul verde. Stau acolo nemişcate şi împietrite de când sunt eu mic, adică de pe vremea regimului comunist. Acum, privind în timp, mă întreb cum de nu fuseseră cenzurate? Par obscene, încurajează odihna, nemunca şi în aceeaşi măsura o viaţă de trândăvire şi îmbuibare, aspecte deloc pe placul tovarăşilor...Ce mult mi-ar mai fi plăcut şi mie să stau, aşa cum am văzut pe la tv, în ţările dezvoltate, întins pe iarbă, să citesc o carte, să butonez la laptop sau pur şi simplu să mă odihnesc bucurându-mă de aroma ierbii proaspăt tunse...

Mai târziu, populaţia oraşului se va împărţi în trei: unii vor merge în mall, alţii se vor plimba pe faleză, iar ceilalţi vor poposi în parc şi atunci adio linişte...muzica va bubui în difuzoarele micilor comercianţi şi va fi diversificată, de la manele până la house şi muzică veche, va mirosi peste tot a mititei, floricele şi vată de zahăr...În economie se numeşte cost de oportunitate alegea unei afaceri în defavoarea alteia. Specialiştii vor să spună că dacă alegi să vinzi mingiuţe umplute cu rumeguş, acoperite cu celofan colorat de care atârnă un elastic, baloane şi acadele din zahăr ars nu te poţi aştepta la aceleaşi câştiguri ca atunci când demarezi o afacere cu autoturisme, de exemplu şi impplicitnici la aceleaşi cheltuieli. Cu toate acestea micuţii afacerişti din parcul Monument par fericiţi şi mulţumiţi cu viaţa lor, fără complexe, fără pretenţii şi aşteptări prea mari. Unii vând la măsuţe improvizate drept tonete, alţii au chioşcuri din lemn în timp ce alţii mai prosperi folosesc rulote drept magazine ambulante în care prepară şi vând gogoşi, cafea făcută la filtru, porumb fiert...

Vremurile se schimbă, oamenii, locurile, moda, obiceiurile...Îmi amintesc cum mergeam cu părinţii la Cazinou, restaurantul din capătul parcului, unde primeam prăjituri însiropate şi suc, cum mă plictiseam după ce haleam tot şi cum alergam de colo colo printre mesele ocupate de alţi oameni, după care mă întorceam la masa noastră şi puneam de nu mai ştiu câte ori iritanta întrebare "mai stăm mult?" Locuind oarecum în apropierea parcului, sâmbăta şi duminica, când se organiza la restaurant vreo nuntă, noaptea se auzea muzica şi vocea celui de la microfon care anunţa " şi de la soacra mare pentru familia cutare, să trăiască, să trăiască, să trăiască....." până dimineaţa la spartul petrecerii...Astăzi pe locul Cazinoului nu mai este nimic. Clădirea s-a dărâmat, cărămizile au dispărut una câte una...Îmi amintesc şi de fotograful de la rondoul cu flori, un bătrân cu un aparat de fotografiat vechi, mare, rusesc şi cu un decor special amenajat pentru copii: maşinuţe, un urs împănat, nişte pitici şi-o albă ca zăpada îngălbenită de praf. Făcea poza, spunea legendarul "păsărica...." ca să te facă să zâmbeşti, încasa avansul şi te aştepta peste câteva zile cu restul de bani şi cu fotografia alb-negru cu marginile zimţate. A dispărut şi el odată cu Cazinoul, odată cu Moş Gerilă, cu piticii şi cu alba ca zăpada, odată cu vânzătorii de braga, odată cu ceasornicarii, odată cu copilăria mea...S-au dus şi cizmăriile; croitoriile în vitrinele cărora vedeai băscuţe cu moţ, uniforme albastre pentru şcolari, costume cu dungi şi sutiene mărimi exagerat de mari; cinematografele în aer liber unde te plesneai tot timpul filmului din cauza ţânţarilor, unde spărgeai seminţe de floarea soarelui şi unde erai nevoit să-ţi astupi urechile cu mâinile când se rupea banda şi se întrerupea filmul, iar mulţimea începea să fluiere şi să ţipe " filmu, băăăăăăă, uuuuăăăă". Famfara nu mai cântă sâmbăta în monument, nici în Grădina Mare. Nu mai vrea, nu mai poate, n-o mai ascultă nimeni, nu mai există nici ea...

Nu pot să spun că mi-e dor de acele vremuri care s-au schimbat atât de mult, tânjesc doar după mine cel de atunci, după esenţa din mine ce s-a alterat şi caricaturizat într-un chip grotesc, după acele 15 grame ce ies din trup după moarte, îmbibate de mizerii, pervesiuni, invidii, neghiobii, păcate, temeri, umbre...Aş vrea să mă întorc în timp, să identific momentul în care am început să mă îndepărtez de mine, să-mi pierd culoarea şi forma şi să devin o umbră cu o altă umbră şi să corectez traiectoria, să nu mai rătăcesc, dar acest lucru mai mult ca sigur că nu se poate, chiar dacă întoarcerea în timp ar fi posibilă...

Astăzi privesc la copacii de pe marginea aleilor pe lângă care am trecut şi când eram mic. Am crescut şi eu, au crescut şi ei...Ridic ochii spre cerul albastru. Păsările cântă nevăzute în zeci de tonuri diferite. Soarele se aprinde din ce în ce mai tare. Un avion trece cu viteză lăsând în urma sa o dâră albă. E prea sus ca să facă zgomot. Totul e atât de complex...pământul...celelalte planete, sateliţii ce guvernează în jur, stelele, galaxiile...viaţa...Doamne, ce probleme ar trebui să ne preocupe pe noi şi cu ce nimicuri ne încărcăm existenţa şi conştiinţa...dar suntem oameni şi asemeni tâlharului ce-a murit pe cruce odată cu Iisus, avem timp până în ultima secundă a vieţii să corectăm tot ce-am greşit...

Partea 2 (nu ştiu din ce anume!!!)

2011-04-19T21:02:00.002+03:00

Ploaia n-a vrut să stea o clipă, de dimineaţa până seara. Bacovia dac-ar mai fi trăit s-ar fi declarat depăşit de situaţie, n-ar mai fi ştiut ce rime să potrivească şi ce metafore să folosească pentru a reda mai bine întristarea naturii. Gropile din asfalt au fost acoperite de băltoace în care tot soseau noi şi noi stropi de ploaie paraşutaţi din cerul blumburiu şi apatic, ca nişte mici soldaţi într-un război psihologic cu nervii şi răbdarea trecătorilor. Vântul puternic se pornea în rafale, strica umbrelele dându-le peste cap şi rupându-le spiţele subţiri, se plimba de colo colo, stârnea grimase şi înjurături în barbă, tulbura gânduri...

Uneori când merg pe stradă îmi stabilesc în minte o culoare, să spunem roşu şi preţ de câteva secunde caut din privire şi număr obiectele ce-mi ies în cale...maşini în trafic, doamne sau domnişoare cu câte-o bluză sau pălărie de această culoare, câte-o prelată, vreo reclamă stradală...Am încercat şi astăzi să duc la bun sfârşit acest exerciţiu de imaginaţie, însă de data aceasta totul în jurul meu era gri: asfaltul, îmbrăcămintea oamenilor, florile din vitrinele florăriilor, clădirile, copacii, iarba...de ca şi cum cineva s-ar fi jucat cu photoshopul şi ar fi aplicat nişte filtre nereuşite. Nu tu zâmbete, paşi agale, raze de soare...

Pe o astfel de vreme ideal era ori să nu pleci de-acasă, să dormi până târziu sub o plapumă groasă, moale şi pufoasă, iar apoi să leneveşti ascultând muzică în surdină şi răsfoind o carte sau un teanc de reviste lucioase şi frumos ilustrate (nu vă gândiţi la prostii, nu pe o astfel de vreme!!!), ori dacă tot pleci, ori să te opreşti într-o cafenea, să te aşezi la o masă lângă fereastră şi cu ceaşca fierbinte în mână să priveşti tot acest spectacol dramatic de afară: oameni, maşini, clădiri, animale, plante victime ale tristeţii coborâte din cer picătură cu picătură, strop cu strop, până la limita suportabilităţii, ori să te sustragi de la cotidianul de zi cu zi şi să faci ceva pentru care în ultimul timp n-ai mai avut timp, cum ar fi de exemplu să te plimbi prin anticariate, să cauţi ediţii rare şi valoroase, să negociezi preţul...Mulţi oameni au obiceiul- eu am renunţat la el- de-a scrie pe prima pagină a cărţii data la care-au achiziţionat-o, de-asta nici nu-mi pot aminti acum cu exactitate când am trecut ultima dată pragul unui anticariat. Tot ce-mi amintesc este că am achiziţionat "Berlin Alexanderplatz" a lui Alfred Doblin, un roman publicat la Editura Univers în 1987 şi c-am zăbovit mult asupra unei cărţi micuţe de rugăciuni. Era veche, de prin 1907-1908, scrisă în greacă şi printre paginile îngălbenite de vreme se afla rătăcită o fotografie cu o femeie bătrână cu aspect rustic. Mama cuiva, mai mult ca sigur a posesorului cărţii. M-a privit mirată, întristată de soarta ei, de soarta cărţii de rugăciuni ajunse marfă comercială...Mult timp m-am întrebat care o fi fost povestea de viaţă a acelei femei, a cărţii, mi-ar fi plăcut să fac cercetări, să caut în arhive, să-i găsesc strănepoţii şi să le predau ceea ce le aparţinea...dar cine mai are timp astăzi de asemenea lucruri?!? Bine-a zis, cine-a zis că trăim în secolul vitezei...cu toate acestea cunosc cel puţin o instituţie din oraş unde lucrurile se petrec cu un secol întârziere...În plin centru istoric, pe strada Braşoveni, o stradă micuţă şi îngustă cu o poveste aparte şi cu o vastă încărcătură istorică se află Administraţia Financiară...La parter se plătesc taxele şi impozitele locale. Se stă la coadă la un ghişeu unde o tanti grasă şi ursuză de-ai putea jura c-a mâncat ceva mai înainte un kilogram de urzici îţi cere buletinul (nimeni nu mai are aşa ceva, toţi au acum cărţi de identitate!!!), te întreabă ce doreşti, apoi îşi trânteşte degetele groase, butucătoase şi nepricepute pe tastatura unui calculator antic şi de demult şi priveşte strâmb monitorul din faţă. Scoate la imprimanta cu matriceală cu ace o chitanţă ce se întinde pe trei coli de hârtie, o semnează, o ştampilează de vreo cinci ori, după care i-o predă colegei de la celălalt ghişeu şi-ţi spune cu un glas de simţi cum te trec fiori de groază:

- Mergeţi alături, la colega, la ghişeul trei!

La colega de la ghişeul trei, altă coadă, alte minute bune de aşteptare. Lumea tropăie, dă ochii peste cap, comentează, gesticulează şi într-un final se resemnează. Ajuns în faţă şi aici, ţi se spune cât ai de plătit. Cu simţ cetăţenesc scoţi banii din portofel şi îi predai. Mâini avide îi apucă cu teama c-ai putea să te răzgândeşti. Când ţi se dă restul şi ţi se spune că asta e tot, îţi vine să-ţi faci cruce de bucurie că nu mai trebuie să mergi şi la alt ghişeu pentru altă semnătură, viză, ştampilă, parafă...La etaj, lucrurile se complică şi mai mult. După ce urci nişte trepte ce scârţâie terifiant şi pe care-ţi auzi paşii de ajungi să crezi că eşti un ditamai elefantul contribuabil (!!!), pentru a depune o declaraţie fiscală trebuie să treci prin mai multe birouri, să dai explicaţii mai multor inspectori fiscali, apoi să te aşezi la o coadăăă la registratură, să aştepţi să ţi se dea un număr de înregistrare, apoi să mergi la şeful administraţiei să-ţi semneze şi să-ţi ştampileze, nu înainte de-a te duce la xerox-ul din colţ şi de-a cumpăra nişte timbre de 1 leu...Cei noroşi...cei mai puţin nenorocoşi trec greu pragul registraturii. Cu exces de zel, doamna de acolo verifică declaraţia pe care vrei s-o depui, găseşte greşeli şi te pune s-o refaci şi implicit să te aşezi din nou la coadă. Când mi-a venit rândul, i-am zâmbit fals, i-am zis sărut mânaaaaaa, apoi, în timp ce cerceta declaraţia cu ochi aprigi şi nemiloşi i-am spus

- Vai, sărăcuţa, dar aici nu staţi şi dumneavoastră să vă trageţi sufletul nici cinci secunde...

La început s-a încruntat şi s-a uitat urât la mine, cred că-şi imaginase când m-a văzut că deschid gura că vreau să întreb ceva şi să-i complic şi mai mult existenţa, apoi când şi-a dat seama că de fapt sunt de aceeaşi baricadă cu ea, mi-a zâmbit, mi-a răspuns un da interminabil şi mi-a restituit declaraţia neverificată şi parafată, spre surprinderea celor din spatele meu. Peste 5 minute eram din nou în stradă. Ploaia era şi mai enervantă. Mă simţeam ca sub duş...îmi părea rău că nu am şamponul cu mine...

Partea 1 (nu ştiu din ce anume!!!)

2011-04-14T01:00:00.001+03:00

Cu veioza aprinsă în spatele meu, îmi văd proiectându-se pe perete umbra. Nu are chip, nu are libertatea de a face ce vrea ea, ci este la cheremul meu. O pot pune să ridice o mână, să se strâmbe, să imite un iepure ce flutură zburdalnic din urechile clăpăuge sau o pasăre ce deschide şi închide ciocul trăgând în loc de firele de păr din cap, de paie imaginare, cum tot la fel de bine o pot pune să danseze, să facă gesturi obscene sau să boxeze. Este înaltă, mai înaltă decât mine şi neagră...Mâ gândesc că dacă conştientizează acest lucru este foarte posibil să mă invidieze, să mă considere puternic, crud, nemilos...stăpânul ei, destinul ei, persoana responsabilă pentru tot ceea ce i se întâmplă în viaţa ei ştearsă de umbră. Parcă o aud rugându-mă de pe perete să fiu bun cu ea, milos şi să-i fac mai uşor de suportat condiţia de umbră, aşa că mi se face milă şi hotărăsc s-o cruţ de data aceasta şi s-o bag în pat, să pună capul pe perna mare şi moale şi să adoarmă. Stau aşa minute în şir... Umbra s-a liniştit, nu se mai mişcă, probabil a şi adormit deja. Oare umbrele or visa? Eu număr în continuare secundele şi ascult bătăile inimii, gălăgioase şi grăbite. Oare conştiinţa, eul interior, al cărui umbră sunt la rândul meu doarme vreodată?!? Închid ochii aşteptând să sosească clipa aceea în care predai ştafeta şi treci dincolo, în lumea viselor unde lucrurile imposibile devin posibile. Deşi este târziu, deşi ţin ochii închişi, deşi umbra mea stă nemişcată, somnul nu vine...Frânturi de imagini, discuţii, scene din cursul zilei îmi trec acum prin minte cantr-o recapitulare la sfârşit de capitol. Dezvolt scenarii, încerc să-mi imaginez cum s-ar fi sfârşit ziua dacă luam alte decizii, dacă în locul oamenilor cu care am intrat în contact aş fi ales alţii, dacă întârziam sau din potrivă, dacă ajungeam mai devreme, dacă schimbam toate alegerile făcute în mod voit sau constrâns, manipulat...

Fără să ştie de existenţa mea, fără să ştiu cine era, un tânăr liceean însoţit de o prietenă vorbea gesticulând, la trecerea de pietoni din zona pieţei Concordia. Umbrele noastre s-au întâlnit, s-au suprapus, au aşteptat culoarea verde a semaforului apoi s-au depărtat şi s-au pierdut una de cealalta.

- Deci vreau să-ţi spun că la mine în clasă suntem doar câţiva băieţi, restul sunt fete. La ora aia toţi băieţii lipseau, numai eu rămăsesem în clasă. S-a aşezat una lângă mine şi dacă nu-mi venea s-o omor, aşa de mult vorbea, în câteva minute cred că-i ştiam deja toată viaţa...fără să mă intereseze, fără să întreb eu ceva...deci mă disperase, nu alta...

Buf, un pumn în faţă! Ce mult îmbătrânisem...ce repede a zburat timpul...mai ieri parcă eram şi eu licean şi aveam acelaşi tic verbal şi acelaşi obicei prost de-a începe orice frază spunând iritantul deci...Nu-mi amintesc dacă la acea vârstă ajunsesem deja la concluzia că femeile vorbesc într-adevăr muuult, dar cred că nu, fiind ceva mai timid şi evitându-le compania pe cât posibil, cu excepţia profesoarei de istorie, o babetă lungă, slabă, buboasă şi cu ochelari cu lentilele groase cât scrumierele clasice de pe timpul lui Ceauşescu, care de când intra până când ieşea din clasă nu tăcea nici măcar cinci secunde, împroşcând în aer date, ani şi fapte eroice ale străbunilor noştri, de simţeai cum se dilată timpul şi cum îţi explodează sistemul nervos. Totuşi, oricât de nearmonioasă ar fi o femeie, faptul că este prin definiţie mamă o face să crească puţin în ochii mei şi să pară ceva mai...dulce. Aşa s-a întâmplat şi cu controloarea de la Braicar ce a descoperit un călător fraudulos în tramvaiul ce mă ducea acasă pentru a-mi surprinde ceva mai târziu umbra pe pereţi (!!!), un bătrânel ce se aşezase pe scaun uitând să composteze biletul. Era înaltă, solidă, ca să fiu politicos (!!!) şi avea o voce de ziceai că este corul bărbătesc de la casa armatei. Am privit-o şi m-am bucurat nespus de mult pentru umbra ei care nu-i putea prelua şi trăsăturile feţei. Obrăjori roşii de mânie şi cu câteva firişoare de păr adunate în jurul unui neg, ochi mari machiaţi strident cu un albastru ca de Voroneţ...Preţ de o secundă mi-am imaginat-o îmbrăcată în balerină şi purtând aripioare albe de fluturaş sau de zână, o baghetă magică în mână şi ţopăind pe vârfuri de colo colo.

- Bă, tataie, n-o da la întoarsă cu mine că nu-ţi merge, da?!? Nu-s proastă aşa cum crezi matale...Lucrez de douăzeci de ani pe tramvaiele astea ca să mă mai poată păcăli cineva. 20 de lei acum, pe loc sau 40 mai târziu, la dispecerat. Nu pleci nicăieri, nu te ridici de pe scaunul ăsta până nu zic iooo...

Bătrânul mai avea puţin şi întra sub cauciucul acoperit cu coji de seminţe şi gume de mestecat făcute biluţe al mijlocului de transport în comun şi tot dădea semne că vrea să se ridice şi s-o ia la sănătoasa la staţia de care tramvaiul tocmai se apropia. Era mărunţel de statură, avea părul tot alb, dinţi galbeni (de metal, nu nespalaţi!!!), era slăbuţ (ca majoritatea pensionarilor!!!) şi purta o geacă bej cu multe capse (probabil de la vreun nepot ce-şi spusese în gând "lasă moşule că te fac eu băiat gigea, de-or să cadă-n limbă toate babele după tine"!!!), pantaloni din stofă maro asortaţi cu pantofi ieftini şi tociţi.

- Băăăă, nu pleci nicăieri până nu-mi arăţi buletinul, da ce-s iooo, proasta matale?!? Ia vezi că-ţi dau un brânci acuma de nu te vezi...

Graţioasă cum era, bătrânul a crezut-o în stare de un astfel de gest, aşa că s-a cuminţit, i-a arătat buletinul şi chiar talonul de pensie cu promisiunea că va achita în cel mult două ore amenda a coborât din tramvai.

Cu puţin exces de zel, femeia-bărbat (şi la propriu şi la figurat) muncea pentru familia ei. Pentru copilul ei, pentru soţul ei (merita omul o diplomă, dar ce zic eu numai una...zeci!!!!), de-asta mi-am zis că totuşi n-o fi ea o lebădă dar tot o reprezentantă a sexului frumos este, a maternităţii, a vieţii însăşi şi tot merită de 1, de 8 martie şi de ziua ei de naştere o floare şi o atenţie...De felul meu sunt justiţionar şi intervin atunci când văd că cineva este nedreptăţit, dar din acelaşi respect pe care-l port mamei din orice femeie m-am abţinut să nu-i atrag atenţia că procedează de-o manieră comunistă...

Somnul tot nu vrea să vină, gonit fiind de cana de cafea băută seara la Monica acasă. Mi-e frică de astfel de momente în care rămân singur doar cu mine, fără mască, fără umbră măcar, pentru că încep să-mi analizez viaţa şi găsesc acolo multe lucruri de care nu sunt mulţumit...iar unele dintre ele nici măcar nu ţin de persoana mea, fiind deci şi mai greu de obţinut...Mă consolează faptul că măcar nu sunt singurul dezamăgit şi speriat. Pe clişeul din spatele retinei îmi apare şoferul cu care-am venit astăzi cu ocazia de la Galaţi. Un sfer de oră, timpîn care a parcurs 20 şi ceva de kilometri a ţinut un monolog atât de sumbru şi de pesimist încât mă aşteptam ca din minut în minut să tragă pe dreapta şi să-şi taie venele (!!!)

- Eu sunt economist de profesie şi uite c-am rămas cu maşina asta amărâtă! (o Dacie) Înainte de-a începe criza, prietenii râdeau de mine şi-mi spuneau să fac un împrumut, dar eu le spuneam că ce-are Dacia mea, că-i bună iar acum când vin pe la mine şi se vaită că-i greu, că n-au să-şi plătească ratele, mereu le spun, vedeţi ce bine de mine?!? Şi-or să vină timpuri şi mai grele, vă spun eu că-s economist. Lumea n-o să mai aibă servici, deci va creşte şomajul, statul n-o să mi facă faţă să plătească pensiile şi şomajul...Eu de bine de rău am un salariu, chiar dacă-s tânăr (nu părea!!!) şi-mi trebuiesc multe, dar sunt unii care nu mai au nici după ce bea apă...Ce-i acum rău, dar să vedeţi ce rău o să fie de-acum înainte. Vă spun eu că-s economist, adevărata criză de-abia de-acum începe...

După ceva vreme am început să-mi repet într-una în gând bla bla bla, nu te ascult, nu te aud...şi astfel am reuşit să-l păcălesc şi să-l las să-şi verse amarul...

Ceasul arată ora 1 şi 24 de minute. Somnul nu se vede nicăieri. Aştept ca pe un peron luminat de-un singur felinar chior dintr-o gară obscură,fără nume, fără canapele, fără panou de afişaj, fără alţi oameni, fără ghişeu de informaţii, fără trenuri, chiar şi fără şine şi ce-i mai rău, fără un birou de obiecte pierdute la care să reclami lipsa tuturor celor enumerate mai sus.

Afară a început să plouă, au nimerit-o de data asta cei de la meteo! Stropii cad, se lovesc între ei apoi se izbesc nervoşi de ferestre, de acoperişurile de tablă ale garajelor, de asfalt...Cu gândul la ziua de mâine (de fapt de azi, fiind deja trecut de miezul nopţii), umbra mea s-a strâns şi s-a făcut covrig sub plapuma groasă, vrând să savureze la maximum aceste momente de odihnă şi de confort, asemeni unei pisicuţe furişate pe ascuns în patul stăpânului. Nu este o ploaie obişnuită, la televizor au spus că este una acidă, ce aduce cu ea valul de curenţi de aer din Japonia. Îmi imaginez topindu-se sub stropii de ploaie amestecaţi cu iod şi mai ştiu eu ce alte substanţe radioactive umbrelele negre sau colorate ale trecătorilor grăbiţi şi apatici, mânerele, genţile stil diplomat sau sacoşile imprimate cu Metro, pantofii şi într-un final oamenii...Un câine urlă, latră...poate cere ajutor, poate înjură în limbajul lui câinesc vremea asta capricioasă, după care se consolează singur şi înţelege că timpurile sunt aşa de grele (vorba economistului cu Dacia 1310), încât nimeni nu mai mişcă un deget şi nu mai face nimic pentru nimeni...Adio vremuri în care auzea câte-un cuţu-cuţu blând şi tandru şi după care primea un cârnat (întreg!!!)...Şi pentru că tot se apropie Paştele mi-am amintit o întâmplare de acum un an. În faţa bisericii, în noapte de înviere, înainte de începerea slujbei, doi bărbaţi şi o femeie discutau (bârfeau!!!) pe un cunoscut comun:

- Am văzut eu cu ochii mei, a venit fică-sa şi i-a adus 3 kilograme de cârnaţi şi o bucată uite-aşa de mare de costiţă. Are bani, domne, câte unii şi tot se vaită, păi îţi dai seama, 3 kilograme de cârnaţi sunt ăia, apăi mâncai din ei...ce dracu, domne, Doamne iartă-mă...!!!

Un căscat...apoi altul...pleoapele coboară asemeni obloanelor unei prăvălii interbelice trase la sfârşitul zilei de către negustorul nemulţumit de afacerea lui. Asemeni lui, sper să nu rămână închise...!!! Când eram mic, cam pe la vârsta de cinci, şase ani, nu-mi amintesc să fi fost influenţat de vreo poveste citită de părinţi sau de vreo bandă desenată văzută la tv, în fiecare seară aveam acelaşi vis: în colţul din stânga al tavanului, de-asupra patului, apărea un bătrân cu barbă albă şi cu un fel de joben pe cap. Îmi zâmbea, mă apuca de mâini, mă dădea peste cap de trei ori, după care de la nivelul plafonului mă arunca în pat şi apoi adormeam...(da, aşa este, de mic sunt un ciudat, hai, noapte bună Florentin, mai ai doar câteva ore de somn...)

Bătrâna

2011-01-31T19:22:00.000+02:00

Pe patul de spital stă o bătrână,
Cu testamentul strâns la piept în mână.
Nu are bunuri multe de lăsat la alţii,
Ci numai gânduri scrise ca donaţii.

Priveşte iar la ceasul care tace,
Ca semn că moartea vrea să joace.
Oftând, închide ochii mari şi goi,
Pentru-ai deschide doar la Judecata de Apoi.

C-un ţârâit strident în aparate,
Ca prin minune ziua se preface-n noapte
Şi tot ce-a scris bătrâna pe hârtie,
Postum de-atunci avea să fie.

N-a vizitat-o nimeni cât a fost în viaţă,
Ah, voi, copii haini cu inima de gheaţă!
Şi nimeni nu a plâns-o când s-a dus
Şi când la cap o cruce şubredă i-au pus.

Cum nu putea să mai vorbească din mormânt,
Cum n-avea cum să mai rostească vreun cuvânt,
Le-a scris că-i roagă ca s-o ierte ,
Că n-a putut să-i mai aştepte...

Azilul de bătrâni

2011-01-31T00:18:00.006+02:00

În casa bântuită noaptea de strigoi,
Ne facem cruce, tragem pături peste noi
Dar somnul vine greu şi de departe
Iar uneori când vine este moarte…

Nici nu ne temem, nici nu dorim,
Nu putem cere noi când să murim
Cum nu putem să cerem nici
Când ne trezim să nu mai fim aici...

Pleoapa grea coboară ca s-ascundă
O lacrimă nocturnă, ce-şi face înc-o rundă
În timp ce gândurile prind aripi ca să zboare
Şi resimţim cum ne cuprinde-o rece boare

De ce băiatul meu nu dă un semn?
De ce zăresc plângând icoana mea de lemn?
De ce adorm tot suspinând mereu?
De ce mi-e trupul pământiu şi greu?

De ce mă doare inima în piept?
De ce mă tot ambiţionez s-aştept?
De ce aud nepoţii cum mă strigă,
Când lângă mine moartea mă irigă?

De ce singurătate mă apasă?
De ce nu mai am locul meu acasă?
De ce-am ajuns să rătăcesc prin lume?
De ce-a fost viaţa mea un purpuriu de glume?

De ce fetiţa mea cea dulce m-a uitat?
De ce nu vine acum când am oftat?
De ce acum când voi pleca în zare?
La căpătâiul meu nu arde-o o lumânare?
...

În casa bântuită noaptea de strigoi
Ne facem cruce, tragem pături peste noi
Dar somnul vine greu şi de departe
Iar uneori când vine este moarte…

Iarna vieţii...

2011-01-27T19:00:00.003+02:00

Nicio lumânare aprinsă la morţi,
Biserica-i goală, cerşetori stau la porţi.
Doar sfinţi scorojiţi privesc de pe turle,
La cei ce curând vor începe să urle...

Afară a nins, e frig, a-ngheţat şi speranţa,
Bătrâni gârboviţi abia-şi mai duc viaţa.
Cu ochii plecaţi, cu mâna întinsă,
Se ploconesc şi rânjesc pentru-o fisă...

Cu ce preţ greu se ia o pastilă,
Ce va prelungi cu puţin o viaţă anostă, ostilă,
Cu ce-njosire, cu ce umilinţă
Trăim şi apoi plecăm în nefiinţă...

OAMENII DE ZĂPADĂ...

2011-01-05T01:07:00.001+02:00

Oamenii de zăpadă aruncă unii în alţii cu bulgări de zăpadă pentru un morcov cât mai mare şi mai portocaliu sau pentru un loc cât mai răcoros cu putinţă, uitând că şi unii şi alţii sunt plămădinţi, fulg cu fulg, din aceeaşi materie albă şi rece...

Oamenii de zăpadă fac copii de zăpadă pe care apoi îi abandonează prin orfelinate, privându-i de cele ce ar fi trebuit să fie cele mai frumoase clipe din viaţa lor, fără a avea mustrări de conştiinţă şi fără a se topi mai apoi de dorul celor ce sunt trup din trupul lor, zăpadă ca şi ei...

Oamenii de zăpadă îşi pătează albul imaculat cu tot felul de nelegiuiri, uitând că sunt ceea ce sunt doar o singură iarnă, uitând că nu trăiesc o eternitate, uitând că se vor topi, că se vor evapora şi că apoi se vor ridica la ceruri...

Oamenii de zăpadă au devenit greu de mulţumit şi nerecunoscători naturii, urăsc căldura insuportabilă dar şi gerul prea năpraznic, lumina strălucitoare a zăpezii dar şi bezna nopţilor de decembrie, urăsc să mai fie oameni de zăpadă, uită să se mai bucure de micile plăceri ale iernii, cedând cu laşitate locul vieţii-morţii...

Oamenii de zăpadă visează la averi imense, visează nu la nasturi din cărbune ci la cei din fildeş, visează nu la un castron din tablă deasupra capului ci la unul confecţionat din metale mai scumpe şi mai nobile, visează nu la câteva crenguţe în loc de mână ci la o mătură cât mai mare şi mai stufoasă, cu toate că şi nasturii din carbune şi castronul din tablă şi crenguţele ar fi mai mult decât suficiente pentru un trai decent şi lipsit de griji...

Oamenii de zăpadă râvnesc, câte unii, la Alba ca zăpada, la Crăiasa zăpezilor, în loc să iubească celălat om de zăpadă-femeie de lângă ei, pentru sufletul neîntinat, pentru albul desăvârşit al fulgilor de nea, pentru grija ce le-o poartă şi pentru puterea de sacrificiu cu care se aşează în faţa rafalelor de vânt, pentru a le face iarna mai uşoară şi mai calmă...

Pe oamenii de zăpadă, oricât de buni sau de răi ar fi ei, oricât de mult bine sau rău ar face, oricât de frumoşi sau de urâţi ar fi, oricât de săraci sau de împodobiţi, un lucru este clar: cei care i-au creeat îi iubesc necondiţionat şi îi judecă drept şi aspru pentru faptele lor...

File de jurnal (1)

2010-08-08T13:18:00.008+03:00

M-am întors recent din Tenerife, unde mi-am petrecut vacanţa de vară (una dintre ele), pentru a pune la punct detaliile privind petrecerea de ziua mea, după care voi pleca din nou pentru trei săptămâni la Burj Al Arab, unde am închiriat un apartament de data asta la ultimul etaj, pentru a mă bucura pe deplin de splendoarea peisajului şi unde să nu mai fiu deranjat de zgomotele vecinilor de la etajul superior...Când am fost ultima data, de-asupra mea se cazase prinţul Bur ar Bojarad de Milhudam al III-lea, cu tot cu cămila lui favorită...şi gălăgia era...deranjantă...totuşi...Dacă nu v-am invitat la ziua mea, vă rog să mă iertaţi, este posibil să vă fi omis anul acesta, dar este criză, ce vreţi, bugetul nu-mi permite decât 3500 de invitaţi.
A, era să uit, Whitney, fata, eu am glumit, dacă vrei să vii să mai cânţi, eşti bine primită, glumisem cu tine când ţi-am zis că vine Celin Dion! Si dacă firul epic tot a ajuns aici, hai să mai transmit prietenilor mei câteva mesaje:
1. Băi, Obama, mai sună-mă şi tu, de câte ori am încercat eu s-o fac aveai telefonul închis.
2. Bill Gates, băiete, te rog să-mi restituii împrumut acela pe care ţi l-am dat ca să scoţi pe piaţă Windows 7
3. D-le Will, nu mai cumpăr tablouri de la casa dumitale de licitaţii, nu mai am unde să le pun...
4. Britney Spears, te rog, nu-mi mai da atâtea sms-uri, înţele că ceea ce a fost între noi doi s-a terminat şi niciodată n-am să mă mai întorc la tine. Termină cu prostiile alea ale tale, ştii bine că nu vreau să-mi returnezi bijuteriile alea, păstrează-le ca amintire.
5. D-le Băsescu, mulţumesc mult pentru flori, m-a impresionat gestul...
6. Patriciule, mai vrei mă să facem afacerea aia împreună sau nu? Sună-mi secretara!
Ei, cam asta a fost, mai scriam dar mă duc să mă răcoresc puţin în piscină...Am să revin să vă spun ce-am mai făcut. Vă pup, paaaaaa
P.S. Între timp dacă vreţi să ştiţi ce gândesc, citiţi-mi cărţile. Dacă vreţi să aflaţi pe unde umblu, răsfoiţi şi voi ziarele mondene, dar ce zic eu să le răsfoiţi, citiţi pagina întâi. Îmi puteţi scrie tot pe aceeaşi adresă de e-mail a fanclubului meu, poate vă va răspunde administratorul şi era să uit, am o întrebare pentru cunoscători, măi, băieţi, ce maşină îmi recomandaţi să-mi cumpăr, un maserati sau un rolls royce?!?

Zeci de întrebări

2010-07-25T00:53:00.007+03:00

Vreau să fiu ușor și colorat ca un fluture în zbor cu aripile larg deschise și să mă bucur de cele mai nesemnificative lucruri, cum ar fi dulcea blândă adiere a vântului, parfumul firav al ierbii necuprins în sticluțele scumpe cu etichetă de firmă, albastrul netulburat al cerului întins, ce-mi amintește de Voronețul din sufletul meu, dansul ritualic al pescărușilor ce se abat asupra valurilor înspumate cu țipete ascuțite și sfâșietor de triste în neînțelesul lor…dar sunt om și povara păcatelor strămoșilor mei înrădăcinate adânc în sufletul meu, precum și nevăzuta dar uriașa arhivă a propriilor greșeli, mă fac să fiu, sau să mă simt greu și lipsit de cea mai vagă urmă de culoare…
Stau și mă analizez și mă mir de mine și de ceilalți ca mine, pe care la rându-i mă încumet să-i observ și să-i analizez…Siluete cu constituție de lut, baloane efemere de săpun, fum trecător, furtună de nisip…și zeci de întrebări îmi freamătă pe buze…

(poate va continua!!!)

Prințesa mofturoasă...

2010-04-28T17:18:00.005+03:00

NOTA Jurnalul contesei Bathory

2010-02-17T19:13:00.006+02:00

Romanul este publicat pe blog, pe capitole, pe masura ce ele prind viata. Foarte important: textul nu este verificat, fiind posibil ca el sa contina greseli gramaticale si de ortografie si nu reprezinta varianta finala a documentului, ci doar suportul de lucru, ideile principale ce vor fi dezvoltate si valorificate in forma finala.
Lucrarea a primit din partea Bibliotecii Nationale a Romaniei ISBN, acesta fiind:

ISBN 978-973-0-07466-6

Jurnalul contesei Bathory

2010-01-12T22:55:00.041+02:00

ROMAN

1
Deşi am reuşit să ascund şi să iau cu mine o micuţă oglindă decorativă cu ramă şi suport de argint, moştenire de la răposata mea bunică, Catherine Telegdi, mă tem să privesc în ea. O ţin de ceva vreme aproape de mine, o strâng la piept aşa cum o mamă îşi îmbrăţişează pruncul, apoi o pun deoparte, pentru ca iar s-o ridic, să-mi plimb degetele lungi şi subţiri peste conturul ei rece şi iar s-o azvârl cât colo, dar cu grijă ca nu cumva s-o sparg.
Până nu de mult ea îmi era cea mai de încredere prietenă. În faţa ei mă simţeam cel mai bine. O priveam ceasuri întregi fără să-mi dau seama ce repede zboară timpul, îi zâmbeam, îi vorbeam, îi mărturiseam cele mai ascunse secrete ale mele şi ca o bună prietenă ce era le ţinea doar pentru ea. Eram de nedespărţit, eram ca două surori gemene. Simţeam ceea ce simţea şi viceversa. Nu puteam să fiu tristă iar ea să fie veselă, cum tot la fel nu puteam să nu mă întristez când o vedeam supărată. Unde mergeam, o luam cu mine; nici până în grădină nu coboram fără să n-o iau cu mine, deşi ştiam că nu voi lipsi mult timp. Fiind mică şi subţire, o puneam între paginile cărţilor, atunci când mă aflam în bibliotecă şi astfel citea şi ea ceea ce citeam eu, acumulând aceleaşi informaţii, aceleaşi trăiri, aceleaşi emoţii ca şi mine. În călătorii plecam de asemenea împreună. Deşi se mai întâmpla să împachetez în grabă, pe ea nu s-a întâmplat niciodată să o uit acasă.
Am spus că după ce-o ating şi mă opun cu tărie ispitei de-a o privi, o pun la loc cu grijă, să n-o sparg. Da, nu sunt pregătită s-o revăd, cum tot la fel nu sunt pregătită s-o pierd. Am decis că o voi privi în clipele de dinainte de-a muri, clipe pe care sunt sigură că le voi anticipa şi care presimt că nu sunt departe. Atunci o voi privi pentru ultima dată, după care o voi sparge şi nu voi muri doar eu, ci şi ea alături de mine. Nu mă tem de moarte, cum mă tem de acea clipă în care noi două vom sta din nou şi pentru ultima dată faţă în faţă şi ne vom privi cum n-am mai făcut-o niciodată până atunci: speriate! Dar ce zic eu speriate, îngrozite, paralizate în întregime din cauza şocului schimbărilor pricinuite de trecerea timpului şi de întreruperea tratamentului. Parcă o văd privindu-mă cu ochi mari şi tulburi ca două mărgele speriate desprinse din şirag, cu părul odinioară negru ca zmoala, frumos aranjat şi pieptănat, acum albit la tâmple, încurcat şi încâlcit, cu faţa albă ca omătul proaspăt aşternut, brăzdată de riduri precum câmpia proaspăt arată...
Ce pedeapsă grea, ce soartă nefericită, ce final neaşteptat şi nedorit. Un blestem, da, un blestem, dar nu-i nimic, mă voi întoarce...Poate în alte vremuri, poate în alte secole, poate nu aici, ci în alte ţinuri, poate nu tot ca femeie, dar mă voi întoarce mereu şi mereu şi mereu o voi lua de la capăt şi nu voi avea linişte şi pace până în ziua în care voi reuşi să înving natura, până în ziua şi în ceasul când nu voi mai fi nevoită să îmbătrânesc şi să mor, până în momentul în care voi fi deasupra tuturor. Atunci voi fi admirată şi apreciată de către toată lumea, voi fi vejnic curtată şi iubită, voi fi etern fericită alături de singura şi unica mea prietenă, oglinda. Da, cred în reîncarnare, cred în revenirea pe pământ după moarte, pentru perpetuarea speciei, pentru un plus de experienţă şi pentru ducerea la bun sfârşit a menirii fiecăruia pe acest pământ. Menirea mea v-am spus care este, aceea de-a opri timpul, de-a sfida legile nescrise ale lumii, de-a schimba cursul obişnuit al vieţii, de-a aduce nemurirea şi nu mă voi opri până când nu voi reuşi. Apoi voi păstra secretul şi-l voi divulga doar prietenei mele cele mai bune, evident, oglinzii şi copiilor mei, pentru ca eu şi ei să fim mereu tineri şi frumoşi... Sunt aproape, eram pe cale să reuşesc chiar în această etapă a existenţei mele pe pământ, dar n-a fost scris să fie aşa...
Sunt Erzebét Báthory, iar acesta este jurnalul meu! Cum zvonurile circulă cu rapiditate în aceste timpuri şi în acest ţinut, mă îndoiesc că numele meu vă este tocmai necunoscut. Chiar dacă veţi citi aceste rânduri când eu nu voi mai fi printre voi, sau cel puţin aşa veţi crede voi, pentru că până atunci poate mă voi şi fi reîncarnat, sunt sigură că numele meu vă v-a spune ceva...
Pe unii doar simplul auz al lui îi va îngrozi, fiindu-le teamă să-l pronunţe cu voce tare şi făcându-şi imediat semnul crucii, ca să înlăture astfel răul ce s-ar putea abate asupra lor, pomenindu-mă... Da, sunt contesa care a ucis peste 600 de tinere fecioare, pentru a mă folosi de sângele lor proaspăt, curat şi călduţ ce-mi făcea atât de bine mie, doar pentru a-mi îndeplini menirea, aceea de-a nu îmbătrâni niciodată...
Uite c-am reuşit să zâmbesc, cât de supărată şi de rău mă simt în aceste momente, doar la gândul că mă condamnaţi şi mă judecaţi greşit şi nu mă puteţi înţelege...
Nu datoram explicaţii sau scuze nimănui, efortul meu de-a aşterne pe hârtie aceste gânduri vreau să-l priviţi şi să-l acceptaţi doar ca pe o cale de încercare de iluminare a voastră, nicidecum ca pe un gest de căinţă. Nu regret decât că n-am apucat să-mi termin planul. Pentru asta mai aveam nevoie de sânge, de şi mai mult sânge... Am să vă rog să-mi scuzaţi scrisul mai puţin caligrafic, bandajele de la mâini nu mă ajută prea mult, dar nu le pot da jos, pentru că dacă-mi privesc mâinile încreţite de riduri nu sunt sigură că voi reuşi să mă mai adun şi să-mi continui jurnalul pe care mi-am propus să-l las în urma mea...
2
Am să încep cu începutul, aşa cum se cuvine să înceapă orice poveste...
Am fost educată şi învăţată încă de copilă că iubirea este un păcat trupesc, în timp ce căsătoria este o responsabilitate şi că atunci când va sosi clipa, până şi eu, Erzebét Bathoty va trebui să fac acest lucru pentru familia mea şi pentru ţara mea, Ungaria, însă nu-mi imaginam că acea clipa va sosi atât de devreme, la nici 15 ani împliniţi, cum tot la fel nu-mi puteam imagina că cele două, iubirea şi căsătoria nu pot convieţui împreună, fiind chiar rivale înverşunate...Mama spunea despre acest legâmânt că nu este un sacrificiu, ci doar o datorie, că nu am de ce să mă tem, pentru că dragostea se învaţă şi se câştigă în timp, însă din poemele pe care le citisem până la acea vârstă şi din ceea ce-mi dicta inima, opinia mea despre uniunea şi contopirea dintre bărbat şi femeie într-un singur trup şi o singură inimă ce bate pentru amândoi era alta...
Până la acea vârstă am avut o copilărie fericită, ar spune unii, fiind privilegiată de soartă, venind pe lume în anul 1560, în a şaptea zi a lunii august, în sânul uneia dintre cele mai faimoase, puternice şi înstărite familii de nobili din ţinutul Nyírbátor, din partea de est a Ungariei, Báthory. Despre acea zi de 7 august 1560 mi s-a povestit că a fost una aparte, de-asupra ţinutului abătându-se brusc o furtună cu ploaie, vânt năpraznic ce mătura totul în jurul lui, fulgere şi tunete puternice cum nu se mai văzuseră şi auzizeră de multă vreme, după cum spuneau până şi cei mai bătrâni martori. În acea zi, fructul păcatului a doi veri primari, printre ţipete de durere, fulgere şi tunere a prins viaţă...
Eu cred în destin, aşa cum am mai spus. Fiecare om are menirea lui precisă pe acest pământ şi sunt lucruri care te privesc direct şi pe care nu le poţi controla şi stăpâni, cum ar fi data şi locul naşterii, părinţii, rasa, culoarea ochilor şi alte alegeri cu privire la propria-ţi persoană, mai târziu, pe parcursul vieţii, pe care nu le poţi face tu. Dacă era să mă nasc ca fiică a unei unei alte familii, sau să mă nasc în aceeaşi familie dar băiat, dacă o singură alegere a destinului se schimba, cu siguranţă că de la acea schimbare mică, cursul istoriei se schimba şi el radical, dar, cum spuneam, aşa a trebuit să fie, exact aşa cum scriu în acest jurnal!
Familia mea are rădăcinile adânc înfipte în istorie, asemeni unui arbore secular în pământul din care-şi trage seva. Despre stră-stră bunici şi bunice, oameni foarte importanţi şi ei pentru timpurile în care au trăit, n-am să spun nimic, deşi le cunosc povestea vieţii, care face subiectul atâtor şi atâtor discuţii în familie, pentru că tradiţia este un lucru important la noi şi nu se cuvine să nu ne cunoaştem trecutul şi străbunii, faptele lor eroice şi sacrificiile pe care le-au făcut pentru ca noi să fim astăzi ceea ce suntem. Imortalizaţi pe pânză de către cei mai talentaţi pictori ai vremii, am trecut pe lângă ei de nenumerate ori, când urcam şi coboram treptele de lemn ale scării ce făceau legătura între salonul de oaspeţi şi etajul superior al castelului, privindu-i cum îmi zâmbesc sau mă dojenesc din priviri din ramele mari şi pretenţios sculptate. De câte ori făceam un lucru rău şi-l ţineam ascuns doar pentru mine, de teama de a nu fi pedepsită, urcam sau coboram treptele în fugă, având credinţa că spiritul lor este undeva, invizibil, prin castel şi că ei, doar ei ştiu ceea ce ascund. În acele momente până şi cei care înainte zâmbeau la mine din portetul pus la loc de cinste şi parcă îmi făceau semn cu ochiul când treceam prin dreptul lor, mă priveau ameninţător şi cu ură. Deşi rezistam impulsului de-ai privi totuşi în fuga mea, pentru a vedea cât de supăraţi sunt pe mine, aşa cum rezist acum să nu mă uit la prietena mea, oglinda, noaptea când mă retrăgeam în camera mea pentru a mă culca, în întunericul ce mă îmbrăţişa după stingerea felinarelor, în locul mamei, aveam impresia că le zăresc ochii aţintiţi asupra mea, îngustaţi a mânie şi reproş. Este foarte greu să ai secrete; îţi simţi sufletul apăsat de o forţă greu de suportat şi în acele momente te simţi ca şi cum ai fi un om pe o insulă pustie, doar de tine locuită şi de vina ce-ţi aparţine, poate şi de-asta între mine şi oglindă s-a legat această prietenie sinceră şi de nedesfăcut. Ea era singura căreia îi mărturiseam tot, tot ce aveam ascuns de ceilalţi şi nici măcar nu eram nevoită să deschid gura să scot un sunet, pentru că doar privind-o ea mă înţelegea şi mă consola arătându-mi un chip angelic.
Pănâ la vârsta de 7 ani am avut un alt prieten, la care din păcate a trebuit să renunţ, Iusti, un căţeluş pe care-l primisem cadou în vara anului 1565, cu ocazia zilei de naştere, de la un unchi din partea tatei. Am fost atât de bucuroasă atunci, încât celelalte lucruri scumpe primite în dar au trecut neobservate. Erau bijuterii frumoase, materiale de rochiţe aduse de peste hotare, cărţi rare pe care trebuia să le citesc şi pe care, de-a lungul anilor pe unele dintre ele chiar mi-a făcut plăcere să le recitesc, păpuşi din cârpă iscusit lucrate, dar atunci nu-mi produseseră nicio bucurie, pentru că doar privindu-l pe Iusti mi-am dat seama că din acel moment îmi câştigasem un confident, un prieten, în adevăratul sens al cuvântului. Nu avea niciun nume, dar am hotărât să-l cheme ca pe unchiului care mi-l dăruise, spre amuzamentul, râsul şi apluzele zgomotoase ale tuturor celor din jurul mesei aniversare. Era aşa de drăguţ, mi-l amintesc perfect, era mic, alb tot ca un bulgăre de zăpadă, grăsuţ şi cu o funtă mare şi roşie la gât...Din acea clipă eram nedespărţiţi. Câştigasem încuviinţarea mamei de-a-mi permite să-l ţin în camera mea, cu condiţia de-a fi răspunzătoare de el. Trebuia să-l hrănesc, să am grijă să nu-i lipseasca apa, să mă joc cu el, să-l învăţ să răspundă la comenzile mele, să-l păstrez curat, dar să şi răspund de năzbâtiile pe care le făcea. Doi ani de zile aşa am şi făcut, până în ziua în care l-a pus necuratul, da veţi vedea ceva mai târziu că chiar cred în existenţa lui, să se joace şi să tragă de rochia cea nouă cu multe volănaşe a mamei, cu care trebuia să meargă îmbrăcată la nu ştiu ce întâlnire importantă. S-a supărat îngrozitor când a văzut grozăvia comisă de Iusti şi m-a pus pe mine să-l pedepsesc şi să-l bat până la epuizare pentru nelegiuirea comisă. Atunci am plâns pentru prima dată, de când crescusem. Îl loveam şi plângeam...îl loveam cu ură, cu atâta răutate şi ciudă că o supărase pe mama şi că acum trebuia să-l pedepsesc, încât lovindu-l uitasem pentru ce îl bat. Nu mai auzeam ţipetele lui, nu mai vedeam sângele ce începuse să ţâşnească din el, doar îl loveam, mai tare şi mai tare şi mai tare, pentru că asta ştiam că trebuia să fac şi lacrimile se transformaseră într-o ploaie tristă de resentimente pentru ceea ce fusesem pusă să fac. Tot aşteptam să aud vocea mamei spunându-mi să mă opresc, dar acest lucru nu se întâmpla şi atunci continuam să lovesc bietul animal şi mai puternic decât o făcusem înainte. Câteva zile după acest eveniment am refuzat să cobor la masă, am refuzat să vorbesc cu cineva, până în clipa în care părinţii mei au venit şi mi-au explicat că ceea ce m-a pus mama să fac a fost o lecţie, o lecţie de viaţă a cărei morală era că nu trebuie să ai niciodată încredere în cei ce pretind că-ţi sunt prieteni, pentru că adesea se întâmplă să te dezamăgească cel mai tare şi că în spiritul legii şi al dreptăţii cel ce greşeşte trebuie să fie pedepsit. Mi-au mai spus că decizia de-a nu mă opri din a-l pedepsi pe Iusti a fost a mea, pentru că aşa am simţit eu că trebuie să tratez pe cineva care aduce necazuri familiei Báthory şi că prin urmare sunt foarte mândrii de mine. De atunci mi-am făcut o nouă prietenă, o prietenă care ştiam că nu mă va trăda şi pe care nu voi mai fi nevoită s-o pedepsesc pentru imprudenţa comisă...cu toate că adeseori după acest episod s-a întâmplat să merg în pădure şi să-l răzbun pe Iusti, prinzând iepuri sau alte animale de talie mică şi chinuindu-le cumplit, rupându-le picioarele sau izbindu-le cu capul de copaci. Unora le scoteam ochii cu un mic cuţitaş de desfăcut corespondenţa, după care îi îngropam în pământ.
Pentru că m-am abătut de la subiect, am să revin. Am spus că numele familiei mele are o rezonanţă aparte. Când spui cuiva că eşti un Báthory, acel cineva, oricine ar fi el nu te poate trata decât cu respect, cu oarece teamă şi cu supunere, mai mult sau mai puţin vizibilă, pentru că un Báthory este bogat, nespus de bogat, puternic şi influent.
Pe bunicul meu, Stephen VIII Báthory nu l-am cunoscut. S-a născut în 1477 şi a trăit 57 de ani, lăsând în urma sa nu unul, nu doi, ci opt moştenitori ce aveau să-i cinstească memoria şi numele, fiind căsătorit cu Catherine Telegdi, pe care de asemenea n-am cunoscut-o: Nicolae, Catharine, Andrew, care a murit când aveam eu 3 ani, Sofia, mama, Anna, Elizabeth, Cristopher şi Istvan.
Fiind un partizan al lui Ioan Zapolza, în 1521 a fost numit principe al Transilvanie, iar cinci ani mai târziu, după Csata de vész Mohácsi (Bătălia de la Mohács) a fost numit voievod al Transilvaniei. Situaţia Ungariei s-a înrăutăţit din acel an, regatul fiind împărţit în trei. Partea de vest a fost anexată Austriei, în est principatul Transilvaniei a reuşit să rămână independent, în timp ce centrul Ungariei a ajuns sub stăpânirea Imperiului otoman.
Fiecare om primeşte la naştere o pagină albă, imaculată, din cartea numită istorie, pe care aşterne fapte şi întâmplări din viaţa lui, până ce inima încetează să-i mai bată, spunea un scriitor al cărui nume îmi scapă în momentul de faţă. Unchiului meu Istvan Báthory, adică fratelui mai mic al mamei, născut la 27 septembrie 1533 la Szilágysomlyó (Şimleu Sălajului, un oraş din judeţul Sălaj, Transilvania, România), mă tem că doar o singură pagină nu i-ar fi fost de-ajuns, oricât de mărunt ar fi încercat să scrie, la câte lucruri i s-au întâmplat în cei 53 de ani cât a fost printre noi. Fiind un Báthory, la o vârstă la care era doar un copil, intră în slujba regelui Ungariei, Ioan Sigismund Zapolya, iar la moartea acestuia, pe 25 mai 1571, neavând urmaşi de sânge, este ales de nobilimimea Ardealului, împotrivă voinţei Habsburgice din Viena, ce voia un alt precedent, ca principe al Transilvaniei, după care izbucneşte un conflict militar, Istvan Báthory văzându-se nevoit să-l alunge din ţară pe rivalul său, cel de-al patrulea fiu al lui Filip I de Castilia şi al Ioanei de Castilia, Ferdinand I, nepotul lui Ferdinand II de Aragon.
În iunie 1574, după ce Henric al III-lea al Franţei de Valois (Henric al IV-lea al Franţei) acceptă să devină rege în ţara natală, tronul Poloniei devine ţinta principală a nobilimii. Pentru desemnarea supremaţiei Poloniei se duc numeroase lupte interne, unul dintre pretendeţi fiind Maximilian al II, din dinastia Habsburg, care se bucura de susţinerea cancelarului Jan Zamoyski. În cele din urmă rege al Poloniei devine fratele mamei, dar cu condiţia de-a se căsători cu Ana Jafiellon, fiica lui Sigismund cel Bătrân şi al Bonei Sforza, care la acea dată avea 53 de ani, cu 12 mai mult decât viitorul ei soţ. De astă dată era vorba de o căsătorie cu ţeluri politice...Îmi aduc aminte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, deşi aveam doar 14 ani...sau tocmai pentru că aveam 14 ani şi urmă să mă căsătoresc şi eu cu cel pe care părinţii îl aleseseră în locul meu, încă de pe vremea când eram doar o copilă...şi tocmai pentru că, aşa cum voi povesti ceva mai târziu, mi se întâmplase să cunosc ce este dragostea adevărată...Ideea de-a sta lângă o femeia mai bătrână decât tine cu atâţia ani şi viceversa, de-a dormi în patul unui bărbat atât de tânăr, doar pentru că aşa o cerea situaţia politică mi s-a părut o absurditate, dar iarăşi reauzeam în minte cuvintele mamei care spunea că iubirea este doar un păcat trupesc...
După ce primeşte această veste surprinzătoare, îl convinge pe fratele său cu trei ani mai mare, Cristofor să preia tronul principatului Transilvaniei în absenţa sa. Maximilian al II-lea, cu sprijinul moscoviţilor atacă Polonia, dar planul acestuia de-a se instala la tronul ţării, eşuează, sfârşind tragic. Până la urmă, cu toate piedicile puse de Habsburgi, este încoronat rege al Poloniei. Pe 12 decembrie 1586 în Grondo, Marele Ducat al Lituaniei, termină de scris ultimul cuvând pe singura filă din cartea de istoria ce-i fusese oferită... Despre părinţii mei, despre soţ, despre copii, despre veri, despre toţi ceilalţi oameni ce au făcut parte din viaţa mea voi povesti în acest jurnal pe măsură ce faptele reproduse din memorie îi privesc direct.
3
Castelul Čachtice are şi el propria filă de istorie. A fost construit pe la jumătatea secolului al XIII-lea, de către Kazimir al casei de Hont-Pazmany, ca o santinelă pe drumul spre Moravia, pe un deal, ceva mai sus de oraşul al cărui nume l-a şi împrumutat. Primii proprietari au fost soţii Petru şi Gizella, din familia Hunt-Poznan, pentru ca mai târziu castelul să aparţină lui Matus Calk, care mai deţinea şi castelul Trenčín. În 1391 devine proprietatea familiei Stibor, care mai deţinea şi ea alte 15 castele din regiunea Považie. În 1575, castelul mi-a fost oferit ca dar de nuntă, din partea familiei Nadasdy. De atunci aici mi-am petrecut mare parte din viaţă, până acum, când rolurile s-au schimbat, nu eu deţin castelul, ci el mă deţine pe mine...Sunt prizonieră în propria mea casa, închisă de vie într-o cameră din turnul de vest al castelului, cu uşile şi ferestrele zidite, întunecoasă şi cu mucegai pe pereţi. În zidul exterior am mici fante pe unde intră aerul şi, cu generozitate, pe timpul zilei, lumina soarelui, iar la uşă a rămas neacoperită doar o porţiune de câteva degete de la podea, pe unde primesc de mâncare. Sunt asemeni unei păsări captive într-o colivie acoperită...După ce se luminează afară, ştiu că este dimineaţă şi că a mai trecut astfel o zi petrecută departe de lume, apropiindu-mă în acelaşi timp cu o zi de momentul marei călătorii... dincolo de aceste ziduri, dincolo de Ungaria, dincolo de lume... Astfel nu mi-am pierdut orientarea în timp. Până în momentul de faţă, de când am fost aruncată aici, am numărat puţin peste 600 de zile...De câtă vreme nu mi-am mai privit prietena...
La început, după lăsarea întunericului, nu se mai auzea de nicăieri niciun zgomot, de parcă toată lumea, toate vieţuitoarele şi toate păsările cerului ar fi dispărut fără urmă, însă de ceva vreme lucrurile s-au schimbat într-atât de mult încăt am ajuns să mă tem de venirea nopţii şi de a sa beznă absolută, pentru că odată cu venirea întunericului vin şi vocile...Încep timid prin a şuşoti între ele, apoi prind curaj şi vorbesc ceva mai tare, pentru ca mai târziu să se dezlănţuie şi să înceapă să ţipe, să urle, apoi să râdă şi iar să ţipe, să spună lucruri pe care nu le înţeleg, de parcă ar fi rostitte într-o altă limbă strănie, fără oprire, până la ivirea soarelui pe cer. Pentru a nu le mai auzi, încerc să le acopăr şi ţip şi urlu fără oprire, până la epuizare...
- Cine sunteţi, ce vreţi de la mine?!?
- Ă, cine sunteți? Cine v-a trimis?
- Guraaaaaa! Linişte, linişte, tăceţi odată!
- Sunt Erzebét Báthory, faimoasa şi necruţătoarea Báthory, vă poruncesc să încetaţi imediat, spirite ale nopţii, copii ai întunericului...
- Bletemaţilor, negricioşilor...
- Suflete pierdute...
- Demonilor, plecaţi, plecaţi, plecaţi, lăsaţi-mă-n pace, lăsaţi-mă, lăsaţi-măăă...
...apoi încep să râd de ele, de mine, de tot şi râd fără oprire, rând în hohote, după care mă opresc brusc şi râsul mi se transformă în plâns...într-un plâns cu sughiţuri, din care abia spre dimineaţă reuşesc să mă opresc. Dacă mi se întâmplau aceste lucruri şi nu eram izolată în această cameră nenorocită, tot ce trebuia să fac pentru a linişti lucrurile era să apelez la vrăjitorie şi să fac o baie de protecţie şi purificare înainte de lăsarea întunericului. Vărsam o linguriţă de busuioc într-o ceaşcă de apă clocotită, după care scoteam iarba, rosteam descântecul şi turnam conţinutul acelei ceşti peste apa cu care mă spălam...dar cum nu am busuioc, cum nu am o ceaşcă, cum nu am cartea cea veche şi nepreţuită de magie cu mine, cum nu am unde să fac baie, tot ce pot să fac este să înfrunt singură vocile, dar de când am început să scriu în acest jurnal, pe care l-am primit după lungi şi lungi rugăminţi prin orificiul lăsat liber din ceea ce odată era o uşă, vocile au început să nu mai vină chiar în fiecare noapte...
4
Înainte şi după evenimentul cu Iusti, ce m-a marcat într-un mod anume, copilăria mi-am petrecut-o la castelul Ecsed. Acesta nu a fost singurul episod neplăcut din junimea mea, dar prefer să nu-mi amintesc astăzi despre celalalte, pentru că atunci când fac asta, o stare aparte mă cuprinde și refuză să mai plece de la mine multă vreme...Evenimentele despre care acum refuz să-mi amintesc mi-au pricinuit multe probleme de sănătate...De multe ori mi s-a întâmplat să am crize, să țip și să mă zvârcolesc ca și cum aș fi fost posedată. Atunci îmi pierea orice urmă de roșeață din obraji, printre buze mi se prelingea un lichid alb-gălbui și într-un final mă prăbușeam inconștientă, trezindu-mă, fără să știu cum am ajuns acolo, în pat, alături de mine fiind multă lume adunată: uneori mama, care stătea cu mâinile strânse pumn la piept și mă primea cu un zâmbet cum rareori vedeam la ea, emanând bunătate și multă indulgență, doica mea, Ilona Joo, care îmi mângâia părul și-mi șoptea numele la ureche, câteva servitoare, care pregătiseră pentru mine în mare grabă, după cum fuseseră instruite să procedeze în astfel de situaţii, un castronel cu apă, cu petale de trandafir și oțet și întotdeauna bătrânul și simpaticul doctor al familiei, Henrio, care atunci când mă vedea că îmi revin, mă punea să-i urmăresc cu privirea degetul pe care-l plimba prin fața ochilor, cu mișcări lente de la stânga la dreapta, după care se întorcea cu faţa către cei adunaţi în jurul patului şi spunea în latină, în timp ce-şi strângea încet şi cu migală instrumentele de lucru:
- Optimum medicamentum quies est, adică, acum cel mai bun medicament este odihna, după care mai adauga:
- Bona valetudo melior est quam maximae divitiae, ceea ce vroia să însemne că sănătatea bună este mai valoroasă decât cea mai mare avere.
Toată lumea zâmbea la el şi-l aproba dând din cap în semn de încuviinţare, deşi eram sigură că unii nu înţelegeau o buchie din ceea ce spunea eruditul om de ştiinţă. Toată această scenă de final mă amuza şi mă făcea să râd, gândindu-mă la câţi nobili cunoşteam care asemeni acestor oameni simpli, servitori la castel, habar nu aveau ce este latina. Singura diferenţă era că prin venele lor curgea sânge albastru...
Până să fiu nevoită să-mi omor câine și el stătea alături de mine și aștepta să-mi revin ca totţi ceilalţi, iar atunci când reușeam să mă ridic, venea la mine vrând să mă lingă pe față, exprimându-și astfel bucuria că m-am însănătoșit, numai că era oprit din elanul lui de către cei prezenți, certându-l, Iusti, stai cuminte, nu ai voie.
Deși unora li s-ar părea absurd, îmi plăcea când mă îmbolnăveam, pentru că dintr-o dată toată atenția celor din casă era ațintită asupra mea, problemele militare, discuțiile despre luptele purtate cu turcii, politica externă a Ungariei, economia, toate trecând pe planul secund...dar numai pentru scurt timp, a doua zi lucrurile intrând din nou în ritmul obișnuit, de parcă nu m-aș fi îmbolnăvit deloc...
Dimineața după ce mă trezeam, eram ajutată să mă spăl și să mă îmbrac, apoi serveam masa, după care mergeam în sala de studiu, unde pe rând se perindau profesorii de limbi străine (germană, latină și greacă), profesorul de limba și literatura maghiară, profesorul de matematici, pe care reușeam adesea să-l păcălesc și să-l fac să-mi povestească despre astrologie, care mă fascina și mă atrăgea într-un mod inexplicabil. Mai luam lecții de istorie, de dansuri și chiar de desen, cică pentru a-mi dezvolta creativitatea artistică. Dansurile îmi plăceau şi în scurt timp devenisem foarte talentată, ba chiar la balurile la care participam reuşeam să atrag privirile invidioase ale domnişoarelor şi doamnelor şi pe cele lacome şi pătimaşe ale nobililor, fie ei tineri sau boşorogi, în schimb la pictură nu excelam, neştiind cum să amestec culorile şi cum să reproduc pe pânză ceea ce aveam ca model, spre dezamăgirea şi exasperarea maestrului. După ce isprăveam toate acestea cu bine, avem voie să-mi petrec timpul liber după bunul meu plac. Îmi plăcea să mă plimb prin grădina frumos aranjată şi întreţinută de către cei zece grădinari ai moşiei sau prin pădurile din jurul castelului, îmi plăcea să merg la grajduri, acolo unde se sacrificau animalele şi să stau să privesc, deşi acolo nu aveam voie decât însoţită, reuşeam să mă impun în faţa muncitorilor..... sau pur şi simplu să stau la mine în cameră şi să citesc. Am spus să isprăvesc cu bine, pentru că dacă vreun profesor considera că nu îmi făcusem temele aşa cum trebuia şi-mi alarma familia în legătură cu lipsa mea de implicare de care dădeam dovadă, eram pedepsită, fiind închisă în cameră pentru tot restul zilei, uneori chiar fără a primi nimic de mâncare până a doua zi, pentru că aşa cum spunea profesorul de latină
- Quidquid discis, tibi discis, adică orice ai învăţa, înveţi pentru tine!
Timpul s-a scurs atât de repede, încât m-am trezit într-o zi privindu-mă în oglindă și minunându-mă observând că defapt nu mai eram o copilă, ci o femeie tânără. Până în acea zi nici nu conștientizasem transformările pe care le suferise înfățișarea mea. Privindu-mă îmi amintesc că imaginea proiectată pe sticla nemilos de sincerei oglinzi m-a speriat dar în aceeași măsură m-a fascinat. Eram frumoasă! Eram o tânără foarte frumoasă și...fragedă și eu habar nu aveam de farmecele mele...Părul lung şi negru, foarte lucios şi mătăsos încadra o faţă albă, puţin ovală, cu un ten subţire şi perfect întins. Ochii mari ca de felină, de culoarea ambrei, priveau scânteietori de sub genele negre, mari şi frumos arcuite. Nasul era mic şi se integra perfect pe chipul meu, iar buzele erau subţiri şi roşii ca macul. Mi le-am atins uşor cu degetul şi m-am pomenit suspinând de plăcere, cuprinsă de un fior straniu şi necunoscut până atunci, apoi m-am apropiat de oglindă, am lipit buzele de ea şi m-am sărutat îndelung. Un medalion mic şi delicat îmi punea în valoare foarte bine gâtul subţire şi firav, iar de sub rochia albă cu multă dantelă, uşor decoltată, se unduia un corp subţire dar cu forme pline şi armonioase. Atunci am simţit că mă îndrăgostesc de mine însămi! Mi-am mângâiat părul şi am închis ochii de plăcere, mi-am plimbat palmele peste obrajii netezi şi catifelaţi, mi-am atins din nou buzele, apoi am coborât uşor mâna şi mi-am cuprins gâtul, după care mi-am atins sânii ce erau destul de proeminţi şi tari, mi-am trecut degetele peste talie, apoi mi-am mângâiat picioarele, minunându-mă de plăcuta senzaţie ce-o simţeam, după care mi-am cuprins umerii şi braţele, într-o îmbrăţişare tandră şi fermă şi am rămas aşa multă vreme privindu-mă şi zămbindu-mi cu mult drag.
După această descoperire interesantă, rutina de zi cu zi s-a schimbat un pic. Eram din ce în ce mai preocupată de felul în care arătam, iar timpul petrecut în grădină sau dedicat lecturii în camera mea era acum dedicat unor alte activităţi noi. Eram atentă cu ce anume mă îmbrac şi mergeam la croitori cu propriile mele idei de modele de rochii, îmbogăţindu-mi garderoba într-un timp foarte scurt cu numeroase ţinute, care mai de care mai elegante şi mai frumoase. În zilele în care se întâmpla să avem oaspeţi la castel, mă schimbam chiar de câte şase ori până seara când mă retrăgeam la culcare, încântând astfel privirile celor din jur. De la lecţiile de dans învăţasem să-mi înfrunt partenerul, privindu-l fix în ochi şi de acolo am împrumutat această tactică, înfruntând privirile celor se mă sorbeau din ochi, până se simţeau vinovaţi parcă de propriile gânduri necinstite şi-mi ocoleau privirea, roşind şi plecând capul. Tot de la lecţiile de dans am învăţat cum să păşesc, demn şi ferm, dar în acelaşi timp graţios şi suav, cum să-mi folosesc corpul pentru a exprima sau a ascunde ceea ce simt fără să fiu nevoită s-o spun direct şi ceea ce este cel mai important, am căpătat o anumită deprindere de-a citi limbajul trupului oamenilor ce mă înconjoară. Doar privindu-i pe cei ce la rându-i mă priveau îmi dădeam seama de starea lor de spirit, de ceea ce gândesc, de complexele pe care le au vis-a-vis de propria lor persoană, precum şi acţiunile viitoare pe care urmau să se întreprindă. Pentru o femeie nobilă şi frumoasă stăpânirea acestor mici trucuri însemna dobândirea unui arsenal deosebit de util şi de periculos, dar asta era doar începutul...

5
A mai trecut o noapte, a început o nouă zi, a 609-a petrecută în detenţie. Ceva cumplit se va întâmpla curând şi presimt că acel ceva va fi revederea prietenei mele bune, oglinda, adică sfârşitul meu, al Erzebétey Báthory, pentru că în noaptea ce tocmai a trecut am avut un vis straniu. Se făcea că mergeam pe un câmp pustiu ce tocmai fusese incendiat. În jurul meu era numai cenuşă, pe jos, prin aer, asemeni fulgilor de zăpadă purtaţi de vânt. Toată vegetaţia fusese arsă, copacii încă mai fumegau iar iarba avea jar pe ea, scânteind şi înroşindu-se la cea mai uşoară adiere. Păsări negre asemeni ciorilor, dar mult mai mari şi mai fioroase zburau prin văzduh, scoţând sunete înspăimântătoare. Se apropiau atât de mult de mine încât mă aplecam, speriată ca nu cumva să mă lovească cu ciocul lor lung şi puternic, pentru a apoi să se ridice şi să zboare cât de sus puteau şi iar să coboare. În încercarea de-a mă feri şi de-a mă apăra de ele mi-am privit mâinile. Şi ele erau arse. Erau negre şi crăpate. Am început să alerg, cât de tare puteam. Tălpile au început să-mi frigă, simţeam cum o căldură insuportabilă îmi inundă tot corpul, dar nu mă opream din alergat. Tot fugind, am ajuns în faţa unor munţi de lavă . Am vrut să mă întorc, dar în spatele meu, de ca şi cum nu aş fi venit din acea direcţie, erau tot munţi de lavă. Am început să mă caţăr pe cei din faţa mea. Temperatura creştea, devenea sufocantă, simţeam că nu mai pot să respir, dar cu toate astea continuam să urc. Ajung în faţa unui copac bătrân cu ramuri mari şi noduroase, plin de frunze negre. Vreau să mă sprijin de el şi în clipa în care-i ating tulpina, frunzele se transformă în aceleaşi păsări mari şi negre de care mă feream pe câmp şi încep să se desprindă de crengi, roind şi ţipând înfiorător de ameninţător în jurul meu, ca într-un ritual magic, după care se reped asupra mea şi încep să rupă din mine bucăţi de carne. Mă doare, ţip, mă zbat şi mă trezesc în încăperea mea, găfâind puternic. Mă apropii de orificiul din perete şi trag în piept adânc din aerul curat şi proaspăt de afară. Este prima dată de când am fost închisă în această temniţă nenorocită când mă bucur că mă aflu între aceşti pereţi. Îmi duc degetele bandajate la faţă şi-mi şterg sudoarea de spaimă ce mă cuprinsese. Astăzi voi scrie despre ceva frumos, pentru a-mi alunga din memorie acest vis cumplit şi oare ce poate fi mai frumos şi ce altceva reamintidu-ţi din trecutul tău te poate face să crezi că trăieşti din nou decât fiorii dragostei?!?

6
Am scris despre renumele şi măreţia familiei mele, despre funcţiile importante deţinute şi despre averea şi influenţa celor alături de care am trăit şi despre stricta mea educaţie, pentru a înţelege cât de josnic şi cât de prostesc li s-a putut părea gestul meu de-a mă îndrăgosti de un tânăr ţăran şi nu doar atât, de-a avea o aventură şi de-a rămâne însărcinată cu el la frageda vârstă de 14 ani, după ce înainte îmi fusese atent planificat viitorul, fiind promisă lui Ferencz Nadasdy, cu care un an mai târziu urma să mă căsătoresc.
Pentru curajul şi vitejia sa fusese supranumit cavalerul nergu al Ungariei, el şi viitoarea sa armată îngrozindu-i pe turcii năvălitori, așa cum lupii îngrozeau oile aflate la păscut. Când venea vorba de luptă, era neînfricat și crud cu dușmanii, măcelărindu-i pur și simplu pe toți cei ce cutezau să i se opună, dar despre el voi povesti mai târziu...
Totul s-a petrecut într-o căpiţă de fân, eu fiind cea care mi-am dorit acest lucru, pentru că întotdeauna am fost însetată de cunoaştere, necunoscutul părundu-mi-se ceva grav şi periculos, în faţa căruia nu ştii cum să reacţionezi. În acel moment necunoscutul era imboldul pe care-l simţeam de-a fi una şi aceeaşi persoană cu băiatul pe care-l plăceam şi care simţeam că mă adoră, sorbindu-mă parcă din privirile-i timide dar pătimaşe, neîndrăznind însă să-mi spună direct acest lucru.
- Kérsz almát?
- Hány éves vagy?
Deşi nu l-a mâncat, a primit mărul oferit de mine, punându-l în trăistuţa ce-o avea prinsă de gât, doar ca să nu mă refuze, apoi mi-a răspuns că are 15 ani.
L- am întrebat, ațintindu-mi privirea asupra lui, dacă-i plac buzele mele, iar el a răspuns afirmativ, apoi l-am întrebat dacă ar vrea să mi le sărute. După un moment de ezitare și de neîncredere în propriile sale forțe a dat din nou un răspuns afirmativ, nevenindu-i parcă a crede că eu, o tânără și frumoasă copilă cu sânge albastru îmi pot dori un asemenea gest de la el.
- Jó as félelem ?
L-am întrebat dacă îi este cumva frică, iar el a dat încet din cap, în semn de negare şi apoi s-a aplecat spre mine, iar atunci am închis ochii așteptând să aflu, să gust și să cuprind misterul necunoscutului de care mă temeam. Am simțit cum nasurile ni se ating, apoi cum se freacă unul de celălalt ca într-un dans ritmic de salon. Mâinile lui bătătorite de la munca câmpului, dar totuși fine și plăcute la atingere mi-au cuprins capul, jucându-se din ce în ce mai obraznic cu părul meu lung și negru ca noaptea fără lună. Deja îi puteam simți respirația și bătăile accelerate ale inimii. Buzele ni s-au atins. Ale mele erau subţiri şi tremurânde, în timp ce ale lui erau cărnoase, umede şi lacome să mă cuprindă...
- Hmm, deci aşa e să te săruţi cu un băiat, mi-am zis!
Era ciudat, dar plăcut...După minute în şir ne-am oprit pentru a respira şi a ne trage răsuflarea. Ne-am privit în ochi şi am izbucnit în râs.
- Miert nem jössz ?
Ezitant dar ferm, m-a ascultat şi a venit şi mai aproape de mine, mi-a dat la o parte beretele de la rochie, lăsându-mi umerii dezgoliţi. Erau aşa de albi şi de delicaţi, încât privindu-i eram foarte fericită şi foarte bucuroasă pentru că sunt ,o femeie de-acum, atât de frumoasă. Am închis din nou ochii şi m-am lăsat purtată de val, savurând, despicând şi analizând fiecare senzaţie nouă pe care atingerea lui mi-o provoca. La rândul meu îl sărutam, îl acopeream cu mângăieli, iar când am ajuns să fim o singură fiinţă am strigat, am ţipat de durere, de emoţie, de plăcere, zâmbind în sinea mea de faptul că până la urmă obţinusem ceea ce-mi propusesem şi-mi dorisem atât de mult să cunosc...
Consecinţele au fost triste, dar toate pe lumea asta au un preţ...Războaiele se duc cu multe pierderi de vieţi; construcţii impunătoare precum castelul în care mă aflu se ridică cu deosebită trudă şi sudoare, piatră cu piatră; pentru ştiinţă mulţi oameni-cobai sfârşesc trist, testând pentru alţii medicamentele nou inventate;
Când s-a aflat despre neisprăvirea mea, am fost pălmuită şi închisă în cameră până a sosit clipa să nasc, apoi copilul mi-a fost luat de lângă mine şi ucis, fiind aruncat de pe creasta cea mai înaltă a muntelui. Aceeaşi soartă a avut-o şi tatăl său, care în ciuda insistenţelor mele de a nu i se întâmpla nimic rău, a fost executat în piaţă, într-un mod crud şi josnic, asemeni celor mai periculoşi tâlhari ai vremii, fără ca cineva din afară să ştie adevăratul motiv pentru care i se întâmplă acest lucru. Multă vreme am simţit în mine un mare gol, de ca şi cum de-atunci aş fi fost doar ceea ce mai rămăsese din Erzebét Báthory cea de odinioară. M-a ajutat şi m-a revigorat tot mercurul prietenei mele, care în ciuda a ceea ce simţeam şi trăiam în interiorul meu, ea îmi arăta acelaşi chip angelic, cu trăsături şi mai bine conturate şi mai frumoase decât înainte şi aceeaşi ochi de felină dar în care scânteia o flacără nouă...

Florentin...

2009-11-15T09:30:00.003+02:00

Eram doar o pânză albă, imaculată, ce aștepta speriată și emoționată pe șevaletul din atelierul unui pictor să fie transformată în tablou. Voi fi un peisaj, voi fi natură moartă, voi fi un portret, voi fi ceva abstract...asta va depinde doar de cel ce va hotărî acest lucru, adică de pictorul meu... dar uite-l că apare...dar surpriză, este o ea, este o ea frumoasă, este o ea blondă, înaltă, subțirică și cu ochi albaștri... o ea deosebită, o ea ce-aș fi vrut să se imprime pe mine asemeni chipului lui Iisus pe giulgiul din Torino...
Mi-ar fi plăcut să am galbenul părului ei voluminos, atât de strălucitor, de mă gândesc că până și soarele și-ar fi dorit același lucru... Mi-ar fi plăcut să am roșul buzelor ei subțiri, de mă gândesc că până și macul și-ar fi dorit acest lucru...Mi-ar fi plăcut să am albastrul ochilor ei mari, de mă gândesc că până și oceanul și-ar fi dorit acest lucru...
O privesc cum pregătește culorile. Desface tuburile, apoi le strânge ușor între degetele ei subțiri și fine și le pune pe un geam, așezat cu grijă pe masa de lucru. Mă bucur să văd că alege și galben...și roșu...și albastru...O privesc apoi cum alege cu grijă pensulele. Le pune în stânga sa pe cele cu vârful subțire și ascuțit și în dreapta sa pe cele mai groase...Ca de nicăieri scoate la iveală niște pânze cu care îmi dau seama că va șterge pensulele. Le invidiez...le va ține în mâinile ei mici și suave, le va mângâia cu degetele, le va ține aproape...chiar dacă le va păta cu toate culorile, tot le invidiez (!!!).
Apoi o văd privindu-mă fix, de simt că dintr-o simplă pânză albă, imaculată, am să mă transform instantaneu în cea mai aprinsă nuanță de roșu, într-atât de aprinsă încât la vederea mea s-ar înfuria până și cel mai leneș, plictisit, calm și apaptic taur...
Cu mișcări lente o văd punând negru pe pensulă. Negrul nu este o culoare...de ce să înceapă tocmai cu o nonculoare? Oare ce-o avea de gând să picteze pe mine? Mișcările lente încep să devină ceva mai alerte...Îi simt mâinile, îi simt respirația aproape, îi aud inima bătându-i cu putere, îi simt ochii trecând dincolo de mine și abia apoi simt pensula gâdilându-mă și lăsând pe mine urme de culoare...urme care vor prinde contur, vor prinde forme, vor prinde sens, vor prinde viață...
Schimbă pensulele, schimbă culorile, muncește și muncește și parcă nu conștientizează cât de repede trece timpul; ceasul acela mare de pe peretele din fața mea arătând că trecuseră deja câteva ore bune...
Emoțiile se amplifică...nerăbdarea crește și ea...Doamne, de ce, de ce n-a pus undeva în încăpere o oglindă, o oglindă în care să pot privi în ce mă transformă dintr-o biată și simplă pânză albă?!?
O văd oprindu-se preț de câteva minute și privindu-mă...Dar, vai,...albastrul ochilor ei devine mai intens, galbenul părului ei pare acum un întreg lan de grâu bătut de vânt, iar roșul buzelor sale capătă un mister de nedescris, schițând un zâmbet atât de dulce...Este obosită, este murdară pe față, chiar și pe năsuc de toate culorile cu care a pictat, dar pare mulțumită de munca ei...Zâmbetul se transformă într-un râs cristalin și gingaș ca al unei șoricuțe din poveste...apoi istovită de toată munca depusă o văd mutându-mă la 90 de grade...Mă sperii, nu înțeleg ce se întâmplă, dar câteva secunde mai târziu mă dumiresc. Se așează ostenită într-un fotoliu, de unde vrea încă să mă privească. O face minute în șir...nu știu, nu mai văd ceasul, poate chiar ore, de simt că ard de emoții și de niște sentimente ciudate pe care nu le-am mai trăit până acum...Tot privindu-mă, o văd adormind... Încă o dată...nu mai țin minte a câta exact mă mir cât de frumoasă și cât de dragă imi este...Doarme...e așa de liniștită...doar din când în când observ o tresărire ușoară a mâinii. Ori visează ceva îmi zic, ori mâna obosită încă-și imaginează că pictează...
Aș vrea să mă desprind din șevalet, aș vrea s-o cuprind, aș vrea s-o mângâi, s-o sărut, dar uit că sunt doar o pânză...
Fiind atât de atras de tânăra și frumoasa mea autoare (și când te gândești că pictorii spun că tablourile sunt ale lor și nu invers...pictorii ai tablourilor), nu bag de seamă că în spatele fotoliului este totuși o oglindă...Privesc...și zăresc un portret masculin...N-o să spun nimic despre trăsături, ca nu cumva să fiu subiectiv, am să vă spun numai că fata ce m-a desenat, m-a conturat și m-a definit în culori, mi-a dat o viață, o viață nouă, mi-a dat clipe frumoase, trăiri necunoscute.... m-a numit Florentin...

2009-11-08T18:16:00.003+02:00

Patricia KAAS - "KABARET" video clip

PATRICIA KAAS | MySpace Video

Pentru inima...

2009-11-05T14:02:00.020+02:00

Inimă, ia, hai să mă uit puţin la tine să văd ce te doare! Nu, nu sunt cardiolog, nu sunt o mare specialistă în astfel de probleme dar mi-aş dori să încerc să fac ceva să-ţi alin suferinţa, aşa că lasă-mă, lasă-mă să privesc puţin în interiorul tău, pentru că te văd tristă, te văd stând ca un pumn strâns şi încordat, te văd suferind de o boală incoloră numită dragoste cu complicaţii de dor şi accese de dezamăgire şi toate acestea doar privind superficial şi din afara ta…

Hai, lasă-mă să intru, lasă-mă să încerc să repar stricăciunile pricinuite de virusul ce s-a strecurat pe nesimţite acolo, lasă-mă să te inţeleg, lasă-mă să te alin cu o mângâiere, cu o vorbă, lasă-mă să-ţi redau culoarea şi ritmul normal, lasă-mă să te iubesc, inimă, pentru că te simt atât de bună şi de curată şi pentru că ştiu că meriţi toate astea…

Ce fericită aş fi să te simt pulsând şi vibrând cu putere, aşa cum o făceai înainte, să te aud cântând o nouă piesă de dragoste, să te văd roşind de emoţii şi trăiri nesperate…dar oare mai poţi face aceste lucruri, oare eşti pregătită nu, nu să uiţi ci să compartimentezi tot ce s-a acumulat rău în tine, să aeriseşti şi să faci ordine, pentru că tu eşti singura în măsură să faci aceste lucruri?!? Eu doar te pot ajuta să umplii cu ceva nobil şi sincer locul rămas liber după curăţenia făcută...
Ştiu că ceea ce îţi cer ţi se pare mult, ţi se pare greu, ţi se pare nu, nu greu ci chiar aproape imposibil, pentru că a fi o inimă rănită este cel mai trist şi greu lucru ce i se poate întâmpla unei inimi, dar gândeşte-te...şi pentru că am spus că tu eşti o inimă bună, ai încredere în mine, dă-mi credit şi lasă-mă, lasă-mă să fiu alături de tine. Îţi promit, da, îţi promit că n-am să te fac să suferi, pentru că şi eu sunt o inimă...

E toamnă...iar...

2009-10-19T18:45:00.004+03:00

Matematică distractivă

2009-08-19T09:33:00.010+03:00

Împiedicându-mă la tot pasul de bolovani de deznădejde iar apoi alunecând pe speranţe absurde în această călătorie neîntreruptă prin labirintul vieţii, mă opresc în loc, ştergându-mi de pe faţă emoţiile şi trăirile şi pentru prima dată încerc să privesc altfel lucrurile şi să-mi planific drumul, adunându-mă pe mine într-un tot unitar, ca şi cum ai încerca să refaci din cioburi un glob din pomul de Crăciun. Privesc în stânga, privesc în dreapta şi în fiecare direcţie văd câte un drum. Este o alegere grea, mult mai grea decât mi-am imaginat c-ar putea fi, pentru că în ecuaţia mea se strecoară o necunoscută foarte necunoscută şi anume viitorul...factorul „x”. Nici măcar nu am de unde să ştiu dacă diferă rezultatul, adică dacă există un destin bine stabilit, în faţă căruia nu am cum să mă opun şi că pe oricare dintre cele două drumuri aş apuca-o, într-un final tot acolo aş ajunge. Această clipă de odihnă m-a ajutat să înţeleg ceva. Altceva decât ceea ce-mi propusesem iniţial şi anume că tocmai acesta este farmecul vieţii, să te bucuri de ceea ce trăieşti şi să aştepţi să vezi ce va urma, acţionând nu ştiinţific, pentru că este un cod foarte bine păstrat de către cei ce-l deţin, ci implicându-te emoţional şi raţional. Indiferent care vor fi urmările deciziilor tale, atâta timp cât ele au fost în armonie cu sufletul şi mintea, nu ai de ce să regreţi.

Dansul cosmosului...

2009-07-21T11:28:00.001+03:00

Dragostea, dorul, iubirea sunt sentimente fireşti, ce nu mai miră pe nimeni. Înainte de-a le experimenta pe propria noastră persoană, le învăţăm din experienţa altora. Le vedem trăite cu diferinte intensităţi de către oamenii de lângă noi, le vedem în filme, le auzim pe ritmuri de muzică...Stau şi mă întreb însă cum s-o fi simţit primul om care-a trăit aşa ceva. Ce speriat trebuie să fi fost. Cât de confuz, cât de puţin se ţinea sub control, cât de puţin ştia ce se întâmplă cu el...Ce schimbare radicală, de parcă altcineva ar fi venit şi l-ar fi substituit pe el cel de până atunci...Cum i-o fi explicat el celeilalte persoane ce simte pentru ea? Atunci s-o fi spus pentru prima dată în istoria omenirii "te iubesc!", "mi-e tare dor de tine!" ? Şi dacă da, cealaltă persoană cum a putut să-l înţeleagă? A...poate pentru că şi ea simţea aceleaşi...lucruri...Deci, am greşit, dragostea, dorul, iubirea sunt sentimente fireşti dar care miră şi surprind şi astăzi pe toată lumea, pentru că tot nu ştim de unde vin, cum se formează şi când şi cine ni le provoacă...noi nu ştim decât să le trăim...

O nouă piesă...

2009-07-21T10:19:00.006+03:00

M-am pierdut apoi m-am innecat în ochii ei mari şi albaştri şi nicio busolă şi niciun salvamar nu-mi sunt de folos pentru a mă regăsi pe mine şi a mă readuce la ceea sau cel ce eram înainte de-a o întâlni pe ea. Mă simt străin de mine, mă privesc din exteriorul meu şi mă mir de ceea ce simt...Eu eram doar o papuşă de la teatrul de copii, ce apăream în piese modeste şi banale, până azi când cel ce mânuie sforile m-a introdus pe scenă alături de o altă păpuşă, într-o piesă de dragoste, necunoscută mie. De obicei mă supun cu cuminţenie şi execut toate mişcările pe care păpuşarul mi le dictează, fără să comentez, fără să ezit...dar de data asta ceva s-a întâmplat cu mine. Am simţit pentru prima data că în cârpele din care sunt făcut se ascunde o inimă...Abia aştept să se termine piesa şi să ajung în magazia de recuzită, acolo unde stau eu...şi s-o întâlnesc şi să fiu cu păpuşa din piesa cea nouă de teatru şi să fiu eu însămi cu ea...

STRADA FĂRĂ NUME...

2009-07-06T23:53:00.007+03:00

Astăzi am mers, pentru prima dată, pe o stradă desprinsă parcă din poveste, chiar în propriul meu oraş. Deşi nu este o aşezare mare, ci doar un mic orăşel de provincie pe care puteam spune cu mâna pe inimă că-l cunosc destul de bine, ei, uite că până astăzi nici măcar nu ştiam de existenţa ei...Sau poate că vreodată oi fi auzit vorbindu-se în vreo anumită împrejurare despre această stradă, dar în ignoranţa în care ne scăldăm fiecare dintre noi, nu m-am obosit să-i reţin numele...Pavată cu dale de piatră, dacă închideai ochii şi-ţi ţineai respiraţia, puteai să juri c-auzi tropotul cailor ce trăgeau după ei trăsurile de altă dată...De-o parte şi alta a străzii - case. Case mai mici, case mai mari, unele frumoase, altele atât de urâte încât privindu-le îţi păreau mult mai frumoase decât celelalte. Fiind oarecum pe un deal, privind peste curţile caselor din partea stângă a drumului, puteai privi nemărginirea...Se zărea oraşul vecin... Se zăreau păduri, câmpii, şosele care parcă te îndemnau să cobori şi să pleci în căutarea lor! Am să revin la casele ce se întindeau de-o partea şi alta a străzii pavate cu dale de piatră, prăfuită şi încălzită de razele unui soare neobosit. Erau diferite şi în ele locuiau oameni diferiţi. Era o căldură foarte mare, nu doar la propriu, ci şi la figurat. Parcă puteai simţi în aer bunătatea şi nobleţea sentimentelor acelor locuitori. Pe unii îi puteam privi stând la poartă, ferindu-se de soarele arzător, într-un colţ la umbra vreunui pom, privind ceea ce se întâmplă în jurul lor. Gândindu-mă la asta nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Dar oare ce se putea petrece în jurul lor, pe o stradă atât de calmă şi de liniştită?!? Ei, cum ce, uite de exemplu să mai treacă câte un "intrus" ca mine şi să-i iscodească cu ochi lacomi şi însetaţi de a-i cunoaşte. Mi-ar fi plăcut să bat din poartă în poartă şi să-i poftesc pe toţi afară, să-i pot privi, să-mi formez o impresie despre stilul lor de viaţă, despre mentalităţile, aspiraţiile şi durerile lor, dar aşa ceva ar fi fost prea mult pentru cineva "din exterior" ca mine. Pe acea stradă m-am imaginat pe mine copil, jucându-mă desculţ în pământ, apoi alergând de-a lungul străzii, bucuros că văd un avion trecând deasupra mea cu iuţeala unui gând, apoi uitând repede de el şi căţărându-mă pe ascuns într-un pom pentru a mânca nişte cireşe...M-am imaginat un pic mai mare plimbând ghiozdanul în drum spre şcoală, m-am văzut mergând duminica la biserică, ajutând o vecină cu greutăţile de la piaţă. M-am imaginat adolescent, părăsind cu tristeţe acele locuri, pentru a-mi finaliza studiile, apoi m-am văzut întorcându-mă cu emoţii şi cu inima bătându-mi puternic de dragul redescoperirii locurilor natale, m-am văzut îndrăgostit nebuneşte de vecina din casa cu gard verde de-alături, m-am văzut apoi bătrân şi neras, stând la poartă ca şi bătrânul în faţa căruia abia acum am observat că am rămas ceva vreme privindu-l trist...
Poate că aceste gânduri îi invadează pe toţi cei ce vin acolo pentru prima dată, dintr-un oraş zgomotos şi gri. Vinovat pentru această stare de melancolie poate este chiar cimitirul prin spatele căruia treci pentru a ajunge pe strada despre care v-am vorbit, simţindu-te că pătrunzi astfel "într-o altă lume"...
La întoarcere am privit lung înapoi, vrând să rămân cu o amintire frumoasă şi imediat m-a cuprins o tristeţe fără margini. Totul acolo era atât de frumos şi de perfect, era atâta linişte şi armonie, încât mă întrebam dacă prezenţa mea acolo nu a schimbat ceva. Dacă oi fi fost neatent şi fără să vreau am atins cu piciorul o piatră căreia i-am schimbat astfel poziţia în care trebuia să stea ? Dacă am călcat şi ucis vreo furnică sau vreun gândăcel? Dacă uitându-mă în şi peste curţile oamenilor am comis un sacrilegiu ? Dacă am procedat ca şi Lăpuşneanu de care adesea râdeam, spunând “dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau...dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc...” M-am consolat spunând că a fost doar o stradă pe care am trecut, la fel cum treci pe oricare altă stradă, la fel cum trece omul pe acest pământ...fără să înţeleagă...fără să stea prea mult...fără să ia ceva cu el...

Notă!

2009-06-26T15:22:00.003+03:00

Potrivit Legii nr. 8/14 martie 1996, privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, niciunul dintre materialele publicate pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul scris al autorului.

Gânduri...

2009-06-22T10:39:00.005+03:00

Acum ai tot, pentru ca în clipa următoare să ţi se întâmple să nu mai ai nimic din tot ce aveai înainte, ca şi cum acel ceva nici n-ar fi existat vreodată. Asta este viaţa, asta este moartea, ăsta este cursul firesc şi ireversibil pe care-l urmăm toate fiinţele vii de pe pământ. Întotdeauna am spus că nu mă sperie moartea, pentru că este inevitabilă, ci durerea pricinuită de dispariţie celor dragi şi apropiaţi. Rămân în urmă doar amintiri, câteva fotografii în ramă, poate câteva scrisori, lucruri şi lucruri...ca şi cum totul ar fi fost doar un vis scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină...şi regrete, multe regrete că nu am profitat la maximum de timpul trecut, regrete că am lăsat visul acela scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină să fie umbrit de probleme şi supărări...care acum, privind în urmă ni se par atât de bizare şi de stupide, încât dac-am putea da timpul înapoi nu le-am mai acorda nicio atenţie, intensitatea trăirii lor nu doar fiind minimalizată ci redusă absolut la zero.
Povestea unui sihastru care locuia într-o chilie undeva în munţi, în apropia unei mânăstiri, mi-a dat de gândit. Deşi era sărac, mai mult decât sărac, având doar hainele de pe el şi două pături, una pe care doremea şi alta cu care se învelea şi-şi ducea existenţa din mila călugărilor de la mânăstirea din zonă, a ciobanilor care mai treceau din când în când cu oile în transhumanţă şi a celor câtorva turişti care se aventura prin acele locuri pustii dar de-un pitoresc nemaîntâlnit, în fiecare dimineaţă după ce se trezea din somn, ieşea afară din chilia sa, privea cerul şi ţipa cât putea de tare “Doamne, îţi mulţumesc pentru că sunt cel mai bogat decât un rege!” Tot auzindu-l ţipând aşa în fiecare dimineaţă, a fost întrebat, ironic, evident, de ce se crede atât de bogat? A răspuns că se simte bogat pentru că se simte liber şi că a reuşit să se detaşeze de toate problemele inutile ce apasă chinuitor pe sufletul oamenilor, neconştientizând cât de ridicoli sunt. Cu alte cuvinte ajunsese la un echilibru perfect în starea lui de spirit, simţindu-se pe deplin fericit.
Am făcut o scurtă paranteză pentru a contura mai bine ideile mele. Nu sunt adeptul izolării de lumea civilizată (între noi fie voarba, oare cât de civilizată?!?), nu mă împotrivesc progresului şi tehnicii moderne, dar mă miră comportamentul oamenilor. Nu joc rolul lupului moralist, să afirm că eu nu procedez asemeni celorlalţi semeni ai mei, dar măcar am momente în care mă analizez şi-mi dau seama ce mult greşesc, în timp ce unii persistă să se adâncească în durere şi suferinţă alimentânduşi singuri niste sentimente prosteşti precum invidia, orgoliul, dorinţa absurdă de îmbogăţire...
Am amintit despre fericire şi ecilibrul perfect al persoanei cu propriul său eu. Am să fac o parabolă şi am să vă prezint altfel lucrurile...
În timpul unui accident, Globul s-a spart şi particole de diferite mărimi au început să se irosească, căzând în toate părţile şi devenind impure, în contact cu praful şi cu tot mediul extern Globului. Pentru a reface acel Glob, creatorul a decis să facă oameni şi în fiecare dintre ei să pună un fragment din acel glob, pentru a-l purifica şi a-l recupera: sufletul!
În funcţie de trăirile, de emoţiile avute şi de faptele comise pe pământ, substanţa Globului din trupul oamenilor se purifică sau din contră se deteriorează mai rău. Cu cât substanţa este mai pură, cu atât este mai uşoară şi cu atât, la momentul potrivit, ajunge mai sus, mult mai sus, ajungând astfel să contribuie la refacerea Globului.
Dar oare cât de capabili sunt astăzi oamenii să se îngrijească de părticica de Glob primită cadou? Într-o zi, ascultând un preot care amintea oamenilor că trebuie să fie buni, mă întrebam de ce este atât de greu acest lucru?!? De ce suntem altfel decât aşa cum trebui să fim, pentru că într-un final...ştiţi prea bine ce se întâmplă...visul scurt şi frumos de-o noapte cu lună plină se termină...
Un tâmplar bătrân, ce aştepta cu nerăbdare pensionare pentru a se ocupa de familia sa numeroasă, cu mulţi copii şi nepoţi, este rugat de către patronul său mai construiască o ultimă casă. După multă muncă de convigere din partea patronului, fie şi din partea ruşinii şi a recunoştiinţei. Că doar lucrase o viaţă întreagă la acest patron acceptă, numai că nu mai era atent la calitatea materialelor folosite, nu mai angaja ucenici bine pregătiţi profesional, nu mai era atent la detalii, urmărea doar să termine cumva lucrarea încredinţată. La final, când patronul îi întinde zâmbind cheile de la casă şi-i spune că pentru el şi familia sa numeroasă l-a pus să ridice acea casă...s-a ruşinat şi s-a mâniat teribil, spunându-şi că dac-ar fi ştiut acest lucru, altfel ar fi lucrat...
Aşa şi cu noi, când vine momentul să ne aflăm în faţa ADEVĂRULUI, regretăm că nu am procedat aşa cum trebuia, asemeni tâmplarului, pentru că suntem puşi pe acest pământ să avem grijă de propria părticică din Glob...

Călătoria...

2009-06-05T01:18:00.010+03:00

Stau pe peron și aștept să ajungă în gară iar apoi să oprească cu scârțâit de roți metalice trenul, pentru a mă cățăra pe scările cele înalte și a ocupa un loc la fereastră, ca să pot vedea cât mai bine. Am emoții! Este o călătorie lungă în necunoscut. Destinația finală o știu doar din auzite. Țin bine în mână biletul de călătorie pe care scrie cu litere de-o șchioapă NAȘTERE – MOARTE, iar mai jos, “Călătorie plăcută!”
Urc! Aglomerație mare, îmbulzeală, coate, îmbrânceli, care mai de care mai avid să ocupe locurile de la geam, ca să poată privi minunatul spectacol vizual ce avea să urmeze timp de câțiva ani buni. Reușesc să ocup un loc acolo unde-mi doream. Trenul porni! Trecu un an, apoi altul, apoi alții, atât de fascinat eram de ceea ce priveam pe geam încât nici nu le mai țineam socoteala, până când cineva mă bate ușor pe umăr și-mi spune că la următoarea stație trebuie să cobor. Abia atunci privesc în vagon. Lângă mine alți oameni. Mulți! Frumoși, interesanți...Trebuie să cobor. Parcă sunt ca lovit de tren, dacă-mi permiteți metafora. Regret că am pierdut atâta timp fără să mă apropii de oamenii de lângă mine, doar stând și privind la cei de dincolo de geamul trenului...

Virtual art gallery

2009-05-31T11:45:00.005+03:00

Clipa...

2009-02-25T18:31:00.008+02:00

Amintiri, vorbe, şoapte, fotografii, tablouri, rame, zâmbete, lacrimi, riduri, sentimente, vise, idealuri, promisiuni, speranţe, dezamăgiri, pasiune, litere, cuvinte, propoziţii, fraze, scrisori, culori, umbre, desene pe nisip, valuri, spumă, fum, artificii, poezii, excursii, fericire, durere, dansuri, petreceri, înmormântări, căutări, despărţiri, regăsiri, ambiţii, orgolii, sensuri, nonsensuri, realizări, insuccese, singurătate, prietenii, accidente, şanse, neşanse, melodii, zgomote, strigăte, chemări, arome, stele, praf, eclipse, flori, mângâieri, alinturi, lovituri, răsărituri, apusuri, jocuri, basme, poveşti, negru, alb, zile, nopţi, săptămâni, luni, ani, decenii, luni, marţi, duminici, adevăruri, minciuni, dragoste, idile, procese, complexe, trăiri, emoţii, discuţii, monologuri, dor, dorinţe, doine, drame, discuţii, declaraţii, confesiuni, mărturisiri, plimbări agale, paşi repezi, alergări, temeri, ploi, tornade, zăpezi, furtuni, secete, taine, secrete, enigme, mistere, filme, spectacole, expoziţii, concerte, slujbe, munci, relaxări, oboseli, contraste, toate trec într-o clipa, o viaţă…

Omul...

2008-10-28T11:23:00.005+02:00

Stătea și privea fix peștele afumat din farfuria din dreptul lui, albă, întinsă și plată. Mâna îi rămăsese ridicată în aer, ținând strâns între degetele mici o felie de pâine care, treptat, treptat, ceda presiunii și se fărâmița, transformându-se în bucăți și mai mici de pâine. Fără să fie nimeni în salon, parcă tot auzea vocea mamei spunându-i “trebuie să mănânci, trebuie să mănânci, ca să-ți poți lua medicamentele!”, dar cu toate astea el nu schița niciun gest care să trădeze intenția de-a face întocmai cum îi cere vocea mamei, deși era un copil foarte ascultător. Stătea și privea îngrozit la peștele asezonat cu garnitură de roșii, mărar și ceapă, fiind incapabil să se miște. Pe obrajii lipsiți de culoare, două lacrimi mari își urmau nestingherite drumul tocmai început, un drum fără cale de întoarcere.
E un pește frumos, dar e un pește mort! L-au prins, l-au scos din apele lui în care se scălda fericit alături de familie și l-au transportat până la pescărie. Acolo i-au curățat solzii, l-au tranșat, l-au curățat de intestine, l-au preparat, l-au afumat și l-au ambalat într-o casoletă în vid, depozitându-l într-un frigider industrial. De acolo l-au împachetat în alte cutii, l-au urcat într-un camion și l-au transportat la magazin, unde-a trecut prin mai multe mâini. Mâinile gestionarului, mâinile muncitorilor care așezau marfa în rafturi, mâinile clienților care doreau să-l cumpere, dar care renunțau din cauza prețului sau din alte motive, așezându-l la locul lui, în raft. Dar pentru Dumnezeu, nu acolo era locul lui, oameni buni!
De acolo a ajuns în coșul de cumpărături al mamei, în sacoșa sa, în bucătăria sa, apoi în salonul de spital în care era internat, pentru a-l mânca și a prinde putere să înghită medicamentele alea stupide, care știa că nu-l puteau ajuta cu nimic. Știa că avea să moară și el, curând, dar nu știa ce se va întâmpla cu el, ce soartă va avea, pentru că dincolo de moarte trebuie să se întâmple ceva cu el, așa cum se întâmpla acum cu peștele din farfurie. Auzise poveștile cu Edenul, cu minunata grădină în care ajung oamenii care au făcut fapte bune sau care nu au avut păcate, unde aveau să se odihnească și să se joacă cu animalele sălbatice, devenite brusc blânde și iubitoare, unde vor bea nectar și se vor delecta ascultând muzică simfonică, dar nu credea nici o iotă din ele și chiar dacă ar fi fost să creadă, această perspectivă îl speria. Nu-I plăcea nectarul, nu-I plăcea muzica clasică, nu-I plăcea să lenevească…
Ochiul sticlos al peștelui îl obseda. Citea în el atâta spaimă, atâta durere, atâta suferință, atâta dorință de răzbunare, ba nu, nu de răzbunare, ci de dreptate. Oare cum și când o fi murit? O fi murit în cârligul rece și ascuțit al undiței mânate de o mână criminală, simțind cum acesta îl străpunge, chiar în apele lacului în care locuia, o fi murit în drum spre pescărie, sufocat și înghesuit de ceilalți pești la fel de sufocați și de înghesuiți ca și el, o fi murit tăiat de lama cuțitului angajatului de la pescărie, simțind cum încetează, încet, încet, să mai fie pește? Oricum ar fi murit, I s-a făcut sigur o nedreptate, o nedreptate mare! Oare mama lui ce-I spunea când era mic și se zbenguiau împreună în apele călduțe ale lacului, despre această mare trecere dincolo? Că peștii îmbătrânesc, că mor și că dacă nu au fost pești răi ajung în RAI. Uite c-a ajuns în farfuria mea! Dar stai așa, poate a fost un pește rău și de-asta a ajuns aici, dar ce rău putea face un pește așa de mic, ce rău puteau face toți ceilalți pești din hypermarket, de-au ajuns în această situație neplăcută și neașteptată?
Simți mâna inertă cum îi înțepenește și se decise s-o lase jos, sprijinită de masa mică de lângă patul în care aștepta să moară și el, curând, foarte curând. Deci n-a murit, s-a transformat! S-a transformat în hrană. În hrană pentru pisica muncitorului de la pescărie, care i-a dat mațele pe care nu le putea valorifica și apoi în hrană pentru el. Cât de utilă a fost această transformare? N-a prea fost, hmmm, să saturi o pisică și un muribund…nu-I cine știe ce ispravă! Dar cine-a stabilit toate aceste reguli? Cine-a stabilit că el trebuie să se nască, că trebuie să se nască un pește, că trebuie să fie scrumbie sau ce naiba era… fusese, că nu se pricepea, ci nu alt pește, hering sau caras? Cine-a stabilit că el trebuie să moară, cine-a stabilit ca el să devină o marfă? Cine, cine, cine? Același cineva care stabilise că el trebuie să moară? Poate! Dar de ce? De ce? Ce rost are viața? Ce rost are moartea?
Nu se temea de moarte, pentru că mai devreme sau mai târziu tot urma să aibă de-a face cu ea, așa cum avusese bunica, vecina de la etajul patru, celălalt băiat din salonul de alături, cu care juca în fiecare seară, înainte de stingere, cărți, Cuki, cățelul lui iubit și jucăuș, hamsterul Johny…
Regreta că nu apucase să facă tot ceea ce și-ar fi dorit să facă. Vanitate? Orgoliu? De că regreți că nu ai terminat ceea ce-ți doreai, de vreme ce tot renunți la tot, la un moment dat și tot nu poți spune nici atunci că ai terminat tot? Ei, la asta chiar nu găsea niciun răspuns! Pentru că așa trebuie să fie, își spuse și iar se întrebă cine hotărâse că așa trebuie să fie?
I-ar fi plăcut să crească și să ajungă să conducă o mașină, un camion și să călătorească în toată țara, să vadă locuri, să vadă oameni, să le afle povestea… Aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora! El ce să zică, n-apucase să cunoască bine nici tot orașul în care se născuse, ce să mai zică de întreaga sa țară, ce să mai zică de Europa, de Asia, de întreaga lume, de tot pământul, de marele univers… Aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora, suntem cunoștințe înmagazinate! I-ar fi plăcut să picteze, să expună în marile galerii ale lumii, să fie un artist care trăiește pentru artă. I-ar fi plăcut și să se joace la calculator și multe, multe altele, dar își dădu seama că dacă nu avea să moare acum, tot nu-I ajungea timpul să facă tot ceea ce și-ar fi dorit, pentru că timpul este limitat, timpul este și nu este, aha, deci până la urmă suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp!
Intră asistenta. Îi zâmbi, așa cum o făcea numai după ce primea un bacșiș gros de la mama lui, pentru a se purta frumos și amabil, pentru a avea grijă de el. Oare de ce sunt oamenii atât de lacomi și de avizi, atât de egoiști și de nesătui, că doar vin în această lume goi, fără nimic, singuri doar cu ei (!!!) și pleacă în aceleași condiții, goi și singuri?!? Altă întrebare la care nu știa să-și răspundă! Dar nu, acum nu zâmbea la el din cauza micului ciubuc primit, ci zâmbea pentru că era îndrăgostită! Știa asta, nu trebuia să-I confirme nimeni lucrul acesta, oamenii zâmbesc așa doar când sunt îndrăgostiți. Pentru că tot îi sugerase următorul subiect la care trebuia să se gândească, hotărî ca acesta să fie “dragostea”! Da, trebuia să se gândească, noi oamenii ar trebui să facem asta tot timpul, să gândim, să gândim și iar să gândim, pentru că noi, oamenii suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp, suntem gânduri în gândurile celorlalți!
Dragostea este divină! Dumnezeu a iubit omul atât de mult încât l-a trimis pe pământ pe Fiul Său, pentru a ierta greșelile oamenilor. Oamenii l-au chinuit și umilit pe Iisus, deci dragostea de care El a dat dovadă a fost atât de mare încât nu se poate măsura și exprima! Cu acest sentiment suntem înzestrați și noi. Ce greu este de explicat ce înseamnă dragostea, deși o cunoaștem cu toții. Am să mă refer la dragostea dinte el și ea, iubit și iubită, doi oameni necunoscuți care se întâlnesc, se cunosc și încet, încet, devin unul, mărturisind că nu mai pot trăi unul fără celălalt! Și când te gândești că înainte nici nu se cunoșteau… Compar această întâmplare a oamenilor de-aşi găsi jumătatea alături de care să se simtă atât de ei (!!!) cu un concurs de descuiat uşi. Știu că așa ceva nu există în realitate, de aceea am să vă descriu! Pe un zid lung şi mare, mai mare decât Marele zid chinezesc, din metru în metru stă în balamale uriașe câte-o uşă din fier forjat, având două încuietori, de-o parte și cealaltă . În faţa fiecărei uşi stă un om cu un coş mare plin de chei. Chei mai mici, mai mari, chei diferite, chei unice. Din tot maldărul acela de chei, doar una singură poate deschide uşa din faţă concurentului aspirant la a trece dincolo. Unii au noroc și o găsesc repede, alții se zbat ceva mai mult, iar altora nu le ajunge o viață întreagă pentru a găsi cheia potrivită. În spatele acelei uși se află o altă persoană care la rândul ei încearcă să deschidă ușa. Cazurile în care ambele persoane reușesc să deschidă ușa în momente simultane sunt rare și se numesc povești adevărate de dragoste, iar premiul câștigat, pentru că am zis că este o competiție, un concurs, este chiar persoana din spatele ușii. Noi, oamenii, suntem emoții, suntem trăiri, suntem sentimente provocate de alții și stârnite altora,suntem cunoștințe înmagazinate, suntem timp, suntem gânduri în gândurile celorlalți, suntem ceilalți, suntem aceeași, suntem unici!
Mai am puțin și mor, pentru că mai am puțin și mă nasc! Infirmiera o întreabă pe mama dacă este pregătită să mă aducă pe lume. Renunță să mai privească peștele din farfurie și-I răspunse că da! Voi fi David sau Ion, voi fi Dan sau Andrei, voi fi eu, voi fi ceilalți, voi fi părinții mei, voi fi același dar pentru fiecare voi fi altcineva. Voi fi copilul părinților mei, pentru medicii din maternitate voi fi nou-născutul, voi fi colegul de clasă al copiilor din școală, voi fi vecinul din bloc, voi fi colegul de muncă, voi fi iubitul unei fete, voi fi tatăl unui copil, bunicul altuia, voi fi OMUL, voi fi ceea ce va rămâne în urma mea!

Călătorie până în sufletul celuilalt...

2008-07-15T07:49:00.029+03:00

Dacă am şti ce ne rezervă viitorul, n-am mai avea emoţii, n-am mai trăi cu aceeaşi bucurie dulce-amăruie cu care aşteptăm ca lucrurile viitoare să se producă, iar viaţa noastră n-ar mai avea nici un farmec. În linii mari, ne cunoaştem limitele, adică ne aşteptăm să ni se întâmple combinări de lucruri care li se întâmplă celorlalţi oameni din epoca noastră: o copilărie în care ne jucăm şi studiem, o adolescenţă în care ne îndrăgostim, o maturitate în care ne formăm propria familie şi ne creştem copiii, aşa cum părinţii noştri ne-au crescut la rândul lor şi o bătrâneţe în care ne vom plimba nepoţii prin parcuri.

Singurul lucru cert pe care-l cunoaştem despre noi, cu privire la ce va fi, este că vom muri. Gândindu-ne la asta, tuturor ne-ar place, ca la momentul respectiv, aruncând simbolic o ultimă privire peste umăr, cu tot regretul că părăsim lumea asta în care-am trăit şi de care ne-am ataşat atât de mult, să putem zâmbi şi să fim mândri de ceea ce a rămas în urma noastră, de ceea ce am realizat în viaţa pe care-am avut-o, pentru că asta este tot ce contează până la urmă şi aici am să vă rog să înţelegeţi că nu mă refer la lucruri materiale, la bogăţii sau comori pământeşti…
Scriind aceste rânduri, îmi amintesc o replică dintr-un film drag mie, „Meet Joe Black”, în care personajul William Parrish, interpretat de actorul Anthony Hopkins, la ultima sa aniversare spune, meditativ: „hm, 65 de ani… au trecut într-o secundă!”. Adeseori compar viaţa cu un foc de artificii, un spectacol frumos dar scurt, în urma căruia nu rămâne decât o amintire a ceea ce a fost… şi fum, care se pierde mai repede sau mai încet, funcţie de calitatea artificiilor.

Fiecare etapă a vieţii are farmecul ei aparte. Unora le-a fost dragă copilăria, altora adolescenţa, tinereţea, maturitatea, dar bătrâneţea n-am auzit să-i fie dragă cuiva… Avem înţelepciunea pe care n-am avut-o până atunci, avem credinţa cea mai mare şi resemnarea… Mă întrebam cum ar fi apreciat oamenii viaţa dacă s-ar fi derulat în sens invers, adică din bătrâni să devină tineri şi mi-am şi răspuns: altfel, cu siguranţă, altfel!

Atunci când la televizor crainicul de la ştiri anunţă, cu o mină serioasă că nu ştiu cine a trecut în lumea celor drepţi şi mai arată şi câteva cadre de la înmormântarea respectivului, cu toţii cei care privim la micul ecran devenim apatici şi ne întrebăm retoric ce este viaţa, cine suntem, ce suntem, de unde venim şi unde mergem…
În acele clipe ne amintim că suntem muritori, uităm parcă de grijile cotidiene şi privim viaţa cu alţi ochi, chiar avem tendinţa de-a deveni ceva mai buni cu cei din jurul nostru. Uneori, în glumă, îmi spuneam că ar fi trebuit ca în fiecare zi să fie filmată şi difuzată la tv, ca media cu cea mai mare influenţă la public, câte-o înmormântare, pentru ca oamenii să nu uite că sunt muritori şi să nu înceteze să se bucure de viaţa pe care o au, fie că sunt miliardari sau cerşetori, maratonişti sau ologi…
Am ajuns departe, atât de departe încât nefirescul nu mai miră şi nu mai şochează pe nimeni, anormalul devenind normal şi normalul, anormal; atât de departe încât multe dintre evenimentele contemporane par desprinse din apocalipsă, ca semne prevestitoare ale acesteia!

- Masa e servită, masa e servită…
Vocea bucătăresei îndepărtându-se pe culoarul îngust al etajului superior al azilului de bătrâni se auzea din ce în ce mai stins…
Bătrânului nu-i era foame, sau poate că îi era, dar făcu din mână un semn care vru să spună „lasă” şi continuă să scrie ceea ce începuse.

M-am născut şi am trăit într-un circ, părinţii mei continuând tradiţia familiei. Am fost şi încă sunt clovn, în amintirile mele, aşa cum bătrâni fiind, suntem tot copii. Da, tipul acela cu nas roşu, machiat pe faţă şi îmbrăcat haios, care încearcă, dacă reuşeşte e şi mai bine, să facă lumea să râdă. Nu ştiu câtă credibilitate o să am în faţa dumneavoastră, vorbind despre lucruri serioase, ca cele despre care m-am încumetat în seara asta, despre viaţă, despre existenţă, despre moarte, nu ca moarte ci ca o trecere dintr-o stare în alta… Este o chestiune de percepţie… Un coleg de-al meu, s-a înnecat sub privirile a zeci de oameni, care aplaudau şi râdeau, crezând că este o glumă, până când bietul clovn nu a mai ieşit la suprafaţă…

Mulţi oameni, din ce în ce mai mulţi oameni sunt sau tind să devină din ce în ce mai superficiali, mai aroganţi şi mai nepăsători la durerea şi suferinţa celorlalţi semeni. Egoişti, nu mai zic… Că tot am amintit mai devreme de televizor, două lucruri m-au determinat să vă spun toate acestea. Despre cel de-al doilea am să vă povestesc la momentul potrivit.
Primul lucru care m-a impresionat a fost un reportaj difuzat la postul naţional de televiziune, pentru că aici la azil nu prindem decât acest post de televiziune. Lumea nu prea priveşte acest canal, motivând că nu sunt filme interesante şi moderne, că nu sunt emisiuni distractive… iarăşi ceea ce este normal este anormal şi viceversa. N-am să înţeleg niciodată nevoia oamenilor de-a viziona filme de groază, unele dintre ele oribile, filme erotice dezgustătoare, care ucid pur şi simplu subit sentimentul de dragoste adevărată dintre doi oameni, şi aici mă văd nevoit să subliniez, un bărbat şi o femeie (!!!), emisiuni care promovează tot felul de non-valori… în fine, nu asta vroiam să vă povestesc…
Când mă gândesc la Dumnezeu, mă gândesc la o inteligență desăvârșită, la o forță de nedescris și la o putere fără margini. Zilele trecute am vizionat pe postul național de televiziune, ehh, mă repet, ce vreţi, sunt bătrân şi memoria îmi mai joacă feste din când în când, un documentar interesant realizat de niște entuziaști ai presei care s-au alăturat membrilor unui trib din nu știu ce ținuturi africane și le-au urmărit mișcările, pas cu pas, timp de o săptămână. Veți spune că între prima și cea de-a doua propoziție nu există nicio legătură, dar am să vă demonstrez contrariul ceva mai târziu, acum însă vreau să vă descriu modul de viață al acelor oameni desprinși parcă din alte timpuri îndepărtate, dar contemporani cu noi.
Trăiau, așa cum am mai spus, într-un grup organizat, într-un trib condus de un bătrân cu experiență de viață, un fost brav luptător, ce nu s-a temut nici de inamici, nici de animalele periculoase și care și-a pus de multe ori viața în pericol pentru binele neamului său. Erau copii, adulți, bătrâni, femei și bărbați. Toți aveau o îmbrăcăminte sumară, care le acoperea bustul și șoldurile. M-a impresionat existența simțului proprietății. În timp ce copiii, femeile și tinerii neinițiați în ale vânătorii purtau haine confecționate din frunze și crengi, vânătorii, luptătorii tribului purtau blănuri din animalele vânate de ei, feline periculoase. Acesta era unul dintre aspectele ce conferea membrilor un anumit statut social. Locuiau în case improvizate din crengi și își duceau existența de zi cu zi, în mare parte, lipsiți de evenimente deosebite: dimineața bărbații plecau la vânătoare, iar aceasta activitatea putea dura și câteva ore bune. Aveau arcuri și sulițe confecționate din lemn. Interesant de observat tristețea din ochii lor, atunci când se întorceau acasă fără vânat, sau bucuria cu care puneau prada în fața celor ce-i așteptau flămânzi. După vânătoare urma un dans, un ritual prin care mulțumeau pentru captura lor divinităţii în care ei credeau, masa, apoi fiecare se retrăgea în căsuța lui pentru a se odihni. Copii se jucau, femeile îngrijeau de animalele pe care le creșteau, capre în special, și uite-așa se lăsa seara, se termina o zi și începea o alta. Existau însă și perioade mai grele în viața tribului, cum ar fi secete acute, atunci când erau nevoiți să-și părăsească satul și să caute alte locuri în care să se stabilească, sau războaie cu alte triburi, care încercau să le fure animalele și bunurile strânse (!!!).
Privindu-i pe acești oameni atât de simpli și de primitivi, cu inteligenţa superioară a unui om modern, cum se minunau și cum se bucurau atunci când reporterii le arătau diferite echipamente din dotare, laptopuri, camere digitale și cum de unele se temeau și refuzau să se atingă, am zâmbit trist încercând să-mi dau seama ce era în mintea lor, la ce credeau ei că folosesc toate acele aparate ciudate, de unde credeau ei că au venit acei oameni, cu hainele lor ciudate și bizare. Am zâmbit trist nu pentru emoțiile pe care acei oameni primitivi mi le-au transmis parcă și mie, ci pentru eforturile zadarnice ale acelor reporterilor de-a le explica cum se folosesc toate acele aparate. Atunci mi-am amintit de Biblie și de cei care au scris experiențele trăite în acele vremuri! Cum să descrii un avion, o nava, altfel decât spunând că este o pasăre uriașă cu cioc de foc? Cum să înțelegi că trebuie să te descalți pentru a nu muri curentat, decât că trebuie să faci asta în semn de respect pentru divinitate? Cum să descrii un ecran LCD, un monitor, cu imagini vii şi colorate altfel decât spunând că în faţa ochilor tăi s-a ivit un cer pe care ţi s-au arătat diverse lucruri? Cum să descrii un câmp magnetic altfel decât spunând că acele persoane aveau în jurul capului un cerc de foc? Cum să înţelegi că nu este bine să mănânci anumite animale bogate în grăsimi, care-ţi pot genera probleme de sănătate decât prin a o face crezând că este un păcat? Cum să descrii multe alte lucruri decât făcând-o prin a te raporta la nivelul tău de cunoştinţe?
Ce mult am avansat din toate punctele de vedere şi totuşi cât de primitivi suntem noi cei de azi. În faţa divinităţii suntem aceeaşi primitivi de la tv, ceva mai complecşi însă. Nu ne mai omorâm între noi pentru nişte biete capre, deşi uneori facem şi asta (!!!) dar pornim războaie pentru resurse limitate, cum ar fi petrolul, gazele naturale. Nu mai speriem şi nu mai intimidăm inamicii prin ţipete şi tam-tam-uri, ci prin acte de terorism mult mai sângeroase şi mai nemiloase… Nu mai stăm în triburi dar trasăm graniţe greu de trecut. Avem pretenţia că suntem fiinţe inteligente şi că am ajuns aproape de a înţelege adevărul absolut, dar faţă de viitorul viitor (!!!) oare cât de primitivi şi de necivilizaţi suntem?!?
Am menţionat că am fost un clovn la circ pentru a vă spune că am avut ocazia să văd răutatea oamenilor de aproape, de foarte aproape, din culise şi din sală, din scenă şi din afara acesteia. Cei care veneau la circ, nu o făceau pentru mine. Nu eu eram atracţia spectacolului, eu doar acopeream momentele dintre două numere diferite. Nici acrobaţii nu erau, nici ceilalţi atleţi, ci dresorii de animale cu bietele animale forţate să facă ceea ce li se cere. Cât sadism din partea acelor oameni care-şi asigurau existenţa chinuind bietele animale, câtă răutate pe spectatori, care aplaudau văzând felinele trecând prin foc, urşii alergând o minge, maimuţele îmbrăcate ca oamenii… Oare la durerea din sufletul lor nu se gândea nimeni? Oare era aşa de greu de imaginat că nu este nicio plăcere pentru ele să trăiască într-o cuşcă, să fie bătute până fac ceea ce vor stăpânii lor să facă. Cruzimea, răutatea, forţa interioară a unei fiinţe cică raţionale, de statură medie şi aparent firavă care reuşeşte să domine şi să controleze mintea unei fiare, mă sperie teribil. Captiv în circ încă de pui, un leu îmbătrânise în cuşca sa nemiloasă. La insistenţele mele, directorul circului a decis să-l elibereze într-o pădure şi să-l lase să moară liber. L-am dus până acolo, am deschis larg poarta şi l-am încurajat să iasă afară. Atât de mult îşi dorise libertatea, de atâtea ori visase la ea, aşa de mult şi-ar fi dorit să alerge prin pădure alături de rudele şi prietenii lui, încât acum refuza să plece, îi era teamă să spere, obosise să mai viseze, încetase să mai trăiască înainte de-a muri…
Cel de-al doilea motiv pentru care am scris aceste lucruri a fost acela că am vrut să vă spun că dacă am şti ce ne rezervă viitorul, n-am mai avea emoţii, n-am mai trăi cu aceeaşi bucurie dulce-amăruie cu care aşteptăm ca lucrurile viitoare să se producă, iar viaţa noastră n-ar mai avea nici un farmec. În linii mari, ne cunoaştem limitele, adică ne aşteptăm să ni se întâmple combinări de lucruri care li se întâmplă celorlalţi oameni din epoca noastră, dar nu mereu se întâmplă aşa. Viaţa este plină de surprize şi nu mereu traiectoria ei depinde doar de noi. Uneori destinul, manifestat prin acţiunile celorlalţi hotărăşte în locul nostru… eu nu am nepoţi pe care să-i plimb prin parc, nici copii pot spune că nu mai am, trăind de ani buni în azil, atât de singur, atât de singur… Clovnul acela n-ar fi murit, dacă spectatorii ar fi făcut ceva şi ar fi luat în serios strigătele lui de ajutor. Toate animalele din circ n-ar fi ales să trăiască acolo dacă nu erau braconieri fioroşi şi lacomi, dresori şi oameni dornici să-i vadă chinuiţi. Ideea era că trebuie să conştientizăm impactul acţiunilor noastre asupra celorlalţi, asupra mediului înconjurător şi că singurul lucru cert pe care-l cunoaştem despre noi, cu privire la ce va fi, este că vom muri. Gândindu-ne la asta, tuturor ne-ar place ca la momentul respectiv, aruncând simbolic o ultimă privire peste umăr, cu tot regretul că părăsim lumea asta în care-am trăit şi de care ne-am ataşat atât de mult, să putem zâmbi şi să fim mândri de ceea ce a rămas în urma noastră, de ceea ce am realizat în viaţa pe care-am avut-o, pentru că asta este tot ce contează până la urmă şi aici am să vă rog să înţelegeţi că nu mă refer la lucruri materiale, la bogăţii sau comori pământeşti…

Povestea oamenilor fără stele...

2008-06-30T19:46:00.005+03:00

Povestea oamenilor fără stele…
Era ora trei dimineața. O lampă de birou trimitea o lumină galbenă în direcția în care era îndreptată. În restul încăperii era întuneric. Nu, nu era întuneric, pentru că nu există întuneric, ci numai o lipsă luminii, deci în restul odăii nu era lumină. Stătea în fața bătrânei mașini de scris, moștenite de la bunicul său, care o primise cadou la timpul respectiv de la tatăl său, și privea coala imaculată de hârtie ce aștepta să fie scrisă. Era albă, mai albă ca alba ca zăpada și foarte subțire, aproape că se putea trece cu privirea prin ea. Îi plăcea s-o privească și s-o simtă între degetele lungi și uscățive. Foșnetul pe care-l făcea atunci când o atingea, îl îmbăta de fericire.
Deși avea și un laptop performant, nu-i plăcea să-l folosească la redactarea textelor, pentru că așa cum spunea și ziaristul Cristian Tudor Popescu, pe care-l admira pentru sclipirea de geniu de care dădea dovadă, la tastatura computerului există tasta „backspace”, ceea ce face ca scrisul să fie fals și impersonal, nelăsând să se vadă adevăratele gânduri ale autorului, în momentul scrierii, pe coala de scris nerămânând cuvinte-victime, tăiate, rănite și abandonate.
Îi plăcea să audă țăcănitul sacadat al demodatei unelte de scris, pe care adesea o compara cu o ciocănitoare flămândă, să recitească textul scris și să facă manual corectările pe care le considera necesare, cu o cariocă de culoare roșie, ce scârţâia răguşit. Tăia cuvinte nepotrivite, adăuga altele, după care așeza coala pe care-o venera atâta, în dosarul cu manuscrise. De fiecare dată înainte de-a se apuca de scris făcea lucrul acesta. Îl fascina ideea de creație și-l impresiona fenomenul de transformare a colii, dintr-o simplă hârtie fără valoare, într-o operă de artă, indiferent de calitatea acesteia din urmă, asupra căreia cititorii și criticii aveau să se pronunțe, după publicare, deși era foarte autocritic și doar paginile care-i plăceau lui erau puse la dosar, iar dacă îi plăceau lui, cu siguranță și ceilalți aveau să se le găsească interesante.
Ideile se formează și prind contur în interiorul lui. Creierul dictează mâinilor să miște degetele, cărora le spune ce taste să apese, tastele dictează mașinii de scris ce litere să imprime pe coala albă de hârtie și astfel apare opera. Atât de simplu, dar totuși atât de complicat! Când literele acopereau toată suprafața colii de scris, iar aceasta se rula și ieșea din mașina de scris, o privea fascinat și fericit. Erau gândurile interioare extrapolate din propriul său eu. Coala devenea o interfața între mintea lui și cei cărora dorea să le împărtășească gândurile, ideile, mesajele…Un suport pentru gândurile sale, da, așa-i plăcea să vorbească despre hârtie!
„Unii poate scriu cu un anumit scop, de pildă reformarea moravurilor, a societăţii, educarea poporului ş.a.m.d. Dintre aceştia, unii sunt într-adevăr scriitori, în pofida acestui ţel. La alţii, mulţi chiar dintre cei mari, Balzac de pildă, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totuşi un mobil secundar. Esenţiala finalitate a literaturii, a artei în genere, în care intră vrând-nevrând şi critica şi eseul şi filozofia, chiar şi marea oratorie, al cărei obiectiv e de regulă persuasiunea în sensul unui efect practic imediat, este în ultimă instanţă o finalitate fără scop, adică una de cunoaştere, de contemplare a adevărului. Adică frumuseţea (care va salva lumea)”- Alexandru Paleologu, „Despre lucruri cu adevărat importante”, Ed. Polirom, 1998. Asemeni regretatului scriitor, diplomat şi om politic român, el scria pentru că nu putea altfel.
Cum spuneam, era ora trei dimineața. Ceașca de cafea era goală, pachetul de țigări fusese strâns în pumn, mototolit și aruncat în uriașa scrumieră gri, alături de resturile de țigări fumate. Flaconul de medicamente contrasta cu vecinii săi, ceașca de cafea și pachetul de țigări. Era o combinație surprinzătoare pentru un cardiac, dar nu putea să renunțe nici la cafea, nici la țigări și nici la medicamente. Stătea și privea coala încă impecabil de albă și se întreba în ce s-o transforme. Tot timpul, chiar şi atunci când era preocupat cu alte activităţi cotidiene, prin minte îi trec tot felul de idei. Pe unele le uită, pe altele însă le împachetează, le numerotează, le arhivează în memoria sa bogată şi atunci când vine momentul oportun le foloseşte în scrierile sale, combinându-le şi dezvoltându-le.
O pasăre de noapte îi distrase atenția, scoțând un țipăt sinistru, ca un fel de râs de nebun internat într-un spital de specialitate. Deși afară nu era lumină și era conștient că nu o poate vedea în copacii din fața casei, ieși totuși în balcon. Aerul curat și rece îl făcu să schițeze un zâmbet. Ridică privirea spre cer și rămase mult timp așa, până simți că-i amorțește gâtul și că i se face frig. Își frecă umerii cu mâinile lungi și lipsite de vlagă, apoi își masă ușor gâtul, îşi netezi barba nearanjată, apoi intră înapoi în încăpere și se așeză la masa de lucru. Încă o noapte, nu mai ştia a câta, le pierduse şirul de-acuma, în care pe cerul infinit nu se zăreau stele. Nici măcar una, acolo, mică şi galbenă...
Se hotărî să scrie povestea oamenilor fără stele. Cea mai scurtă şi profundă poveste pe care o scrisese vreodată.
Începu tirul: ţac-ţac-ţac....pac-pac-pac...
Cititorul în stele era deprimat pentru că nu mai avea cum să-i ajute pe oameni. Noapte de noapte, cerul refuza parcă să fie înstelat. Oamenii fără stele erau trişti pentru că nu mai puteau şti ce le rezervă viitorul, ce surprize le pregăteşte destinul, ce le rezervă neprevăzutul şi prin urmare nu mai ştiau cum să reacţioneze, ce să facă, cum să trăiască în prezent, de teama viitorului incert. Fiind trişti, chiar supăraţi, deveneau nervoşi, irascibili, insensibili. Fiind fiinţe sociale şi interacţionând cu alţi semeni, transmiteau şi acestora starea de agitaţie şi de nefericire, astfel încât toată planeta devenise de nerecunoscut. Era ca un mecanism stricat, care odată pornit nu se mai poate opri! Oamenii trăiau ca şi cum nu ar mai fi fost ei. Nu se mai bucurau de micile plăceri ale vieţii, erau nemulţumiţi, erau revoltaţi, erau derutaţi. Modul de viaţă li se schimbase radical. În rău, şi continua s-o facă, din rău în mai rău! Nu am să vă spun când se petrece acţiunea poveştii, dar sunt sigur că nu vă este străin acest comportament ciudat al oamenilor…
Bătrânul îşi propusese, aşa cum am mai zis, să scrie o poveste scurtă. Cea mai scurtă, aşa că se pregătea să încheie…Îi plăcea să fie subtil, dar acum se temea că va fi prea subtil, dar spera totuşi ca cineva să-l înţeleagă…
Încheie aşadar cu un citat din William Shakespeare (1564-1616): „Nu în stele se află destinul nostru, ci în noi înşine”.

A doua şansă...

2008-06-28T19:58:00.012+03:00

În momentele de după accident se întreba, ştiind cu siguranţă că nu va supravieţui, cine-l va plânge când v-a fi să părăsească această lume. Mama, cu siguranţă, apoi mătuşa sa, sora mamei sale, mai mult pentru c-o va vedea pe sora sa jelind pierderea singurului ei copil, decât pentru că ar fi fost mult prea apropiaţi. Îl enerva că vorbea foarte mult şi tare şi n-o trata cu prea multă afecţiune, aşa că se aştepta la aceeaşi reciprocitate. Alte rude nu avea. Tatăl îl părăsise când era mic şi de-atunci nu se mai interesase niciodată de el, bunica, din partea mamei, era bătrână, bolnavă şi aproape senilă, deci nu va reacţiona în nici un fel la aflarea veştii că el nu mai este, poate doar va râde şi va întreba, arătând cu degetul spre perete, cine-i în tabloul de sus. Verişori, unchi, nepoţi, cumnaţi, nu avea. Nu fusese niciodată căsătorit, deci nici soţie şi copii nu avea. Prieteni nu avea, iar persoane care să-l plângă şi să-l regrete pentru binele pe care el l-ar fi făcut acestora, nu existau, prin urmare, doar două persoane din lumea asta mare şi plină de oameni îl vor plânge şi-i vor simţi într-adevăr lipsa, mama şi mătuşa. Dacă nu ar fi existat ruşinea şi respectul pentru aceste două persoane rămase în viaţă şi aflate la grea încercare, cu siguranţă cortegiul lui funerar n-ar fi încurcat prea mult circulaţia rutieră, dar se gândea că o să-l conducă pe ultimul drum şi vecinii, colegii săi, colegii mamei sale, cunoscuţi şi câţiva curioşi şi oameni ai străzii încântaţi de ideea de-a primi câte ceva de pomană. Întinse o mână pe caldarâm, vrând parcă să se sprijine şi să se ridice, dar imediat simţi ceva umed, călduţ şi cleios. Privi în acea direcţie şi-şi dădu seama, după culoare roşie, mai mult, că este propriul său sânge, care se scurge din trupul rănit şi obosit şi cu o nesimţire fără margini pătează asfaltul proaspăt curăţat şi spălat de oamenii de la salubritate. Îşi şi imagina cât de supăraţi puteau să fie pe el!!! Renunţă la ideea de-a mai încerca să se ridice, era un efort mult prea mare şi zadarnic, avea curând să moară!
Nu ştia de unde a venit pe această lume şi ce a fost înainte de acest eveniment. Nu el a hotărât asta. Nu el a ales când şi unde să se nască. Nimeni nu l-a întrebat dacă vrea să se nască într-o zi de 13, dacă-i place locaţia, secolul…Nu el şi-a ales părinţii, numele, rasa, culoarea ochilor, religia…toate aceste alegeri le-a făcut altcineva pentru el. Destin? Cine ştie, nu-i era prea clar acest termen, iar atunci când cineva îl întreba dacă crede sau nu în destin, nu ştia ce să spună. Nu putea afirma cu tărie că da, dar nici să infirme acest lucru nu putea. Acum se întreba dacă măcar o singură dată din această ecuaţie a vieţii lui de 28 de ani se modifica, de exemplu dacă se năştea o zi mai târziu, sau dacă se năştea în alt oraş, dacă acum mai făcea acelaşi lucru, respectiv să zacă pe asfalt, lovit, fulgerător şi pe neaşteptate de un şofer de camion grăbit şi puţin distrat. Se mai întreba unde se va duce, nu, nu când va muri, pentru că adesea îşi zicea că moartea este şi nu este moarte, atunci când va înceta să mai fie ceea ce era înainte de-a fi ceea ce va fi. Există rai, o grădină imensă, cu o vegetaţie superbă, cu nectar, cu îngeri cu aripi imaculate, cu tot felul de animale blânde şi prietenoase, cu muzica sferelor, cu alte şi alte minunăţii?
Hm, şi-ar fi dorit să ajungă într-un asemenea loc, dar şi-ar fi dorit să facă asta ceva mai târziu. Imaginea mamei îndoliate şi cu sufletul măcinat de durere îl chinuia teribil. Nu-i plăcea s-o ştie atât de supărată şi de plânsă. Ea era tristă şi îngrijorată ori de câte ori pleca departe de casă şi nu mai ştia nimic despre el, perioade scurte de timp, aşa cum fusese când plecase în tabără, în excursie sau când fusese plecat să susţină examenul de licenţă, într-un centru universitar, la câteva sute de kilometri depărtare de casă. Regreta că nu apucase să termine ceea ce începuse, că nu dusese la bun sfârşit toate planurile pe care le avea, că nu făcuse aşa cum spusese scriitorul lui preferat, Stephen Covey, autorul american al celor mai vândute titluri, care afirma că „…pentru mine viaţa nu este doar o lumânare; e un fel de splendidă torţă care acum e în mâinile mele şi pe care vreau s-o fac să ardă cu cea mai mare strălucire posibilă, înainte de a o preda generaţiilor viitoare…”, dar asta este, nimeni nu te întreabă dacă vrei să te naşti, nimeni nu te întreabă dacă eşti pregătit de marea trecere, adică, generic vorbind, dacă eşti gata să mori. Zâmbi! Nimeni, niciodată nu este pregătit să moară, chiar dacă, aşa cum spunea şi poetul polonez Stanislaw Jerzy Lec (1909-1966), ” Primul simpton al morţii este naşterea”. Poate doar cei laşi, care atunci când întâmpină câte-un necaz căruia simt că nu-i mai fac faţă, sau persoanele suferind de vreo boală grea şi incurabilă se gândesc că moartea ar fi o soluţie, dar şi aceştia renunţă cu greu la viaţa de pe pământ. Regreta că nu apucase să fie tată, regreta că nu apucase să termine cartea la care lucra şi s-o publice pentru posteritate, regreta că nu apucase să facă multe lucruri, regreta că făcuse însă altele…, dar acum gata, cursa se apropia de sfârşit…Viaţa este frumoasă, „dar niciodată nu ştii ce înseamnă viaţa, până nu mori”, Robert Browning, poet şi dramaturg englez (1812-1889).
Auzi, undeva în depărtare, poate la mii de kilometri distanţă, sunetele unei sirene. O ambulanţă, hm.., vin să încerce să mă salveze, îşi zise, precis îi va opri în intersecţie moartea, care era de serviciu, să-i certe că circulă cu o viteză prea mare…apoi se lăsă liniştea şi se aşternu întunericul… Deschise ochii. Ouau, nu-i venea să creadă ceea ce vedea. Într-o baltă de sânge, un corp inert stătea cu faţa la pământ. Lângă el, o mulţime de oameni, maşini ale poliţiei, o ambulanţă, un tip care plângea şi-şi freca mâinile tremurânde, dând explicaţii, printre sughiţuri, poliţiştilor ce-l înconjuraseră, o altă maşină cu parbrizul crăpat şi pătat cu sânge, apoi oamenii în halate albe puseră acel corp pe o targă, îl conectaseră la nişte aparate şi-l urcaseră în ambulanţă. De undeva de sus, de sus de tot, o lumină caldă şi strălucitoare se apropia de el, mângâindu-l şi alintându-l aşa cum o făcea mama, când era copil. Cineva tot striga, „mai dă-i, mai dă-i, îl pierdem!”, dar îi auzea din ce în ce mai încet. Privea cu uimire la tunelul din faţa lui şi se hotărî să intre. Se roti, se rostogoli, pluti, zbură, până ajunse într-un loc cu multă verdeaţă şi cu o lumină, o lumină cum nu mai văzuse până atunci, caldă şi specială. Era gata, gata, să tracă pragul porţii larg deschise din faţa sa, când auzi, ca prin somn aplauze, chiote de bucurie şi pe cineva strigând „îşi revine, îşi revine!!!”. După aceasta se lăsă iar întuneric, iar tăcere…
Când deschise ochii, nişte oameni îmbrăcaţi în alb îi spuseră că-l vor bate rău,când îşi va reveni complet, pentru că i-a speriat de moarte. Moarte, moarte, moarte…acest ultim cuvânt îi tot răsuna în minte, cu o rezonanţă aparte…Era viu, dar acel vis ciudat….se lăsă din nou tăcere, din nou linişte…adormi!
Zilele au trecut, iar clipa externării din spital a sosit. Un soare luminos îi zâmbea într-un mod tacit. I se oferise o a doua şansă…
Fu surprins să descopere câţi oameni fuseseră îngrijoraţi şi trişti din cauza lui, câte lacrimi de bucurie, ca să nu mai vorbim de cele amare şi triste se vărsaseră, fu surprins să descopere cât de multe credea că ştie şi cât de puţine ştia în realitate. Acum aflase de unde a venit, aflase unde se va duce şi mai mult decât atât, aflase cine şi ce este. Se născuse a doua oară, dacă se poate spune aşa, i se oferise o a doua şansă…
Cei mai mulţi dintre noi nu primim această a doua şansă, iar atunci când ajungem în faţa acelei porţi, îi şi trecem pragul, şi abia atunci înţelegem ceea este cu adevărat important. Este prea târziu…
Ne ataşăm atât de mult de lucrurile pământeşti şi suferim atât de mult atunci când ne dorim ceva material, sau atunci când pierdem un lucru, încât irosim timp preţios din viaţa noastră, trăind fără să trăim. Pierdem o casă, pierdem o sumă uriaşă de bani, ni se strică o maşină, ne dorim ceva mult şi-i invidiem pe cei care au acel „ceva” şi în definit plecăm fără să luăm ceva cu noi.
Avem un sistem de valori greşit. Nu vedem prietenii de lângă noi, judecăm oamenii după criterii ridicole şi absurde, când de fapt „Trebuie să ne ducem fiecare propria noastră viaţă, fără egoism şi fără să-i socotim pe ceilalţi numai ca nişte mijloace, dar totodată fără să ne tăgăduim cu totul pe noi înşine, să ducem o viaţă de sine stătătoare şi potrivită firii noastre, cu un echilibru raţional între îndatoririle faţă de alţii şi îndatoririle faţă de noi”, Thomas Mann.

Cât timp suntem noi ?!?

2008-06-02T21:11:00.008+03:00

În medii diferite avem personalităţi diferite, pentru că trebuie să fim cine se aşteaptă ceilalţi să fim şi rareori se întâmplă ca persoana aşteptărilor celorlalţi să coincidă cu cine suntem noi, ba mai mult, în lucrarea „Fundamentul cultural al personalităţii”, apărută la Editura Ştiinţifică în anul 1968, Ralph Linton susţinea existenţa unor personalităţi de statut, adică a acelor personalităţi ce se formează ca urmare a deţinerii unor statute, a asumării unor roluri de către indivizi, statute şi roluri care, prin sistemul de îndatoriri conţinute şi cărora individul trebuie să le facă faţă îşi pun amprenta atât asupra structurii interne a personalităţii, cât şi asupra manifestărilor sale exterioare.
Un exemplu banal dar elocvent: nu ne putem permite să mergem la o gală, la un spectacol grandios, cu invitaţi de seamă, încălţaţi cu papuci de plajă şi mestecând gumă, la o înmormântare nu putem râde cu gura până la urechi, dacă ni se întâmplă să ne amintim ceva comic şi nici la muncă nu putem merge îmbrăcaţi în costum de haine cu papion, dacă suntem gunoieri, cu toate că noi ne-am dori toate astea. Sunt lucruri inofensive, dar trebuie să respectăm nişte şabloane, nişte reguli, nişte norme, culmea, tot de noi impuse, trebuie să avem o anumită conduită şi prin urmare să nu fim noi. Trebuie să nu dezamăgim, să nu ieşim în evidenţă, să nu şocăm, pentru că altfem vom fi catalogaţi drept ciudaţi, atipici, nebuni chiar. Trebuie să facem ceea ce fac ceilaţi, care fac ceea ce fac pentru că ne văd pe noi făcând aceleaşi lucruri (!!!)
Şi nici noi nu suntem mereu noi, pentru că toţi avem complexe de inferioritate, toţi suntem nemulţumiţi şi vrem să fim mai buni, mai deştepţi, mai frumoşi, mai înstăriţi, mai altfel, deci vrem să fim altcineva decât cine suntem! Cum spunea Henry George (1839-1897), „Omul este singurul animal ale cărui dorinţe cresc pe măsură ce sunt hrănite; singurul animal care nu este satisfăcut niciodată”. M-am amuzat copios atunci când am citit într-o revistă mondenă că până şi fotomodelele, femeile cele mai frumoase şi invidiate pentru modul în care arată, sunt nemulţumite de câte ceva şi uneori apelează până şi la chirurgia plastică! O să spuneţi că este bine să fim autocritici, pentru că această manifestarea comportamentală ne îndemneamnă să ne depăşim în permanenţă limitele, să evoluăm, să progresăm. Da, dar este greu de spus dacă greşim în aprecieri sau nu. Psihologii demonstrează că noi suntem de fapt mai mulţi noi (!!!) Suntem ceea ce noi suntem în realitate, ceea ce vrem să fim, ceea ce lăsăm pe alţii să creadă că suntem şi ceea ce alţii cred că suntem. Putem fi aceeaşi persoană, putem fi două, trei sau chiar toate cele patru persoane diferite dar comune.
Atunci m-am întrebat, cât timp suntem noi ?!?
Suntem noi atunci când suntem mulţumiţi cu noi, atunci când suntem fericiţi, atunci când suntem împliniţi, atunci când facem ceea ce ne dorim, ceea ce ne place să facem, atunci când suntem liberi să alegem, atunci când avem posibilitatea să refuzăm, atunci când ne ascultăm inima, nu doar raţiunea.
În toate celelalte situaţii suntem copii ale noastre, suntem iluzii optice, suntem personalităţi dedublate. Mergem la muncă. Nu ne place acolo, din varii motive, aşa că punem la muncă o copie de-a noastră să îndure stresul, plictiseala sau oboseala, în timp ce noi stăm ascunşi. De câte ori, ajunşi acasă de la muncă n-aţi spus „am luat problemele de la birou cu mine”? Asta arată clar că persoana respectivă n-a reuşit să schimbe copia cu originalul (!!!).
Trebuie să îndurăm o situaţie neplăcută, să fim criticaţi, să fim mustraţi, dojeniţi...trimitem acolo o altă clonă şi-i spunem, pentru încurajare, „trebuie să trecem şi prin asta!” şi de fapt o trimitem acolo doar pe ea, noi stând ascunşi şi aşteptând sfârşitul momentului neplăcut.
Suntem într-o colectivitate şi fie ne simţim inferiori celor de acolo, fie ne considerăm net superiori. Atunci apare clona, care fie este tăcută şi sfioasă, fie este dezinvoltă şi riscă să devină încrezută, răutăcioasă şi ironică.
Niciodată nu suntem singuri. Chiar şi atunci când suntem, suntem de fapt cu noi, deci nu suntem singuri (!!!) În astfel de momente ni se întâmplă să ne analizăm şi să vedem câte clone avem, unde suntem noi printre ele, ce facem acolo, cum ne simţim...
Suntem noi, fără să ne sperie asta, fără să ne facem griji, fără să ne controlăm gesturile, fără să ne alegem cuvintele, fără să ne pese dacă greşim, atunci când suntem alături de familie, alături de prieteni, alături de persoanele dragi şi iubite, atunci când suntem acasă la noi şi stăm confortabil în fotoliul preferat, atunci când facem ceea ce nouă ne place. „Am un hoby”, spunem adesea. Pasiunea noastră poate este pictura sau poezia. Poate olăritul, pescuitul, colecţionarea timbrelor, etc. Facem aceste lucruri cu drag, cu plăcere, dezinteresaţi. Nu urmărim să câştigăm bani din pictură, din contră, cheltuim bani frumoşi pe materiale, pe pânze, culori, nu aspirăm la niciun premiu pentru literatura, dar cu toate astea potrivim rime...pentru că în acele momente ne regăsim printre toate clonele despre care vorbeam, ba mai mult, ieşim în faţa tuturor şi le eclipsăm.
Viaţa este scurtă. Cum am mai spus într-un alt eseu, până pe la 20 de ani nu ne bucurăm de viaţă, pentru că suntem mici şi inocenţi, iar de pe 70...Suntem fum, foc de artificii, umbre...oameni. Suntem efemeri, muritori cu o singură viaţă pe pământ.
Suntem noi când ne naştem, suntem noi când murim. Între cele două momente se spune că trăim. Şi atunci putem fi noi, dacă trăim aşa cum ne dorim!
Trebuie să învăţăm să facem asta! Trebuie să ne bucure lucrurile mărunte, lucrurile simple, lucrurile pe care le avem şi pe care nu ne dăm seama că le avem. Aici vreau să fac o paranteză. Am să vă întreb de câte ori aţi fost bucuroşi, fericiţi chiar, atunci când aţi auzit o uşă deschizându-se sau închizându-se, n-are importanţă, cu un scârţâit prelungit? Eu unul...niciodată, din contră, am fost enervat şi am pus în locul meu o clonă să asculte acel zgomot oribil (!!!) În ultima ediţie a emisiunii „Dansez pentru tine” mi-am dat seama ce mult greşeam făcând asta.
Unei copile de câţiva anişori, i s-a oferit un aparat auditiv performant cu ajutorul căruia, pentru prima dată în viaţa ei, reuşea să audă sunete.
Pentru că până la acea vârstă nu vorbise şi nu ascultase pe nimeni făcând asta, nu reuşea să distingă şi să înţeleagă sensul cuvintelor, dar auzea, auzea voci, auzea aplauze, auzea ceea ce se întâmpla în exteriorul ei. N-am să uit niciodată expresia de pe chipul acelei fete. Chiar şi acum îmi dau lacrimile amintindu-mi de ea...
Pentru că există, uneori doar pentru că există, ne dorim lucruri pe care nu le avem. Mă refer aici la obiecte concrete. Dacă nu reuşim să ni le procurăm, adeseori suferim şi-i invidiem pe cei care au reuşit să şi le procure, dar oare dacă nu ştiam de existenţa lor? Cu siguranţă puteam trăi liniştiţi în continuare, aşa cum au făcut-o şi stră-străbunicii noştri, pe vremea când obiectului respectiv nici măcar nu i se atribuise o denumire, pentru că nu exista, dar ideea de acel obiect nu ne dă pace!!! Trimitem clone să sufere în locul nostru, în timp ce noi ne ascundem, în timp ce noi ne puteam bucura de altele, mult mai importante...
Deci, cât timp suntem noi?

De unde vin ideile?

2008-05-17T09:39:00.011+03:00

De unde vin ideile? De multe ori m-am întrebat asta! Acum, de exemplu, am luat un pix (cu pastă de culoare neagră) şi aştern pe o coală de scris nişte gânduri materializate în litere, grupate în cuvinte, strânse în propoziţii şi fraze, ordonate în paragrafe, fără să-mi fi propus să ajung undeva anume cu firul epic al povestirii. Pur şi simplu dau formă, dau viaţă ideilor care vin val-vârtej, care curg de la sine, care se întrec între ele, unele alergând mai repede decât altele, unele împiedicându-se şi abandonând cursa, altele rotindu-se, învârtindu-se, plutind, înotând sau zburând.
Am spus că se întâmplă ca unele să se împiedice şi să ajungă mai târziu; atunci procedez de maniera următoare: acolo unde trebuia să fie locul ideii împiedicate (!!!), fac un semn, un bulin, de la care pornesc, făcând slalom printre cuvinte, o linie, pe care o trasez până sub ultimul rând scris. Acolo desenez o bulă, un balon în care notez repede ideea respectivă, pentru ca textul să fie uşor de citit şi de înţeles.
Dacă nu făceam asta, nu mă acuza nimeni de crimă sau de înaltă trădare, ci îmi puteam continua liniştit viaţa cotidiană, banală şi monotonă, dar omoram aceste idei înainte de-a apuca să se nască (!!!), nu le lăsam să iasă la lumină, nu le dădeam nicio şansă de afirmare, nu le făceam cunoscute şi era o pierdere, pentru că dumneavoastră nu le mai puteaţi citi acum! Nu, nu duc lipsă de modestie, nu pentru dumneavoastră era o pierdere, ci pentru ele, pentru ideile mele (!!!)
Unii dintre cititori poate se întreabă, ca şi mine de altfel, de unde mi-a venit ideea de-a scrie aceste rânduri. Din experienţa acumulată? Din imaginaţie sau dintr-o sursă de inspiraţie concretă? Din propriul meu eu? Da, ăsta ar fi un răspuns cât de cât satisfăcător. De acolo, din eul nostru ne vin toate ideile. Inima pompează sângele în organism. Sângele oxigenează creierul, care într-un final emană idei. Corect, dar cum ajung acolo? Cum se nasc ele? Cine le pune acolo?
Un tablou, înainte de-a fi tablou, este o pânză albă, un şevalet şi o idee de tablou, care treptat, treptat prinde contur, capătă hotar, se materializează şi individualizează ca tablou, devenind unic. Orice altă copie, oricât de precisă şi de fidelă ar fi, nu este acelaşi tablou. Dar ideea de tablou, înainte de-a deveni idee de tablou, ce-a fost? Tot o idee? A cui? De unde-a venit?
Gabriel Liiceanu, în ”Despre limită”, spunea că misterele nu există pentru a fi lămurite, şi explica, mult mai elevat decât o fac eu, anumite aspecte extrem de interesante. Ne naştem oameni liberi, dar cu o libertate oarecum aparentă. O libertate gravitaţională, spunea autorul. Nimeni nu ne întreabă dacă suntem de acord să ne naştem şi totuşi ne naştem. Nimeni nu ne întreabă dacă anul venirii noastre pe lume ne este agreat şi nouă. Nu ne alegem numele care ne place. Nici măcar prenumele. Nu putem opta pe ce continent să ne naştem. Ni se dă, automat, o religie, cea a părinţilor noştri, fără să ni se prezinte alte alternative. Pielea noastră are anumiţi pigmenţi. Nu contează dacă noi ne dorim să fim albi, negri, galbeni sau verzi (!!!). Alţii fac aceste alegeri în locul nostru. Vine însă şi vârsta la care suntem liberi să luăm deciziile pe care noi le dorim şi le credem corecte.
Aceste decizii se fundamentează pe gânduri, pe analize, comparaţii, raţiuni, spunem noi. Procese cerebrale. Toate acestea au însă ca materie primă, ce credeţi, ideea! Ideea, chiar dacă nu ştim de unde vine, se dezvoltă în gânduri printr-un monolog intern, extraordinar de sincer şi interesant. De fapt nu, nu este un monolog, este un dialog purtat între noi şi propiul nostru eu, un dialog în care nu este loc pentru minciună, pentru ascunzişuri, pentru compromisuri, pentru că atât eu cât şi celalalt eu ştim adevărul. Cu toate astea, nu scăpăm de libertatea gravitaţională despre care Gabriel Liiceanu a scris o carte. Nu putem depăşi condiţia de om, nu putem evada din spaţiul nostru, nu putem să nu mai murim...
Ideile vin de undeva! De câte ori, atunci când cineva vă întreabă de ce, înt-o anumită situaţie, n-aţi procedat altfel decât aţi făcut-o, n-aţi spus: „ei, uite, ideea asta nu mi-a venit!”? Cred că nu de puţine ori! Dacă nu ştim de unde vin ideile, atunci unde stau când nu vin? Este aceeaşi întrebare, fomulată altfel! A fost o idee...
Legile fizicii există dintotdeauna. Ele nu au fost inventate de Newton sau de alţi mari specialişti, ci au fost doar descoperite şi enunţate de ei. Li s-a trimis o idee...
Ideile au, în principiu, un caracter de noutate. Ele, dacă sunt puse în aplicaţie, dacă sunt valorificate, schimbă, atât la nivel micro, la nivelul individului purtător de idee, modificându-i atitudinea, sentimentele, cât şi la nivel macro, modificându-i acţiunile, omul fiind fiinţă socială, trăind în colectivitate, deci influenţându-i pe ceilalţi.
Interesant este faptul că aceaşi idee poate veni mai multor persoane, însă primul care-o enunţă şi-o foloseşte este considerat autorul de drept. Am să vă dau un exemplu banal. Sunt pasionat de grafica satirică, de caritaură. Pe siturile de specialitate, dacă stai să urmăreşti atent, există anumite rubrici în care sunt prezentate lucrări, absolut identice, atât ca idee, cât şi ca mod de punere în pagină. Artiştii în cauză sunt oameni cu un renume în branşă, nu pot fi nicidecum acuzaţi de plagiat. Pur şi simplu se întâmplă... de parc-ar exista, undeva, o ţară a ideilor
Desenând la rândul meu, uneori păţeam ceva straniu. Îmi venea în minte o idee bună. Desenam, iar după ce terminam, priveam planşa şi picam pe gânduri...Aşa cum am mai arătat, era foarte posibil ca ideea mea să aparţină altcuiva, iar eu să am nicio vină, să nu ştiu asta, pur şi simplu aceeaşi idee să-mi fi venit şi mie, deci din punct de vedere moral să fiu curat şi cinstit, dar nu puteam fi sigur de asta. Mă temeam că am văzut undeva acelaşi desen, că mi-a plăcut, că am fost impresionat de el la momentul respectiv, că a trecut timpul, că am uitat de el şi că acum doar mi l-am reamintit şi doar îmi imaginez că ideea îmi aparţine. Aşa se face că am renunţat să privesc alte caricaturi, iar atunci când voi vedea un desen similar, să nu mă ruşinez de mine, ci doar să zâmbesc şi să spun „hmmm, aceeaşi idee!!!”
Ideile sunt imateriale. Nu le putem vedea, nu le putem mirosi, nu le putem atinge, le putem doar auzi, doar pe ale noastre, nu, nu cu urechile, ci cu mintea, dar dacă le ascultăm, dacă le dăm o şansă de afirmare, aşa cum am făcut eu în acest eseu, ele tind să devină materiale, să se concretizeze în ceva anume, să devenim autorii propriilor noastre idei, chiar dacă tot n-am aflat până la urmă de unde vin ele...

Dacă nu-ţi poţi schimba soarta, schimbă-ţi atitudinea!

2008-05-10T00:09:00.005+03:00

Hai, du-te, du-te!
Lumini colorate, stele, un tunel îngust, curcubee, o distanţă imensă, o călătorie agitată şi extrem de ameţitoare şi obositoare, o viteză mult prea mare, un dans haotic, o muzică stranie şi greu de înţeles, şoapte, râsete, plânsete, atomi lângă atomi, fizică, chimie, gravitaţie, legi neştiute de noi sau nespuse, comete, hidrogen metalic lichid, electroni şi protoni ionizaţi, câmpuri magnetice, apă, cristale, turbulenţe, pasiune, dragoste şi...intrăm în această lume, brusc, făcând tam-tam, gălăgie, larmă, plângând, neştiind unde suntem şi ce se întâmplă cu noi.
Suntem oameni. Suntem pe Pământ. Dumnezeu ne-a dăruit viaţă. Pe lume ne-au adus părinţii. Suntem prunci...ne aşteaptă o viaţă...ne aşteaptă o moarte...ne aşteaptă lumini colorate, stele, un tunel îngust...o călătorie agitată şi extrem de ameţitoare şi obositoare, dar în sens invers...
Pornim de la zero! De la zero virgulă zero, zero (!!!) Avem sufletul pur, fără de păcat şi creierul ca un burete uscat, proaspăt scos din ambalaj, gata, gata să absoarbă orice informaţie venită din mediul exterior. Avem nevoie de câţiva ani pentru a învăţa să vorbim. De şi mai mulţi pentru a învăţa să scriem, să citim şi să socotim. De şi mai mulţi pentru a ne specializa într-un domeniu, pentru a aprofunda şi experimenta toate sentimentele şi trăirile umane, dragostea, ura, invidia, gelozia, mila, teama, frica...De şi mai mulţi pentru a discerne între bine şi rău şi de şi mai mulţi pentru a şti ce să alegem...Pentru unii dintre noi, aceştia din urmă sunt insuficienţi...
Nu fac nimic. Stau şi privesc ceasul spânzurat de-un cui bătut în peretele alb ca omătul. Secundarul parcă zboară... Mă uit cum trece timpul şi mă sperii. „Timpul este materia din care este formată viaţa” - Benjamin Franklin (1706 – 1790). „Timpul este doar fluviul în care pescuiesc eu” - Charles Baudelaire (1821 – 1867). „Timpul este o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul” – Octavian Paler, scriitor, jurnalist şi editorialist român (1926 – 2007). „Timpul este modalitatea naturii de a face ca să nu se întâmple toate deodată.” -Woody Allen. Efemeritate...ireversibilitate...tic-tac, tic-tac, tic-tac...
Sunt muritor! Sunt tânăr, dar cine ştie cât mai am de trăit...Nu, nu asta mă sperie, ci gândul că în timpul în care mi-a mai rămas, oricât de mult ar fi, n-am să apuc să realizez şi să fac tot ceea ce mi-am propus.
Stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă în anumite momente importante din viaţa mea procedam altfel decât am făcut-o, dacă luam alte decizii şi dacă da, dacă în momentul de faţă mai stăteam privind inert, din fotoliul din încăperea slab luminată, ceasul spânzurat de-un cui bătut în peretele alb ca omătul. Stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Adam şi Eva nu mâncau din pomul interzis...dacă nu se inventa roata, dacă nu se inventa tipografia, dacă nu se descoperea America, dacă nu se năştea Hitler, dacă nu se apuca de scris William Shakespeare, dacă Isac Newton era plictisit şi nu mai avea chef să cerceteze legile fizicii, dacă istoria avea un alt curs...Stau şi mă întreb câte şanse au rămas nevalorificate, pierzându-se undeva în negura timpului, pentru că nu am avut curaj, pentru că nu am ştiut cum să le valorificăm, pentru că nu am fost suficient de insistenţi, pentru că nu am avut încredere în forţele poprii...şi câte altele vor mai urma...
Arunc o privire pe fereastră. Un bunic îşi plimbă nepoţelul pe aleea şerpuită, ce duce spre parcul de joacă pentru copii, lovind în mers, cu picioarele, frunzele uscate ce zac, moarte, pe caldarâm. Mă întreb ce va ajunge cel mic când va creşte. Va învăţa, va fi cuminte şi îşi va asculta părinţii? Se va căsători, va trăi o poveste de dragoste adevărată, va fi tătic, va fi bunic, işi va plimba la rândul lui nepoţii, aşa cum face bunicul lui acum, va fi un geniu, va lăsa ceva important pentru posteritate sau va fi doar un celebru anonim? Încerc să-mi imaginez şi cum arăta bunicul când era de vârsta nepotului său, ce vise avea, precis vroia să devină poliţist sau pompier...Încerc să-mi dau seama cât de mulţumit este de viaţa lui...pentru că aşa cum spunea şi romancierul, dramaturgul, eseistul şi filozoful francez de origine algeriană, Albert Camus (1913 – 1960), „...viaţa este suma tuturor alegerilor tale...”
De multe ori, de prea multe ori, parcă, ne plângem singuri de milă. Ne victimizăm. Suntem nemulţumiţi şi nerecunoscători pentru ceea ce-am realizat. Asta poate fi şi un lucru bun, dacă funcţionează ca un motor autopropulsor, ca un stimulent, ca o mentalitate continuă de autodepăşire a limitelor, dar poate fi şi un lucru rău, atunci când trecem în extrema cealaltă şi devenim prea pesimişti. Atâta timp cât trăim într-un sistem democratic, într-un stat liber, nimeni şi nimic nu ne poate împiedica să de ducem la bun sfârşit până şi cele mai îndrăzneţe vise. Nimeni în afară de noi înşine (!!!). Noi suntem cei care ne autocenzurăm, care ne punem singuri bariere, care încetăm să credem în noi, care ne temem să fim noi...
Dictonul care spune că nu există „nu pot”, este puţin exagerat, însă mesajul transmis de acesta nu trebuie neglijat, ci trebuie să procedăm în consecinţă. Dacă ne dorim ceva, dacă ne propunem ceva, dacă ne stabilim un obiectiv, nu trebuie să cedăm la primele obstacole întâmpinate, ci trebuie să muncim din greu, să avem răbdare şi o voinţă de fier...
“Cu cât trăiesc mai mult, cu atât îmi dau mai bine seama de impactul atitudinii asupra vieţii. Pentru mine, atitudinea este mai importantă decât faptele. Este mai importantă decât trecutul, decât educaţia, decât banii, decât circumstanţele, decât eşecurile, decât succesele, decât ceea ce cred, spun sau fac ceilalţi oameni. Este mai importantă decât felul în care arăţi, decât talentele sau aptitudinile pe care le ai. Poate construi sau distruge o companie...o biserica...o casa. Remarcabil este faptul că putem alege zilnic ce atitudine vom adopta în acea zi. Nu ne putem schimba trecutul...nu putem schimba faptul că oamenii vor acţiona într-un anumit fel. Nu putem schimba inevitabilul.
Singurul lucru pe care îl putem face este să cântăm pe singura strună pe care o avem, şi aceasta este propria atitudine.", spunea dr.Charles Swindoll, pe bună dreptate!
O gândire optimistă, o mentalitate de învingători, un zâmbet pe buze chiar şi atunci când pierdem şi ve-ţi vedea, viaţa se va schimba. Se va schimba în bine.
În manualele de psihologie se spune că omul are trei moduri de prezentare. Aşa cum este în realitate, aşa cum se vede el şi aşa cum îl percep ceilalţi. Haideţi să ne vedem aşa cum suntem în realitate, să conştientizăm calităţile pe care le avem, să nu mai fim superficiali, să facem tot posibilul să corectăm, să modificăm, să reparăm, dacă vreţi, ceea ce nu ne place la noi, să ne împăcăm cu noi înşine şi să-i lăsăm pe ceilalţi să ne descopere aşa cum suntem în realitate, aşa cum ne vedem noi...
Amy Tan, una dintre cele mai în vogă scriitoare americane contemporane spunea că „...dacă nu-ţi poţi schimba soarta, schimbă-ţi atitudinea!” Faceţi asta şi veţi vedea cum o să vă schimbaţi singuri soarta

Sufletul este oglinda unui univers indestructibil.

2008-05-04T16:49:00.002+03:00

Din când în când, tragem perdeaua şi privim pe fereastra sufletului. Al nostru. Al altora. Vedem sentimente nobile, precum dragoste, milă, compasiune, înţelegere, toleranţă, vedem vise care aşteaptă să se îndeplinească, vedem speranţă. Vedem amintiri, vedem idealuri, vedem trecutul, prezentul şi viitorul, aşa cum ni-l imaginăm şi ni-l dorim, vedem şi răni care încă sângerează sau doar cicatrici, vedem şi durere, vedem dor de oameni care sunt departe de noi, de oameni care...nu mai sunt, de locuri dragi.Vedem lacrimi. Vedem şi alte lucruri pe care în mod normal nu ne-am dori să le vedem...Vedem ură, vedem invidie, vedem mâhnire, vedem, vai câte alte lucruri mai vedem...
Dar ce este sufletul? DEX spune că ar fi totalitatea proceselor afective, intelectuale şi voliţionale ale omului. Diaconul Andrei Kuraev spune că sufletul este ceea ce-l doare pe om atunci când întreg trupul său este sănătos. Seneca afirma că sufletul este unica valoare a omului, el îl face pe slujitor egal cu stăpânul său. Octavian Goga spunea că sufletul este o urnă în care închidem cenuşa patimilor noastre. Gerard de Nerval-sufletul este ideea lui Dumnezeu, iar Gottfriend Leibnitz, fără a epuiza lista personalităţilor şi a definiţiilor, spunea că sufletul este oglinda unui univers indestructibil.
Sufletul suntem noi! Sufletul ne individualizează, ne personalizează. Ne este dat să avem grijă de el, să-l hrănim aşa cum trebuie, să-l ocrotim, să-l educăm cum se cuvine, să-l cultivăm, să-l înnobilăm, să-l ferim de ispite şi tentaţii stupide şi inutile, să-l păstrăm curat, să-l respectăm şi într-un final, să-l predăm în mâinile celui ce ni l-a dat...
Pentru ce toate acestea? Pentru că venim cu o misiune clară, chiar dacă tacită, pe acest pământ. În primul rând, aşa cum spuneau şi vechii greci (cunoaşteţi legenda... la început, bărbatul şi femeia formau o singura sferă. Temându-se că o asemenea perfecţiune ar putea să le ia locul, zeii au despicat toate sferele şi le-au aruncat pe pământ. De atunci fiecare om îşi caută jumătatea...) omul trebuie să-şi găsească un partener de viaţă, să experimenteze alături de acesta sentimente noi, pure şi profunde şi să lase urmaşi, care la rândul lor au de îndeplinit aceleaşi sarcini. Să populeze şi să ocrotească această minunată planetă albastră, Pământ...şi să lase moştenire urmaşilor lor atât o zestre materială, însuşi pământul, cât mai ales o bogată şi o vastă zestre spirituală. Cum spunea Gabriel Liiceanu în lucrarea “Despre limită”, menirea este realizarea unei teleologii superioare prin intermediul unei vieţi.
Sunt o persoană cu credinţă în Dumnezeu, dar ajung rar la biserică. De sfintele sărbători pascale am intrat în Catedrala Sfinţii Brâncoveni din oraşul meu natal, oraşul cu salcâmi, Brăila, situată chiar în cartierul în care locuiesc (pentru cunoscători, Viziru I). Iniţial am vrut să aprind, simbolic, o lumânare şi să dialoghez puţin cu Cel de sus...
În spatele imensei uşi din lemn masiv...o mulţime de oameni. Fiind din cartier...pe mulţi dintre ei în cunoşteam...
O mamă cu fiul ei suferind de o boală grea, privea cu lacrimi în ochi spre tavanul pictat al bisericii. Precis se ruga ca fiului ei să-i fie bine...O bătrână despre care ştiam c-a rămas singură, toţi copiii ei fiind plecaţi în străinătate, în genunchi, se închina la o icoană, privind-o în ochi pe Maica Domnului. Precis se ruga să vegheze asupra copiilor şi-o implora să n-o lase să moară în singurătatea rece, tristă şi grea...Un om sărman stătea cu capul plecat, ascultând vocea preotului. Precis se ruga şi cerea un modest colţ de pâine...O tânără, nu prea deşteaptă, nu cerea decât o notă de trecere la examenul de bacalaureat pe care urmează să-l susţină...Cu o lumânare aprinsă în mâini, în genunchi, un bărbat îmbrăcat în negru, plângea asemeni unui copil. Precis se ruga să-i fie iertate păcatele celui ce nu mai era lângă el...
Atâta tristeţe, atâta nevoie disperată de ajutor, atâtea suflete nefericite...Mi-am zis că ar fi prea mult să mai rog şi eu ceva divinitatea, aşa că am plecat, lăsându-i pe ceilalţi s-o facă...Îmi şi imaginam, acolo sus, în ceruri, un bombardament de rugăminţi şi o echipă întreagă de sfinţi şi de îngeri lucrând fără oprire...sortând, arhivând, trimiţând spre abrobare, clasând...
În acele minute în care am stat în biserică am tras perdeaua despre care vorbeam la început şi am privit pe fereastră...Pe fereastra celor de lângă mine, dar biserica era plină de oameni...Cine ştie ce probleme, ce necazuri aveau şi ceilalţi...Dar în biserica plină era doar o mică parte din populaţia Brăilei. Dar în Brăila este doar o mică parte din populaţia României, în România o mică parte din populaţia Europei, iar în Europa o mică parte din populaţia lumii...Privind astfel lucrurile îţi dai seama cât de oameni suntem noi oamenii. Câtă nevoie avem de ajutor, de protecţie, de înţelegere, de dragoste, de fericire, de linişte interioară, de pace şi echilibru sufletesc şi cât de puţin din toate aceste lucruri pe care noi ni le dorim le oferim celorlalţi de lângă noi...pentru că altfel nu am cere ajutor la unele probleme mărunte, atât de departe, ci am căuta un prieten, un confident, un sprijin lângă noi...Mult mai aproape ar fi ca la problemele pe care nu le putem rezolva singuri, să cerem ajutor celor care ne sunt aproape, oamenilor, celorlalte suflete...pentru că de-asta se şi spune “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. De exemplu, mama cu copilul bolnav ar fi putut cere şi ar fi fost frumos să primească sprijin de la ceilalţi, care punând mână de la mână ar fi strâns suma de bani necesară pentru operaţia ce-i putea readuce fiului ei...viaţa. Bătrâna cu fiii plecaţi peste hotare, ar fi fost frumos să-şi roage copiii să-i stea alături, iar aceştia s-o înţeleagă şi s-o trateze cu aceeaşi dragoste şi căldură de care ei au avut parte de la mama lor în copilărie, în adolescenţă şi chiar şi acum. Omul sărman ar fi fost bine să ceară, sau să primească fără să mai ceară, o bucată de pâine...Copila toantă ar fi trebuit să găseasca în ea forţa de-a învăţa şi de-a nu se mai victimiza. Cât de mult, cât de puţin ţinem cont de această povaţă, cât de mult ne iubim pe noi înşine, cât de mult îi iubim şi-i ajutăm pe semenii noştri, n-am să vă spun, trageţi singuri perdeaua, priviţi în sufletul vostru şi găsiţi răspunsul...

Un copil capricios...

2008-04-15T19:59:00.003+03:00

Era trecut de miezul nopţii. Afară, pe cerul înstelat, o lună perfect rotundă arunca raze de lumină peste peisajul aţipit. Din când în când, dintr-un copac, o pasăre de noapte striga câte ceva doar de ea înţeles, după care se aşternea o linişte apăsătoare. Pe fereastra deschisă se prelingeau, plictisiţi şi apatici, ultimii stropi de la ploaia care tocmai se oprise. Un aer rece dar curat, proaspăt şi plăcut pătrundea în încăpere, fără să ceară voie nimănui. Lampa aplasată într-un ungher, semăna cu luna de afară, la scară redusă.

Flacăra lămpii tremura în faţa curentului musafir, ca o persoană slabă de înger în faţa unei fantome, proiectând pe tapetul alb al pereţilor umbre mişcătoare, care hipnotizau cu jocul lor un ursuleţ din pluş, ce se odihnea într-o basculantă cu telecomandă. De la un casetofon care nu se zărea, în surdină, se auzea Michael Bolton, care interpreta superba melodie „Georgia On My Mind”. Două batalioane de soldăţei din tablă ascultau cu interes planurile de luptă ale unui strateg bătrân, în timp ce maşinile blindate de război erau la intrarea în fortăreaţă, asigurând paza şi siguranţa militarilor din interior.

Un tren din plastic făcea ultima sa cursă nocturnă, pe o şină amplasată pe covor, aproape de pat, având bateriile aproape descărcate. Pe peronul improvizat, doi papuci aşteptau liniştitţi, fără să-şi spună nimic unul celuilalt.

În pat, şeful gării, un micuţ de câţiva anişori, care tocmai ce-şi serbase ziua de naştere, dormea adânc, visând probabil la miniaturalul mijloc de transport primit cadou, fiind învelit până la năsuc.

Pe o pernă alăturată, o păpuşă din cârpe stătea cu ochii deschişi, privind fără să clipească (!!!) tavanul.

Pe o măsuţă cu picioare scurte, era mare aglomeraţie. Copilul capricios nu se obosise să facă ordine! Cutii cu ambalajul rupt cu nerăbdare...o farfurie cu o jumătate de felie de tort...un pahar cu suc...un fluier...o busolă...câteva felicitări...creioane colorate şi două desene ce purtau semnătura micuţului sărbătorit.

Pe prima planşă, o prinţesă, într-un castel, pe un munte înalt; pe cel mai înalt munte din lume. Cu talia subţirică, cu părul lung, negru, atât de negru cât putea tuşul să reproducă, cu doi ochi mari, albaştri, cu gene arcuite, cu faţa ovală, cu un nas mic, cu buze senzuale şi roşii ca macul şi cu doi obraji netezi...dar pe care multe lacrimi se prelinseră...asemeni picăturilor de ploaie pe fereastra încăperii în care el locuia.

Pe cea de-a doua planşă, pe o câmpie întinsă şi verde, mai verde decât verdele (!!!), un tânăr cioban cu turma sa de oi, în perioada transhumanţei, stătea şi contempla un munte, un munte pe care vroia să-l urce, dar parcă nu se încumeta, ştiind că este cel mai mare munte din lume. Un soare portocaliu ne lasă să înţelegem că suntem într-o lună de vară, poate chiar de primăvară târzie.

Cele două personaje proveneau, parcă, din poveşti diferite. Fiecare era pe coala lui de hârtie...cu toate astea, cei doi se priveau de câteva ore bune, fără să-şi spună nimic unul celuilalt, la fel cum procedau cei doi papuci de pe peronul de lângă patul micuţului copil. Destinul făcuse ca cei doi să se întâlnească, să ştie unul despre existenţa celuilalt, să-şi ţină companie, să se placă reciproc şi chiar să ajungă să se îndrăgostească şi să simtă că nu mai pot trăi singuri, aşa cum o făcuseră până acum.

Ciobanul se hotărî! Fie ce-o fi, va urca acel munte... Porni! Pentru cei doi, timpul avea alte valenţe. Un minut scurs în realitate însemna câteva ore în poveste...

Trecură ore, trecură zile...Tânărul cioban se lupta cu muntele abrupt. Obosise, dar nu se oprea. Era epuizat, dar nu înceta să urce şi iar să urce, să tot urce. Rezervele de mâncare se terminaseră. Setea îl chinuia, iar soarele îl ardea din ce în ce mai puternic. Nu era singurul care încercase să ajungă la tânăra domniţă. Mulţi alţi tineri se încumetaseră să urce pe cel mai înalt şi cel mai greu accesibil munte, dar niciunul nu ajunsese sus, sus de tot...Unii trişaseră, apelând la tehnica modernă: avioane, elicoptere, diverse unelte...dar fuseseră descalificaţi imediat, alţii abandoră cursa la primele obstacole întâmpinate, iar alţii, mai fricoşi, stăteau la poalele muntelui şi priveau neputincioşi la tânăra şi frumoasa prinţesă.

De la înălţimea ei, fata privea tot acest spectacol distrându-se şi întristându-se în acelaşi timp. Cei care urcau sau mai bine zis încercau să urce, păreau nişte gândaci caraghioşi şi penibili. Ştia, ştia că niciunul dintre ei nu va reuşi să ajungă la inima ei...era prea sus, iar ea nu era dispusă să coboare...

Vulturi puternici şi flămânzi roiau în jurul tânărului cioban, strigând câte ceva neînţeles. Ca într-un vis uşor, realitatea este interpretată şi asimilată (era doar pasărea de noapte din copacul de lângă fereastră!). Mâinile ciobanului erau rănite şi pline de sânge. Păsările răpitoare simţiseră mirosul sângelui şi acum erau gata, gata de atac. Cu un toiag cu ajutorul căruia se căţăra pe rocile bătrâne şi colţuroase, ciobanul reuşi să sperie inamicii zburători. Îşi reluă ascensiunea. Urca, urca şi iar urca, dar părcă vârful muntelui se îndepărta şi el...

Inima fetei bătea cu putere. Niciodată nu se mai simţise aşa...Nimeni nu mai ajunsese atât de aproape de ea...Era fericită şi tensionată. Era emoţionată, era cum nu mai fusese...era cum nu va mai fi ...Era îndrăgostită cu adevărat...

Ciobanul nu vroia să stea să se odihnească, să-şi tragă sufletul, nici măcar un minut. Îi era atât de dragă fata încât prefera să moară de oboseală, decât să mai stea departe de ea. Era doar o chestiune de autosugestie, îşi spunea, şi-şi repeta într-una „ştiu că poţi, ştiu că poţi”. Continua să urce. Aerul devenea din ce în ce mai greu de respirat. Era frig. Era din ce în ce mai frig. Bluza udă de transpiraţie şi de sudoare îngheţă. La fel şi pantalonii. Asta-i îngreuna şi mai mult situaţia. Picioarele îl dureau îngrozitor. Îl apucă tremuratul, cu toate astea urca şi tot urca, fără să se oprească. Simţea că nu mai avea mult...şi într-adevăr, nu mai avea mult...

O zări! Stătea cu mâinile împreunate în dreptul inimii care bătea cu putere, cu ochii mari, albaştri şi umezi fixându-l fără să clipească. Purta o rochie albă, de mătase, care se mişca uşor în bătaia vântului (perdeaua de la fereastra încăperii)...Era Ea! Era fata la care visase toată viaţa. Era cea alături de care simţea c-ar fi fost atât de fericit şi de împlinit...

Privindu-se şi sorbindu-se din priviri, nici ea, nici el nu observaseră că cel mic se trezise şi acum stătea pe marginea patului, căscând somnoros şi întinzându-şi oasele înţepenite.

Între cei doi mai era un singur pas. Un nor de emoţii şi de trăiri intense îi învăluise. Când să facă pasul decisiv, când să urce şi ultima stâncă abruptă şi să stea alături de prinţesă, ciobanul se împiedică şi căzu. Norocul lui, dacă ăsta se poate numi noroc, se agăţă cu mâinile rănite şi însângerate de creanga singurului copac existent acolo.

Cei de jos priveau scena cu sufletul la gură. Va cădea? Îi va întinde prinţesa, care până acum nu făcuse niciun compromis, o mână de ajutor? Se va descurca ciobanul singur? Oare ce se va întâmpla în continuare?

Dar ce se întâmplă?!? Vai...Din senin, pe neaşteptate totul se întunecă, totul se făcu negru, totul se transformă în întuneric...

Copilul somnoros, vrând să ia paharul cu suc de pe masă, fără să vrea, fără să ştie, fără să-i pese, vărsă sticluţa cu tuş negru peste cele două planşe...

S-au întâlnit, când nu se aşteptau şi nu sperau...S-au plăcut, s-au iubit în tăcere şi s-au despărţit tot la fel de brusc şi de neaşteptat...

Morala: Destinul este un copil capricios!

Raiul...

2008-04-11T22:23:00.002+03:00

În fiecare dimineaţă, de mai bine de 180 de ani pământeşti, Simfonia a 5-a a lui Ludwing van Beethoven, bucura îngerii din Rai. Şi această zi, care se anunţa la fel ca toate celelalte, începu cu celebrele acorduri: tututu-tututu... Soarele încălzea şi colora totul în jur. Portocalii plantaţi emanau un parfum încântător. Atât de calm şi de plăcut era în marea grădină a edenului...Izvorul nesecat de nectar...albinuţele care zumzăiau vesele prin văzduh, din când în când, câte-o pală uşoară de vânt făcea câte-o frunză să se desprindă de copac şi să danseze prin aer ca o veritabilă balerină, un câmp întreg de flori...păduri de conifere, munţi şi cascade...curcubee...văi întinse...câmpii verzi...un rai în rai (!!!)

Trecu ceva timp...îngerii mici începură să se joace cu animăluţele, chiar şi cu cele sălbatice, care acolo sus, erau aşa prietenoase şi bune, cei mai mari, unii stăteau gânditori şi priveau la cei de pe pâmânt, alţii se relaxau pe câte-un nor de puf, alţii sorbeau dintr-o cupă de nectar, culegeau flori, meditau, se plimbau agale pe potecile din pădurile răcoroase, iar alţii erau de serviciu, la secţia „nou veniţi”, alături de celebrul şi vehementul Sf. Petru...

Fiecare aspirant la norul de înger, era verificat în baza de date, trebuia să susţină un interviu cu Boss-ul, după care mai aştepta ceva timp...şi primea rezultatul...”admis” sau „respins”...

De fiecare dată spectacolul era acelaşi: unii erau fericiţi, păşeau pe poarta raiului plini de emoţii. Se bucurau regăsindu-şi rude, prieteni, se îmbrăţişau...alţii plângeau şi îngenunchiau cerând iertare de la Bunul Dumnezeu, implorând un nor de înger, alţii treceu în grabă pe lângă poarta mare şi strălucitoare a Raiului, fiind împinşi de la spate de nişte drăcuşori negri şi urâţi, cu coarne roşii ca focul, având în mâini...copite, mă rog, cum le-o zice (!!!) furci ascuţite şi nemiloase. Aceştia erau cei care au comis crime pe pământ, care au făcut mult rău semenilor lor, care au dus o viaţă lipsită de moralitate, cei foarte bogaţi, dar lacomi şi răi la suflet şi alţii ca ei...Alţii erau invitaţi să mai stea o vreme în purgatoriu, din latinescul purgatorius, antecamera unde sufletele celor morţi cu păcate mai uşoare se purifică prin suferinţe, înainte de-a intra în paradis (DEX).

Aspirantul la norul de înger, cu numărul de ordine 1.346.755, era o femeie între două vârste, sobru îmbrăcată de către cei ce-o pregătiseră de marea călătorie. Avea o fusta lungă şi închisă la culoare, un taior, tot negru şi el, iar pe cap purta o pălărie, ce ascundea părul strâns în coc. La ochi avea ochelari de vedere. Sf. Petru nu mai văzuse până acum un candidat care să vină pe aceste tărâmuri cu ochelarii de vedere...trecu însă peste acest amănunt. Pe faţa candidatului cu numărul de ordine 1.346.755 nu se putea citi nimic. Nici emoţie, nici teamă, nici surpindere...Hmmm, ciudat, îşi zise Sf. Petru...Să-i vezi pe toţi ceilalţi în ce fel se exteriorizează...cu ce intensitate trăiesc, ce voce gâtuită de emoţii au....doamna 1.346.755, nimic! Stătea în faţa Sfântului Petru ca o statuie... Măi, să fie...

Măi, Spiridoane,

se adresă Sf. Petru unui îngeraş micuţ şi galben precum o statuetă din aur

Ia adu-mi tu mie pe DVD-ul ăsta baza de date a doamnei!

şi-i înmână micuţului un disc blank, n-o sa zic marca, să nu fie considerată reclamă mascată!

Micuţul galben se întoarse repede. Îi înmână bătânului sfânt DVD-ul, cu o copie a bazei de date stocate pe serverul princpipal al Raiului. Sf. Petru luă laptopul în braţe, deschise unitatea optică, introdusese discul şi începu să butoneze, aruncând din când în când câte-o privire doamnei cu ochelari de vedere şi cu faţa inexpresivă.

După alte câteva momente de tăcere, sfântul vorbi cu cea care-i stătea înainte:

Eşti, de fapt ai fost Fifilina Burosu ?

Da!

Scurt! Da şi atât...nimic mai mult...

Mirat Sf. Petru continuă:

Aici la mine scrie că ai fost o femeie...bună.

Încă de mică ţi-ai ascultat părinţii. La grădiniţă n-ai făcut prostii. Împărţeai pacheţelul cu colegii săraci. La şcoală învăţai mult. Nu erai dotată de la Şeful meu cu prea multă înteligenţă, dar te străduiai şi învăţai asiduu. Nu ai chiulit de la nicio ora. Nu te-ai bătut cu colegii. N-ai ieşit cu fetele sau cu băieţii la plimbare. În ciuda anturajului de la liceu, n-ai fumat. Nu te-ai îmbrăcat strident niciodată. În discoteci nu te-ai dus. Nu te-ai destrăbălat şi tu măcar o dată. De băut n-ai băut, nici măcar o bere, ca să nu mai zic tărie.

Aici la mine mai scrie că în timpul facultăţii, la fel, ai fost un tânăr model. Nu tu petreceri, nu tu distracţii...Băieţii nu te-au interesat. Te-ai îndrăgostit pentru prima dată la 26 de ani, de un coleg de muncă. Ai avut o prietenie luuungă cu el, până să accepţi să-i devii soţie. Abia după ce preotul a oficializat relaţia, aţi devenit intimi unul cu celălaltul. Abia în ziua nunţii l-ai lăsat să te sărute pentru prima dată şi atunci simţeai că te ia cu leşinul. Simţeai fluturi în stomac, genunchi înmuiaţi...ameţeli...

La serviciu erai cea mai conştiincioasă. Nu plecai până nu-ţi terminai treaba. Veneai prima dimineaţa, plecai ultima, seara târziu. Nu ţi-ai bârfit colegii, nu ţi-ai trădat şefii.

Nu ai fost pretenţioasă. Te-ai mulţumit cu puţin. Nu ai primit nimic de la nimeni, tot ce-ai realizat ţi s-a datorat ţie şi numai ţie. Nu te-a pasionat moda. Nu te-ai gătit, nu te-ai machiat, nu ai râvnit la bunul altuia.

Aşa-i, daaaaaaaaaa!

Încuviinţă femeia, de data asta cu zâmbetul larg pe buze,

Aşa-i, exact aşa-i!

Ţi-ai iubit soţul. Nu l-ai înşelat nici măcar cu privirea, deşi au mai fost bărbaţi care te-au curtat, tu te făceai că nu-i vezi. Sexul nu ţi-a plăcut!

Cinstită ai fost. Iată, ce gest frumos!!! Aici ai găsit un diplomat cu mulţi bani. Nu te-a tentat, deşi erai într-o perioadă mai dificilă, ai predat geanta oficialităţilor, fără să stai pe gânduri..

Femeia cu numărul 1.346.755, nu mai putea de bucurie...

Gospodină ai fost, uite, chiar una desăvârşită! Ai fost o mamă exemplară. Ţi-ai iubit copilul, pe Bibiloi, i-ai dat o educaţie bună. Te-ai ocupat de el. L-ai îngrijit, făceaţi temele împreună, l-ai dat la sport, l-ai dus la profesor de muzică, să înveţe pianul. Vai...şi ce prăjituri bune făceai, duminică de duminică...Uite aici, vezi, alte femei cumpărau de la hipermarket cornuleţe, cozonaci, rulade...nu, tu , nu, tu le pregătei singură în bucătărie, până te treceau toate apele...

Ai fost şi o soacră bună! Ţi-ai respectat nora, ai învăţat-o să gătească, să spele, să se poarte civilizat în societate. Chiar aşa, nu te-am auzit înjurând niciodată, nici chiar atunci când erai la volan şi rămâneai blocată în trafic.

Da, da...n-am înjurat....

Zâmbete...multe zâmbete pe femeia 1.346.755.

Ca bunică...n-am ce să-ţi reproşez! Ţi-ai iubit nepoata. Până s-a făcut mare şi s-a căsătorit Bubuloi,aaa, scuze, Bibiloi, ţi-ai dedicat toatâ viaţa lui. De cum ai devenit bunică, viaţa ta, restul care mai rămăsese, a fost a nepoţelei, Bibulica.

Grijulie. Mereu atentă să nu deranjezi pe nimeni, extrem de politicoasă, manierată, ruşinoasă, timidă, cu bun simţ...

Exact, exact, vaiii, da toate le ştiţi!!!

În excursii nu te-ai dus, nu te-ai îndurat să-ţi cumperi mai nimic pentru tine, mereu te-ai sacrificat pentru cei dragi ţie. Uite, ai fost şi credincioasă, cât de cât. Ai mai intrat în câte-o biserică, ai făcut pomeni bunicilor tăi, decedaţi, ai dat câte-un bănuţ la cerşetori...

N-ai avut fantezii..de niciun fel, n-ai avut vise, la coafor nu te-ai dus, niciodată nu ţi-ai vopsit părul, nu te-ai prostit, nu ai dat frâu liber imaginaţiei...mă şi întreb dacă ai avut...

Sf. Petru rămăsese pe gânduri...privind spre doamna 1.346.755, dar parcă trecând cu privirea prin ea...

Într-un final îşi reveni din starea parcă de hipnoză şi-l strigă pe piciul galbui

Spiridoane, ia arată-te!

Ca din senin, îngeraşul veni lângă bătrânul Petre

Asta e...adu-i doamne 1.346.755 o pereche de aripi...

Vai, Bunule Părinte, Sfinte Sfântule, Bătrâne Înţelept...nici nu am cuvinte să-ţi mulţumesc. Ai scris acolo în calculatorul ăla toată viaţa mea, ai fost atent la toate detaliile, nicio faptă bună de-a mea n-a rămas neobsevată şi acum mă răsplăteşti şi-mi aduci aripi...

Mă faci înger?

Nu, toanto! Spiridoane, o facem gâscă!!!

Morala: eheiii...!!!

Perfecta imperfecţiune

2008-04-11T22:20:00.000+03:00

Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair, un tânar musulman dintr-o organizatie terorista extrem de periculoasa, un îndoctrinat gata oricând sa moara pentru ducerea la bun sfârsit a ordinelor superiorilor sai, se afla în prima sa misiune secreta. Daca nu da gres, si ultima! De fapt si daca da gres, tot ultima este, pentru ca superiorii lui nu tolereaza greselile.

Se afla în avion. O stewardesa înalta, blonda, cu niste forme perfecte, asa cum vazuse el într-o revista americana pentru adulti, pe care-o frunzarise pe ascuns, la o ora la care stia ca Alah era prea ocupat ca sa-l poata surprinde, îi spuse, cu un glas calm si suav, sa-si puna centura de siguranta, pentru ca aeronava urmeaza sa aterizeze, în câteva minute, în România.

Va termina cu pacatosii europeni din aceasta tara micuta si va ajunge la Alah, care-l va ierta pentru toate pacatele, inclusiv pentru frunzarirea acelei reviste, ba chiar mai mult, îl va lasa sa stea alaturi de el si de ceilalti mari eroi ai poporului sau... Ce mândru si fericit va fi atunci!!!

Un gol de aer, un impact dur cu solul, un scârtâit lung de roti si avionul se opri într-un final. Ajunsese la destinatie!

Coborî.

Ah barbuy, barad berid, aljurbada zaid, îtru haid mamet zgurdabalid, praful se va alege de natia asta, le va da el o lectie pacatosilor..., îsi spuse musulmanul, plin de optimism, nestiind ce avea sa-l astepte...

Era bucuros, cea mai grea parte a misiunii trecuse. Reusise sa treaca cu bine de controlul de la aeroport, lucratorii de acolo verificându-i superficial bagajele. Lua un taxi, ca sa ajunga la omul lui de legatura, un patiser musulman ce avea o mica afacere aici, ce-i conferea acoperirea de care avea nevoie pentru a ajuta, din umbra, organizatia.

Învatase limba româna si de cum ateriza avea instructiuni sa vorbeasca numai în româna.

* Jefu’, eu vrut ajung am la adresu acestu!

Si-i înmâna taximetristului un biletel mototolit, pe care era trecut locul unde trebuia sa ajunga prima data.

Din acel moment începu calvarul.

Taximestristul îi lua pentru cursa efectuata, jumatate din banii pe care‑i avea asupra sa. Degeaba protesta si ridica tonul, soferul nu vroia sa ia mai putin si pace. Pace, pace!!!

* No pace la Romania, de-acum, Ali Ahmed Bendeburosu Behmet Memet Mehret Cali Afrim Salam Bair sosita aici, îsi spuse arabul, zâmbind cu toata gura.

Coborî la metrou. Ca sa nu fie urmarit, trebuia sa mearga trei statii cu metroul.

Se mira, nu era lume, numai el si câtiva boschetari. Aseza geamantanele lânga el si astepa sa vina metroul. 5 minute... 10 minute... musulmanul deveni nervos.

* Nicia metroul nicia oamenii. Ude-or fi cu totia???

Un aurolac trecu în fuga pe lânga el si-i tipa în ureche, cât putu el de tare:

* Ba, turcule, e greva, dute-n...

"Greva, greva", asta nu stia ce‑nsemna... dar îsi dadu seama ca este ceva de la care nu merge metroul, asa ca se hotarî sa mearga pe jos, abia avea sa cunoasca orasul mai bine.

Când sa ridice geamantanele, observa ca-i lipseste o geanta mai mica, în care tinea banii, actele false si hartile orasului.

* Bardabuh meil kahil yashmin curduh îh în kukil!!!

Ce fericit va fi când îi va arunca în aer pe nenorocitii astia!!!

Afara era cald, de la atâta mers pe jos îl trecusera toate apele. Se opri si cumpara, cu ultimii bani din buzunar, un suc, de la o toneta amplasata în mijlocul trotuarului. Bau cu pofta.

La nici cinci minute dupa ce sorbi si ultima înghititura... crampele nu‑i mai dadeau pace. Nu observase ca sucul avea termenul de valabilitate expirat...

Cu greu gasi o toaleta. Când sa iasa îi bloca calea un barbat musculos, la fel de brunet ca si el, cu mustata si o palarie neagra ornata cu o floricica rosie.

* Ia zi, domnu, vrei o fata, ceva, ca te vad de la drum?

* No, no fata, multomesc, dar eu grabesc tare!

* Cum, ba, tu ma refuzi pe mine? Vrei, fata, nu vrei, acum trebuie sa‑mi platesti, oricum!

Si-i flutura pe la beregata ditamai cutitul. Uite-asa ramase musulmanul fara cea dea doua geanta...

Dupa câteva ore, gasi cu greu patiseria omului de afaceri arab. Îi povesti repede prin ce trecu:

* Bhî î curbu li dadan curgu il pahuli babac durlu.

S-i ceru sa-l cazeze, sa faca un dus, sa se odihneasca putin si a doua zi, dis de dimineata, sa duca la bun sfârsit ceea ce avea de facut.

Primi cheia de la apartamentul omului de afaceri si instructiunile necesare pentru a ajunge acolo. Era în imediata apropiere a magazinului. Gasi scara. Chema liftul, dar acesta nu functiona, asa ca urca cele 10 nivele ale blocului, suflând din greu.

Vru sa aprinda lumina. No corent! O pana a companiei Electrica...

Vru sa faca dus. No apa! O avarie a regiei de apa...

Enervat la culme vru sa-l sune pe amicul sau si sa-i spuna ce necazuri are. No ton! Romtelecomul era în revizie tehnica.

Vru sa-si faca un ceai. No gaze! O conducta sparta la Distrigaz...

* Bahalahala îr Alah medeza bura cîr ciordaka li o îo bîr dulah, o o!

Se resemna, se aseza pe canapea si începu sa citeasca niste ziare, pe care le gasi pe o masuta din sticla, alaturi de o tavita cu prajituri, cadou de bun venit de la amicul patiser... cât mai era lumina afara si se mai vedea...

Titluri cu litere de-o schioapa îl bulversara pe terorist: "Batrân, gasit mort de foame în casa", "Înjunghiat pentru un telefon mobil", "Profesoara batuta de elevii sai", "Grav accident rutier pe DN11, din cauza unei gropi neastupate", "Mii de disponibilizari", "Coruptie la nivel înalt“, "Basescu se cearta cu Tariceanu“, "Elena Udrea...“, "Copiii orfani nu mai au ce mânca“, "Se scumpeste pâinea! “, "Cresc accizele“, "Sute de copii au abandonat scoala“.

* Ah, ah, ah, molte problem la Romania, cîr buta hugîr narod budu îh ali somer jili kobida!

* Ce naiba mai sa pun si eu bomba, ca astia oricum moare singuri?!?

Se înserase! Iesi pe balcon sa priveasca luminile orasului, daca la el în camera tot nu venise curentul electric... altceva nu avea ce face.

Îi placea apartamentul. Era nou, abia îl dadusera în folosinta de câteva zile. Prietenul sau avea si afaceri imobiliare, asa ca-l cumparase imediat, pentru a-l vinde, când preturile aveau sa mai creasca.

Se sprijini de balustrada. De unde avea sa stie ca cei care-o montasera furasera din materiale si o fixasera numai de forma?

* Auuuuuuuuuuuu, Alah, Alah... bur îk jurab mudaf ujika lipa....

Buffff!

Fara alte comentarii!!!

Tu eşti întregul, Doamne, eu fracţia ta umilă

2008-04-11T22:17:00.004+03:00

Trăim, în medie, 80-90 de ani! Până pe la 10 ani, suntem inocenţi, ne jucăm, ascultăm povestioare, mâncăm dulciuri, ne uităm la desene animate, colorăm cărţi, suntem ahtiaţi după jocurile de calculator, colecţionăm timbre filatelice, mergem la spectacole de circ, îngrijim păpuşi din cârpă sau suntem strategi pe câmpul de luptă, coordonând zeci de soldăţei din tablă.

Până pe la 20 de ani, studiem, ne pegătim intens pentru viaţă, trecem prin mai multe forme de învăţământ: şcoală primară, gimnazială, liceală şi apoi intrăm la facultate. Ne îndrăgostim pentru prima dată, suferim din dragoste tot pentru prima dată. Mergem cu prietenii în cluburi, în discoteci, suntem interesaţi de modă, de viaţa mondenă. Cumpărăm CD-uri şi DVD-uri cu cea mai nouă muzică sau cele mai recente filme. Nu avem griji prea multe, de restul se ocupă părinţii. Visăm, suntem idealişti, suntem optimişti, ne facem planuri de viitor şi aşteptăm să ajungem pe la 30 de ani, să fim împliniţi din toate punctele de vedere.

Pe la 30 de ani suntem părinţi la rândul nostru. Avem alte griji, alte priorităţi, privim altfel lucrurile decât aşa cum o făceam cu zece ani în urmă. Suntem mai serioşi, ne preocupă soarta şi viitorul copiilor. Muncim mult pentru a le asigura un viitor, un trai mai bun decât cel pe care l-am avut noi, chiar dacă şi al nostru a fost destul de bun!

Azi o zi, mâine o zi, ajungem la 40 de ani. Suntem oameni maturi, în floarea vârstei. Copii sunt la vârsta la care noi mergeam în cluburi...Muncim şi mai mult, pentru a-i sprijini, pentru a le cumpăra o casă, o maşină, pentru a le face o nuntă frumoasă şi ne trezim la 50 de ani, bunici...Mai avem puţin şi îmbătrânim! Ultimii ani de muncă, ultimii ani în care avem auzul bine dezvoltat...ultimii ani în care ni se mai spune domnule sau doamnă, ci nu tataie sau mamaie...60!

Organismul slăbeşte. Vederea nu mai este aşa de bună, purtăm ochelari, părul ne albeşte, muzica tare ne deranjează, ne dorim linişte, suntem mai calmi, mai ponderaţi, devenim plicticoşi pentru cei tineri. Începem să avem tabieturi. Ne plimbăm cu mâinile la spate prin parcuri, nu mai bem sucuri, cafele şi băuturi fine, ci ceaiuri, avem în permanenţă la noi, în sacoşă, o pungă cu medicamente prescrise de medic, inima parcă bate altfel decât bătea acum câţiva ani. Depănăm amintiri...retrăim momente frumoase din viaţa noastră, regretăm că nu am profitat de şansele care ni s-au oferit pe parcursul vieţii, zâmbim nostalgici şi privim trişti la perechile de tineri îndrăgostiţi, care se sărută, cu emoţii, pentru prima dată în viaţa lor şi care apoi pleacă mai departe, ţinându-se de mână...

Ce zici? Ăăăă? Hmmm, da, am ajuns la 70 de ani. Mergem sprijinindu-ne într-un baston. Ne târâm un picior. Suntem ursuzi, apatici. Ne îndreptăm toată atenţia către Dumnezeu, către biserică, începem să devenim credincioşi. Ne rugăm pentru iertarea păcatelor şi pentru sănătatea şi prosperitatea urmaşilor noştri. Vizităm periodic spitalele şi policlinicile, unde chiar mai şi stăm internaţi o perioadă. Ne deranjează copiii, vrem linişte, devenim pretenţioşi, suspicioşi la orice...Vai de mine, 80 de ani !!! De la vârsta asta, cam dăm în mintea copiilor, poate pentru că ne dorim să fim în centru atenţiei tuturor, ştiind că nu mai avem mult de stat alături de ei. Începem să uităm diverse lucruri. Devenim dependenţi de rudele noastre. Nu ne mai putem descurca singuri, aşa cum nu ne puteam descurca nici când eram mici, până în 10 anişori. Împlinim, 90. Nu mai aşteptăm un tort cu lumânări, ci mai degrabă o colivă...şi inevitabilul se produce...suntem la timpul trecut...

Ce rămâne în urma nostră, asta e defapt tot ceea ce contează...

Am accesat un site cu posturi TV care transmit în direct, prin satelit. Nu o să menţionez adresa, să nu fie considerată reclamă mascată. În partea de jos a paginii, un link făcea trimitere către o sumedenie de camere web amplasate în toate colţurile lumii, în diverse locaţii: pe bulevardele marilor oraşe, în diferite birouri, posturi de radio chiar, în intersecţii aglomerate, în faţa ambasadelor, a obiectivelor turistice importante, în parcuri, rezervaţii naturale, grădini zoologice şi alte locaţii. Toate aceste camere transmiteau imagini în timp real. Peste tot erau oameni. La unii era dimineaţă, la alţii zi, la alţii noapte, depinde de punctul de pe glob în care se aflau... Pe chipul unora se citea fericire, pe al altora tristeţe sau plictiseală...

Am trăit o experienţă...stranie, dar plăcută. Interesantă! Nu, nu am să spun ca şi Dan, personajul din Sărmanul Dionis, al marelui nostru poet naţional, Mihai Eminescu, că m-am simţit Dumnezeu, însuşi Stăpânul lumii, ci din contră, mi-am dat seama cât de mici, cât de ciudaţi şi cât de... oameni suntem noi, oamenii şi cât de mari şi de importanţi ne credem şi cât de superiori tuturor celorlalte forme de viaţă de pe pământ (!!!). Cum spunea Valeriu Butulescu, „...Tu eşti întregul, doamne, eu fracţia ta umilă...”

Aşa cum spuneam, avem o viaţa foarte scurtă pe acest pământ. Trăim nişte zeci de ani...cu toate astea, trăim clipa de parcă am fi nemuritori.

Mi-am imaginat cum priveşte Dumnezeu la noi...Cât de mult ne iubeşte el, dacă pentru iertarea păcatelelor l-a trimis pe fiul Lui pe pământ, şi ştiţi şi voi ce s-a întâmplat cu El câţiva ani mai târziu... (!!!)

Ce greu i-o fi să urmărească scene în care oamenii omoară oameni! Cât s-o amărî văzând cât de mult se pot umili şi înjosi oamenii pentru bani şi pentru alte lucruri efemere şi fără nicio valoare, acolo sus, la El! Ce greu o înţelege stările de tristeţe şi de nemulţumire sufletească prin care trecem, rânvind la diverse bunuri materiale, plăceri diverse, unele stupide şi ridicole, când de fapt toate astea nu contează...Cât de mult şi-ar dori să ne vadă trăind, scurta noastră viaţă, în linişte, în pace şi armonie... Pentru că „Oricine poate trăi dulce, răbdător, afectuos, pur, până la apusul soarelui. Şi asta este tot ce înseamnă de fapt viaţa” Dale Breckenridge Carnegie, scriitor şi lector american (24 noiembrie 1888 – 1 noiembrie 1955), dar de unde? Terorişti kamikaze, războaie “oficiale”, prostituţie, trafic de stupefiante, sclavie, laboratoare secrete, unde se fabrică armament nuclear, invidie, ură, multă răutate, egoism absurd, o mentalitate de nemuritori, parcă! Embargouri, conflicte între state, oameni prea săraci şi oameni prea bogaţi, care nu dau din averea lor nimic, nimănui, un sistem de valori, parţial incorect şi nedrept...Idile şi poveşte de dragoste între el şi alt el, sau între o ea şi o altă ea...Religii noi, hilare unele dintre ele, atei de neînţeles, falşi credincioşi... Ce rău s-o simţi văzând oameni care îi refuză fumosul dar, viaţa, care re sinucid, sau care trăiesc doar pentru că nu au curajul să se sinucidă. Unii spun că a te sinucide este o laşitate, pentru că cei care fac acest lucru fug de nişte responzabilităţi, renunţă sa lupte cu necazurile cu care se confruntă. Eu zic că a te pune împotria lui Dumnezeu şi a-i da înapoi ceea ce ţi-a dat cu drag, este un curaj nebun... Academicianul italian Massimo Bontepelli (12 mai 1878 – 21 iulie 1960), afirma, de altfel că „Sinuciderea este cea mai imorala dintre crime”. Ce să mai, o lume într-o continuă schimbare, de la o zi la alta, de la rău la şi mai rău...

Cum spunea şi scriitorul brăilean Panait Istrati,(10 august 1884 – 16 aprilie 1935), parcă „Fiecare naţie se roaga la Dumnezeu în felul ei, dar toate îl batjocoresc la fel!”

Ce mult s-o bucura văzând însă părinţi bucurându-se de venirea pe lume a unui alt om, a unui copil, ce mult i-or plăcea poveştile adevărate de dragoste, dintre o ea şi un el, când cei doi ajung să se contopească unul în celălalt, formând un singur întreg, un cerc perfect! Ce drag cred că îi este văzând oameni care ajută alţi oameni, fără să fie rugaţi să facă acest lucru, oameni care întră într-un lăcaş de cult, într-o biserică, moscheie, nu contează, pentru câteva clipe de regăsire şi un scurt dialog intern cu Divinitatea. Cât de dragi îi sunt oamenii cu credinţă. Ce însemnă să ai credinţă? Înseamnă, cum afirma Martin Luther King, pastor baptist şi activist politic american ( 15 ianuarie 1929 – 4 aprilie 1968), „să faci primul pas, chiar dacă nu vezi toată scara”

„Gândiţi-vă că surzii nu pot să audă. Dar, oare nu suntem şi noi surzi? Ce simţuri ne lipsesc de nu putem vedea şi auzi o altă lume în jurul nostru?” Frank Herbert.

Dacă oamenii la care eu mă uitam prin intermediul acelor camere web, habar nu aveau de existenţa mea şi de faptul că ştiu ceea ce ei fac în acele momente, pas cu pas, ei, ceilalţi, noi toţi ştim de existenţa Creatorului divin ştim că el ne vede şi că într-un final ne va judeca pentru faptele noastre. Haideţi să încerc să ne schimbăm, haideţi să devenim cei care nu am fost până acum, haideţi să ne amintim că suntem efemeri şi să ne comportăm în consecinţă!

Povestea unui copac...

2008-04-11T22:14:00.014+03:00

Era un copac falnic, înalt şi mândru, cum nu mai era altul în toată pădurea. Era bătrân...Nici el nu mai ţinea minte câte inele adunase, aşa de mulţi ani trecuseră de când fusese plantat!

Nu se uscase la secete, nu putrezise la inundaţii, nu se rupsese la vânturi puternice şi nu arsese la incedii, cu toate că avusese parte de toate aceste evenimente neplăcute.

Se păstrase mândru şi sănătos. Era recunoscător pentru asta şi bietelor şi drăguţelor ciocănitori, care l-au tot îngrijit şi vindecat.

Acum privea, de la înălţimea sa, la tăietorii care se chinuiau să-l culce la pământ. Nu-i înţelege pe oameni, tot ei l-au plantat şi acum tot ei vin să-l taie…

Deja simţea primele dureri provocate de lamele lor ascuţite şi reci. O luaseră strategic, se vede lucru că avea de-a face cu nişte profesionişti. Tăiau întâi crengile, una câte una, ca într-un final inevitabil să se concentreze asupra trunchiului său solid, pe care nici zece oameni nu-l puteau cuprinde cu braţele larg deschise.

Privindu-i pe cei mici cum se caţără pe el şi-i taie crengile cele mai tinere şi mai vulnerabile, îl cuprinse nostalgia. Îi trecuse vremea de copac...

Ceilalţi copaci închiseseră ochii. Asistaseră de multe ori la acest spectacol cumplit. Îşi astupaseră şi urechile, cu toate astea nu aveau cum să nu audă râsul zgomotos şi nervos al drujbelor. În câteva ore se vor linişti şi vor pleca, lăsând în urma lor un gol dureros, atât la propriu câr şi la figurat. Aveau să-i simtă lipsa bătrânului copac. Nu pentru mult timp. Tăietorii se vor întoarce şi la ei...Lor le era frică, pentru că erau mai tineri. Ar fi fugit, dar nu aveau cum, aveau rădăcinile adânc înfipte în pământ...

Un junghi puternic îl străpunse. Avea să moară...

Privind în urmă, nu avea de ce să se ruşineze. Făcuse destul bine planetei. Contribuise la susţinerea solului, împiedecând alunecările de teren, purificase aerul, eliminând oxigenul atât de vital oamenilor şi celorlalte vieţuitori, asigurase adăpost, în iernile geroase, multor păsări ale cerului.

Fusese şi punct de atracţie turistică. Veneau turiştii din toate colţurile lumii şi se fotografiau alături de el.

Acum, gata, îi sosise timpul să nu mai fie copac. Troznind putenic, crengile lui cădeau, una câte una, la pământ. Păsările care până acum câteva minute îşi aveau cuibul printre ramurile bătrânului arbore, se gândeau deja unde vor locui, începând chiar din noaptea asta.

Nu plângea şi nu se văita. Era prea mândru să faca asta. Îşi accepta destinul. Ştia ce este aceea “efemeritatea”…aştepta doar ca cei mici să termine odată ceea ce începuseră: masacrul lui! Ei nu ştiau oare că "Pedeapsa cu moartea este semnul distinctiv şi etern al barbariei", cum spunea şi Victor Hugo ?

Resimţind din ce în ce mai puternic lipsa crengilor sale, urmărea trist la seva ce se scurgea din multiplele răni, pe trunchiul lui bătrân.

Ce vor face cei mici cu el ?

Vor da crengi la copiii săraci, pentru flacăra lor muribundă, cum spunea poetul Adrian Păunescu în poezia “Copaci fără pădure”?

Va deveni mobilier de birou ?

Va fi folosit în construcţii ?

Îl vor face instrumente muzicale, sau doar milioane de cozi de mătură ?

Îl vor face casă de vacanţă sau cabană de munte ?

Îl vor face creioane ?

Îl vor face sicrie ?

Îl vor face hârtie ?

Da, asta i-ar fi plăcut! Aşa s-ar fi multiplicat în mult mai multe exemplare. Ar ajunge miliarde de coli de scris sau tone de suluri de hârtie şi ar călători astfel în toate colţurile lumii.

Oare turiştii care până mai ieri se fotografiau alături de el, îl vor mai recunoaşte ?

Ahhhh, ce adânc pătrund dinţii metalici ai drujbelor în ţesutul său lemnos! Simţea că se ofileşte de durere…

Timpul a trecut, cei mici au isprăvit treaba şi au plecat acasă, bucuoşi că au terminat cu bine ceea ce începuseră încă de la prima oră a zilei. Copacul fusese culcat la pământ, tăiat în bucăţi şi urcat într-o maşina ce avea să-l ducă la un combinat de hârtie.

Copacul avusese noroc (!!!) Va deveni ceea şi-a dorit mai mult: hârtie.

După mai multe procese tehnologice, după îndelungi transformări, trupul lui devenise pastă, apoi pasta devenise hârtie…

Câte speranţe îşi făcuse copacul că nu va muri degeaba, că va deveni o biblie, o capoderă a literaturii universale, o revistă interesantă, ca cea pe care-o citiţi acum, o lucrare grafică remarcabilă, că va purta peste secole vreun autograf celebru…toate aveau să se năruie.

A ajuns ruşinoase reviste pentru bărbaţi adulţi, a ajuns etichete viu colorate, pe sticlele de băuturi alcoolice, a ajuns afişe electorale ridicole, a ajuns coli de scris pe care unii şi-au scris ultimele gânduri, înainte de-a se sinucide, iar alţii desenau plictisiţi omuleţi, în timpul şedinţelor interminabile de la birou. A ajuns ziare de scandal, cărţi necitite de nimeni, editate de scriitori cu bani şi ambiţii ridicole, a ajuns până şi pungi în hipermarket-uri, a ajuns declaraţii de război, legi nedrepte şi aberante, ciorne pentru elevii care susţineau axamenul de bacalaureat. A ajuns şi pachete de ţigări, cutii care adăposteau droguri, diplome caraghioase în parcurile de distracţii, ce confereau titlul de cel mai beţiv tată, soacra cea mai rea sau omul cel mai nefolositor.

A ajuns bani. Bani pentru care oamenii făceau gesturi necugetate. Se urau, se trădau, ba chiar se omorau între ei. Femeile, chiar şi fetele tinere, îşi vindeau propriul trup şoferilor amatori…nu de şoferie. Se înjoseau, se umileau, se ploconeau…

Acel copac care v-a înghiţit zeci de ani noxele şi emisiile poluante a ajuns şi scrisori triste de despărţire, ameninţări teroriste, demisii spectaculoase, petiţii disperate, dosare secrete, chitanţe de amanet, serveţele de unică folosinţă, mandate de percheziţie, bilete de metrou...

Oare nu era mai folositor în pădure? Oricum, spre deosebire de “cei mici”, care l-au tăiat, a trăit mândru şi a murit degeaba

SCHIMBAREA SCHIMBĂRII

2008-04-11T22:11:00.000+03:00

Era aşa călduţ şi frumos afară, de drag hoinărea tânărul gândac...Privea şi-n stânga, şi-n dreapta şi se bucura de razele prietenoase ale soarelui şi de întreaga natură care renăştea la viaţă. Se săturase cât suferise de frig toată iarnă, ei, uite că venise ea şi primăvara... Iubea acest anotimp. Nici nu îi era frig, nici nu suferea din cauza căldurii. Îi era tocmai bine...la figurat...

Mergea, fără să vrea să ajungă undeva anume, se plimba. Îi plăcea să descopere locuri noi, în care nu mai fusese până acum. Îi plăcea să descopere, să exploareze, să pătrundă în necunoscut şi acesta să devină cunoscut...aşa că mergea tot înainte.

Cum spuneam, îi era bine numai la figurat, pentru că la propriu, nu! Era abătut, chiar puţin supărat. Dezamăgit. Da, dezamăgit exprimă cel mai bine starea lui de spirit generală.

Deşi era talentat şi cu mult potenţial, muncitor, autodidact, perfecţionist, dornic de afirmare, era privit tot timpul cu superioritate, cu neîncredere, ba chiar cu dispreţ. Cu toate că se detaşa uşor de semenii lui, mulţi dintre ei, iluştri gândaci de bucătărie anonimi, nimeni nu-l trata cum se cuvine. Îl nemulţumea profund faptul că nu era apreciat la adevărata sa valoarea.

Deşi era talentat, nimeni nu-l lăuda. Deşi vroia să se afirme şi să se implice în tot felul de activităţi, de la cele atistice, la cele sociale, de la cele economice, până la cele politice, nimeni nu-l promova. Deşi absolvise o facultate cu media aproape de 10, deşi investea în continuare în pegătirea sa şi urma nişte studii postuniversitare, nimeni de la muncă parcă nu observa asta, câştigând mai puţin decât alţi gândaci fără pregătirea lui. Deşi era ambiţios, nimeni nu-l încuraja să fie consecvent. Deşi avea principii sănătoase şi un comportament mai mult decât civilizat, parcă nimeni nu-l aprecia pentru asta. Deşi era respectuos şi la locul lui, adesea era considerat timid şi inadaptat şi persiflat pentru asta. Deşi promitea multe, nu era valorificat la maximum.

Un şofer-gândac era gata, gata să-l lovească. Era vina lui, recunoştea! Era aşa de îngândurat, încât nu-l văzuse apropiindu-se ameninţător de mult de el. Şoferul-gândac îi adresă o înjurătură. Ah, nu-i plăcea asta, el nu obişnuia să înjure, oricât de nervos ar fi fost.

Nu mai ştia la ce anume se gândea înainte de acest incident, se speriase şi pierduse firul epic.

Acum se gândea la şoferul-gândac. Avea o maşină aşa de frumoasă şi de scumpă... De unde-o fi avut bani de un asemenea automobil, că el din munca lui cinstită, din salariul lunar pe care-l câştiga, nu-şi putuse permite decât o bătrână Dacie din 1970, luată la mâna a doua, evident, second-hand, cum spun americanii (!!!) ...şi nu părea a fi cine ştie ce de capul şofeului-gândac...Părea mai degrabă un şmecheraş de cartier, decât un intelectual ca el...

La un televizor expus în vitrina unui magazin de electronice, electrocasnice, IT&C şi multimedia, un gândac manelist, cu cel mult patru clase, făcea playback, etalându-şi lanţurile groase de aur la gât şi brăţările, la fel de grosolane, arucând sute de dolari în aer. Odată, cineva pe care el îl aprecia şi-l respecta, îi spusese că în democraţie, în capitalism, cei mai mulţi bani se fac exploatând prostia şi promovând nonvaloare. Nu-l înţelesese atunci, era prea tânăr, dar acum îşi dădea seama câtă dreptate avusese. Câţiva trecători se opriseră, privind ecranul şi comentând între ei, spunând că videoclipul ar fi cel mai nou şi mai “mişto” al “artistului”. Erau aşa încântaţi…

Trecu şi pe lângă o librărie. În vitrina plină cu cărţi, nu zăbovea nicio privire...Nici chiar a lui. Îi plăcea foarte mult să citească, dar nu-şi prea mai permitea să mai cumpere cărţi, aşa că pefera să nu se uite la ultimile apariţii editoriale, ca sa nu-şi facă sânge rău.

Îşi continuă plimbarea. Magazinele erau din ce în ce mai rare, la fel şi clădirile. Nici alţi gândaci nu mai erau. Din când când, pe lângă el treceau autocare prăfuite, pline cu gândaci care moţăiau în scaunele confortabile, vizibil obosiţi sau plictisiţi.

Nimic nu-l oprea să se întoarcă din drum, cu toate astea îşi continuă traseul improvizat.

Fără să-şi dea seama, tot mergând aşa fără rost, fără să vrea asta în mod expres, trecu peste o linie imaginară. Trecu o graniţă. Poate mai multe, dar el de una fu conştient...

Nu peste mult timp asta avea să se observe. Ceilalţi gândaci îi apreciau, îl respectau şi-i zâmbeau prieteneşte. Era în centru atenţiei, era lăsat să se expime liber, era chiar încurajat să facă asta. I se oferise un loc de muncă conform cu pregătirea lui şi un salariu uriaş, comparativ cu cel pe care-l avusese până acum. Pentru rezultatele muncii lui era stimat şi felicitat.

Devenise încrezător în foţele proprii. Devenise fericit, mulţumit, optimist, devenise gândacul care nu fusese niciodată...

V-aţi dat seama, am făcut o parabolă, tânărul gândac fiind de fapt tânărul intelectual român, vitregit de condiţiile din ţara sa şi de mentalităţile comuniste, care continuă să rămână neschimbate; care se regăseşte şi se împlineşte profesional, financiar, spiritual...departe, uneori, mult prea departe de casă...

Această împlinire despre care am vorbit, nu se face însă fără sacrificii. Suferă tânărul care renunţă la ţara sa, suferă familia lui, care-i duce dorul şi-i poartă grija şi în final suferă România.

Nu sunt melodramatic şi nu exagerez, de dragul de-a impresiona şi de-a sensibiliza cititorii! Statisticile oficiale demonstrează acest lucru. Începând din 1990, an de an, populaţia României descreşte numeric şi îmbătrâneşte, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos, preluat din Anuarul Statistic al României

Anul	Populaţia	Anul	Populaţia
1990	23,206,720	1998	22,502,803
1991	23,185,084	1999	22,458,022
1992	22,788,969	2000	22,435,205
1993	22,755,260	2001	22,408,393
1994	22,730,622	2002	21,794,793
1995	22,680,951	2003	21,733,556
1996	22,607,620	2004	21,673,328
1997	22,545,925	2005	21,623,849

Se spune că un desen face cât o mie de cuvinte. Într-adevăr, acest grafic spune multe...

Aţi oftat, nu? Şi eu!

Au trecut aproape două decenii de la schimbarea sistemului. Această schimbare, atât de aşteptată de toată lumea s-a dovedit a nu fi una benefică. Informaţiile demografice prezentate mai sus constituie un barometru excelent. Tinerii părăsesc ţara, pentru un trai mai bun şi un viitor mai sigur. Cei care rămân, se căsătoresc târziu, după ce capătă o oarecare autonomie financiară, după ce reuşesc să nu mai fie dependenţi de mama şi de tata. Asta înseamnă că scade natalitate, ceea ce duce la îmbătrânirea populaţiei. O populaţie bătrână, în termeni economici, înseamnă o economie care scârţâie din toate încheieturile...

Câte guverne s-au perindat pe la conducere, câţi miniştrii am avut, nici eu nu mai ştiu, ceea ce ştiu este faptul că în România, urgent, trebuie făcută o altă schimbare, până nu va fi prea târziu.

Trebuie promovată şi sprijinită cultura şi educaţia, cu orice eforturi, pentru că altfel, vai de moştenirea pe o vom lăsa copiilor noştri.

Trebuie sprijiniţi întreprinzătorii, pentru a se dezvolta şi pentru a crea noi locuri de muncă, mai bine plătite, fie şi numai printr-o legislaţie economică şi fiscală corectă şi consecventă.

Forţa coercitivă a statului trebuie să fie forţă, în adevăratul sens al cuvântului. Cel care încalcă legea, până şi pietonul care traversează strada prin loc nepermis, să fie aspru pedepsit, doar aşa se va ajunge, cât de cât, la o stare firească de normalitate.

Stufoasa, excesiva şi absurda birocraţie trebuie stopată.

Nivelul de trai al oamenilor este prea scăzut. Trebuie făcut ceva şi aici!

Ştiu, este uşor de vorbit, sunt la mijloc indicatori macroeconomici care trebuie respectaţi, o ierarhie, un întreg mecanism...dar, părerea mea, nici eforturi nu se fac!!!

Declaraţie de dragoste...

2008-04-11T22:10:00.003+03:00

Lady In Red, Lady In Red...Nu, în articolul de faţă nu am să mă refer la superba piesă interpretată de Christopher James Davidson, Chris De Burgh, cum îl cunoaşte toată lumea, ci am să vă spun o poveste despre o fată frumoasă, devenită de-acum femeie, căreia nu am avut curajul să-i mărturisesc niciodată cât o iubesc, cu toate că am văzut-o în fiecare zi...

M-am temut să nu creadă despre mine că sunt mincinos, superficial sau, mai rău, să nu zică că am cine ştie ce interese ascunse. M-am mai temut şi de altceva: să nu râdă ceilalţi, aflându-mi sentimentele, aşa că am ţinut în mine toată dragostea pentru ea, până azi. Ei bine, uite c-a sosit clipa (şi la propriu, şi la figurat) să-i spun ceea ce simt, şi nu oricum, ci de faţă cu toată lumea...

Recunosc, apropiatul Dragobete m-a influenţat mult!

Aveam de ales între Mircea Radu şi a sa caravană “Din dragoste”, Andreea Marin şi „Surprize, Surprize” şi presa internaţională. Am ales ultima variantă. M-am gândit că astfel va afla şi mai multă lume despe “noi” şi că o parte din greşeala de-a nu vorbi atâta timp, îmi va fi astfel iertată...

Orice poveste începe cu “a fost odată...”

Aşadar, a dost odată o tânără doamnă, care de ani de zile umbla numai în roşu, culoarea ei preferată. Într-o zi a fost nevoită să-şi dea jos rochiţa şi să îmbrace altceva, pentru că moda se schimbase şi o râdea toată lumea, numai că îi era tare greu, chiar imposibil să renunţe de tot la vechea ei ţinută, aşa că a decis s-o păstreze şi să pună altceva deasupra. Pe unii a reuşit să-i păcălească cu acest truc ieftin, pe alţii nu, numai că greul abia de-acum avea să înceapă. Tânăra doamnă trebuia să-şi revizuiască, pe lângă garderobă, şi comportamentul, atitudinea. Dintr-o fată singură şi retrasă trebuia să devină sociabilă, dintr-o bădărancă şi-o necioplită, trebuia să ajungă o balerină graţioasă. Dintr-o fată încuiată şi cu principii stupide, trebuia să ajungă o libertină şi-o nonconformistă...Cine stabile toate aceste cerinţe ? Lumea! Lumea care-o pusese să îmbrace alte haine...

Cât de mult sau de puţin a reuşit să se transforme, cât de mult sau de puţin s-a conformat, câte greşeli a făcut, cât mai are de recuperat, cât de departe este de sublimul ideal, rămâne să vă daţi cu părerea fiecare dintre dumneavoastră.

Pentru asta, am să vă ajut şi am să vă spun câte ceva despre ea, despre ea cea de-acum, aşa cum o văd eu, de-acasă, de la televizor, de pe stradă, zi de zi...

Este ca oricare alta, are şi calităţi şi defecte. Este de statură mică. Este şi blondă şi brunetă, asta depinde...de ce cel care priveşte. Este foarte frumoasă, cu toate că nu face eforturi să arate aşa. Nu se machiază, nu se rujează, nu se cosmetizează deloc, într-un cuvât, cu toate că dac-ar fi făcut-o, ar fi fost şi mai sclipitoare. Chiar şi aşa, de-a lungul anilor, mulţi au vrut s-o cucerească şi chiar s-au bătut între ei pentru a o avea.

Bogată nu este, dar nici săracă. Am observat că nu prea are încredere în forţele proprii. Deşi este puternică şi nu duce lipsă de inteligenţă, adeseori ezită atunci când trebuie să ia câte-o decizie importantă. Este uşor vulnerabilă...

Este foarte primitoare, ospitalieră şi prietenoasă. Te face să te simţi bine, oricât de pretenţios sau de taciturn ai fi. Mai mult decât atât, este şi foarte sufletistă. Când este nevoie, întinde o mână de ajutor, fără să fie rugată. Este şi credincioasă. Este şi puţin conservatoare. Este cu toane, cum se spune, trece foarte uşor de la o stare la alta, de o extremă la cealalta.

Este calmă şi diplomată. Nu-i place să se implice în certuri. De multe ori pleacă capul şi lasă de la ea. Poate de prea multe ori !!!

Are şi defecte, recunosc. Nu este aşa de curată cum ar trebui. Este cam neglijentă. Cum am mai spus, nu face niciun efort să arate mai bine. Este şi nepăsătoare, ca să nu folosesc alt adjectiv, rămânând mai mereu indiferentă la ce spun ceilalţi despre ea., altfel nu îmi explic de ce, atunci când i se atrage atenţia asupra vreunei nereguli, nu ia măsuri imediate.

Uneori mi se pare că este cam needucată. Deşi, mă repet, nu duce lipsă de inteligenţă, ascultă manele şi sparge seminţe de floarea soarelui, arucând cojile pe caldarâm, în toate părţile.

Ce-i mai grav, şi pentru asta chiar o condamn şi mă ruşinez cu ea, are câţiva copiii de care nu se mai interesează deloc, lăsându-i la voia sorţii, singuri pe străzi...La cei din orfelinate, le dă şi nu le dă. La cei plecaţi afară, parcă nu le duce dorul... Are şi părinţi, pe care i-a uitat prin azile, bătrâni şi nefericiţi. Are şi alte rude de care nu se prea interesează...

Este şi risipitoare. Nu ştie să-şi gestioneze micuţa sa zestre. Dă dovadă de puţin snobism. Îi place luxul, deşi nu şi-l permite încă. Deşi este începătoare, în loc să conducă liniştit şi prudent, când aleargă, când ţopăie, când se opreşte brusc!

Este autocritică! Îşi recunoaşte lipsurile, carenţele comportamentale şi cu umorul cu care este înzestrată, face adesea haz de necaz.

Este ambiţioasă şi luptătoare. Are aspiraţii înalte. Este orgolioasă. Este şi imprevizibilă, greu îi poţi anticipa mişcările. Trebuie să fii prudent cu ea.

Îi place circul, mai ales cel politic, şi chiar face!

Aşa cum e, o iubesc şi am să i-o spun direct:

Te iubesc, România!

Clipa...

2008-04-11T22:08:00.002+03:00

Miaunel este un motan de rasă europeană, în vârstă de 3 anişori, care este condamnat la închisoare pe viaţă, într-unul dintre cele mai securizate locuri de detenţie din România, Jilava. Cu siguranţă vă spuneţi că este vreo glumă sau vreo păcăleală. Nu! Miaunel chiar trăieşte într-o închisoare.

Nu ştim dacă a comis vreo faptă gravă, dacă a asasinat vreun şoricel prezidenţial sau dacă a zgâriat rău vreun stăpân de şoricel prezidenţial, dacă a furat, de foame, vreun peşte proaspăt din supermarket sau dacă a stârnit panică şi groază în rândul doamnelor ce-şi plimbau birmanezele prin parc, scărpinându-se nepoliticos şi lăsând a se înţelege că este plin de purici, de-a ajuns să trăiască acolo, ce ştim cu siguranţă este faptul că stăpânul lui, un om în jurul a 40 de ani, ispăşeşte o pedeapsă cu privarea de liberate pentru tot restul zilelor, pentru o infracţiune de omor deosebit de grav.

Povestea lui, povestea lor, dacă vreţi, a fost mediatizată la postul naţional de televiziune. După ce reportajul s-a încheiat, am rămas multă vreme cu telecomanda în mână. Trebuia doar să dictez mânii să apese pe un buton sau altul, dar mintea mea era încă în acea închisoare, în acea celulă...era şi ea prizonieră alături de Miaunel şi de stăpânul lui...

În urmă cu zece ani, stăpânul lui Miaunel îşi surprinde soţia într-o scenă mai mult decât intimă, cu cel mai bun prieten al său. Într-un acces de nebunie, de furie oarbă, simţindu-se trădat de două ori, simţindu-se umilit, suferind îngrozitor de ceea ce ochii lui îi arătau în camera conjugală, pune mâna pe puşca de vânătoare şi o descarcă fără să se mai gândească la urmări...

Lasă în urmă un ea şi un el tocmai desprinşi dintr-o îmbrăţişare tandră, privind îngroziţi dintr-o baltă de sânge la cel ce-i pedepsise aspru, mult prea aspru, pentru ceea ce ei făcuseră...

Într-o clipă, doi oameni se transformară în cadavre, un al treilea, un familist convins se transformă într-un criminal periculos, un al patrulea, un copil care era în acele momente la şcoală, se transformă într-un orfan...

Privind în urmă, cu Miaunel în braţe, singura fiinţă care acum îl iubea necondiţionat şi pe care el o iubea şi o proteja de ceilalţi colegi, pe chipul marcat de suferinţă şi chinuit de o groaznică remuşcare, o lacrimă i se prelinge încet...

Potrivit unui studiu realizat de Fundaţia germană pentru populaţie mondială (DSW), la sfârşitul anului 2007, aproape 6,7 miliarde de oameni vieţuiau pe pământ (6.669.705.650, mai exact).

Exceptând ateii, care nu se roagă, stăpânul lui Miaunel se întreabă dacă Dumnezeu are timp şi vrea să-i asculte rugăminţile...Nu se roagă pentru iertarea păcatelor, ştie că acest lucru este imposibil, nu se roagă pentru liniştea celor doi, pe care şi acum îi consideră vinovaţi de toate cele întâmplate, ci se roagă pentru copilul său. Se roagă în fiecare zi, în fiecare seară, să-i fie bine acolo unde o fi, pentru că de ani buni nu mai are nicio veste de la şi despre el şi asta îl macină rău...

Îşi iubea fiul, işi iubea soţia, işi iubea prietenul din copilărie...Exceptând copilul, nu ştie dacă ceilalţi doi i-au împărtăşit vreodată sentimentele...acum însă, singura fiinţă care-i este aproape este Miaunel...un pisoi alb cu pete negre, singurul care nu-l priveşte cu ochii lui mari şi verzi, ca pe un criminal, ci ca pe un om, ca pe un om ca oricare altul...

În închisoare cel mai mult îi este teamă de clipele petrecute cu el singur, de aceea citeşte mult, reciteşte, scrie, face orice posibili ca să-şi ţină mintea ocupată cu ceva...Are momente când reuşeşte acest lucru, dar nu mereu...În acele momente în care mintea nu vrea să plece la plimbare, îi vine să se dea cu capul de toţi pereţii celulei, îi vine să se strângă de gât, până rămâne fără răsuflare, îi vine să-şi muşte mâna făcută pumn, până rămâne fără degete, îi vine să-şi scoată ochii din cap, care şi acum au întipăriţi pe retină trupurile celor doi zăcând inerte în patul din dormitor...

Nu face aceste lucruri, nu pentru că i-ar fi teamă, nu pentru că ar ţine la el prea mult, de fapt se urăşte, se urăşte din tot sufletul, nu pentru că ar mai aştepta ceva de la viaţă, ci pentru că ar însemna să fie pentru a doua oară în viaţa lui slab şi nu mai vrea asta...

Într-o clipă, într-o singură clipă, viaţa lui a luat o întorsătură radicală. Din bun, a devenit rău. Dintr-un om iubit şi apreciat de toţi ceilalţi, a devenit un paria al societăţii. Dintr-un om liber, a devenit un deţinut. Dintr-un om care avea planuri de viitor, aspiraţii înalte, idealuri, a devenit un deţinut pentru tot restul zilelor. Dintr-un tată model, dintr-un soţ iubitor, a devenit un...nimeni...şi toate astea într-o singură clipă...Neşansă, destin fatidic, lipsă de control, cine ştie ?!?

Au încercat să-l ajute psihologi, au încercat să-i vorbească oameni ai bisericii, au încercat să fie toleranţi cu el gardienii. Actorii sau artiştii veniţi voluntari cu spectacole în sărbătorile importante ale anului au încercat să-l facă să zâmbească. Colegii de celulă, care-l consideră un om titrat, încearcă să-l provoace la tot felul de discuţii, sperând să-i distragă atenţia de la gândurile lui, însă singurul care simte că-i înţelege suferinţa şi-l acceptă aşa cum este el şi reuşeşte să-l facă să se simtă OM, este Miaunel, o fiinţă atât de pură şi de nevinovată, atât de neputincioasă, care se lasă mângâiat de mâinile lui de criminal, fără să se teamă că i-ar putea face ceva rău...

Alţii aflaţi în situaţia lui nu lasă să se vadă omul din interiorul hainelor de puşcăriaş. Unii nu vor. Poate că la unii nici nu există... Poate că la alţii există, dar nu-l vedem noi, pentru că aşa cum spunea Francois de la Rochefoucauld “dacă n-am avea atâtea defecte, nu ne-ar plăcea să le observăm pe ale celorlalaţi”

Cum am mai spus, povestea are la bază un sâmbure de adevăr, un reportaj tv, un reportaj care ne-a prezentat o situaţie, un destin, o viaţă normală curmată brusc de un eveniment tragic, pe care nimic şi nimeni nu-l prevestea. Continuarea...şi-o imaginează fiecare cum vrea...

Hai să vă prezint varianta mea!

Stăpânul lui Miaunel, Viorel Comănescu (nume fictiv), simţea că ceva rău avea să se întâmple. Nu ştia ce se putea întampla mai rău decât atât, dar simţea asta. Simţea asta în aerul închis (şi la propriu şi la figurat) din celulă. Îl sărută pe Miaunel pe cap şi îl strecură printre gratiile singurei ferestre ce făcea legătura cu “afară”. Motanul nu vroia să plece, dar stăpânul lui îl împinse afară, apoi se aşeză pe pardoseala rece şi murdară a celulei. Întâi schiţă un zâmbet slab. Zâmbetul deveni rânjet. Rânjetul devi un râs încet şi întrerupt. Râsetul încet şi întrerupt deveni un râset puternic. Râsetul puternic deveni hohot. Hohotul nu se mai oprea....Deveni aşa de puternic încât se auzea în toată închisoarea...

Trecură câţiva ani buni şi fostul stăpân al lui Miaunel încă continua să râdă în hohote. Faţa îi era acoperită de o barbă deasă, părul din cap îi era vâlvoi iar ochii, ochii priveau fix într-un punct, speriaţi parcă de ceea ce vedeau acolo...

Un zgomot puternic îi întrerupse hohotul de râs Uşa forjată se deschidea larg. Pentru prima dată... De dincolo de ea se auzeau voci. Se auzea o discuţie între un paznic şi un tânăr vizitator elegant:

Domnule avocat Comănescu, chiar sunteţi sigur că vreţi să vedeţi asta? Rugăminţile îi fuseră ascultate.

Dumnezeu îşi făcuse timp şi pentru el, chiar dacă era un criminal...Acum putea râde liniştit în continuare...

Cel mai frumos altar este sufletul unui nefericit mângâiat, care mulţumeşte lui Dumnezeu. ( Victor Hugo )

Gestul care contează...

2008-04-11T22:04:00.004+03:00

Bătrâna doamnă se pregătea să moară! Deşi era convinsă că nu moare la propriu, ci doar că face o trecere dintr-o stare in alta, aşa-i plăcea ei să spună, că se pregăteşte să moară. Stătea întinsă pe pat, avându-i alături de ea pe cei cu care-şi petrecuse ultimii ani din viaţă: căţeluşa Eliza şi tânăra şi noua sa menajeră, Elena. Mobila din casă, inclusiv pianul la care altădată cânta cu pasiune şi frenezie erau acoperite cu o pânză albă. La fel şi fotoliul în care-i plăcea să stea ore în şir citind şi recitind cărţi dragi ei. În topul preferinţelor era Muntele vrăjit, de Thomas Mann. Citise această carte de zeci de ori până acum şi dac-ar mai fi avut timp ar mai fi citit-o măcar o dată, dar acum avea altele de făcut, trebuia să moară. Îşi aminti că într-o zi, copilul familiei de muncitori de alături, o rugă insistent să-i împrumute şi lui această carte s-o citescă, pentru că părinţii nu-şi permit să i-o cumpere. Atât de mult preţuia cartea, încât nu a putut s-o înstrăineze.

Pe faţa ridată şi lipsită de culoare, un gest firav trădă intenţia bătrânei doamne de a spune ceva. Renunţă însă şi îşi întinse mâna lungă şi subţire, indicând paharul cu apă de pe noptieră. Menajera o ajută să bea.

Niciodată nu-i plăcuse să vorbească prea mult. Considera asta o pierdere de vreme. Adesea spunea că oamenii ar trebui să vorbească numai atunci când e necesar să comunice. Când mergea prin piaţă, la biserică, sau se plimba pe străzile înguste ale micului orăşel din care nu plecase niciodată în viaţa ei, se mira văzând pe la colţuri femeile cum pălăvrăgesc între ele. Doamne, dar ce-or avea să-şi spună una alteia, că doar se văd în fiecare zi, se întreba retoric muribunda noastră.

Singurele sunete care se auzeau acum veneau de la un picup vechi. O melodie amplifica starea de tristeţe şi de deprimare din cameră: Tango to Evora. Lorena Mc Kennitt era singura solistă care-i plăcea bătrânei doamne. Este divină, spunea adesea, nu şi de data asta, pentru că nu mai era timp, mai era foarte puţin până urma să moară...

Credea în viaţa de apoi, credea în rai şi era sigură că în foarte scurt timp acolo va ajunge! Încercă să-şi imagineze cum va fi, dar renunţă la fel de repede cum renunţă şi la intenţia de-ai cere menajerei paharul cu apă. Îi plăceau surprizele, aşa că nu vroia să anticipeze nimic, totul vroia să fie o surpriză pentru ea: preluarea sufletului de către îngerul ei păzitor, călătoria până în eden, întâlnirea cu sfinţii, cu cei care ajunseră acolo înainte ei, totul vroia să fie secret până în clipa în care evenimentul urma să se întâmple, ca să trăiască, moartă fiind, emoţiile necunoscutului cu intensitate maximă.

Nu păcătuise toată viaţa. Nu fusese căsătorită niciodată, cu toate că lumea nu ştia acest lucru şi o striga cu apelativul de bătrâna doamnă. Nu avusese vicii, nu fumase, nu băuse şi nu avusese niciodată gânduri necinstite. De foarte mulţi ani, de fapt încă din tinereţe, de la pe 26 de ani se izolase total de lume. Erau două tabere rivale: ea şi ceilalţi. Nu mergea la nimeni în vizită şi nimeni nu venea la ea în vizită. Singurul care-i trecuse pragul fusese acel băieţandru care vroia să împrumute tocmai cartea ei preferată. Mergea în fiecare duminică la biserică. A, azi era duminică, azi nu, azi nu mergea la biserică pentru că azi simţea că trebuie să moară.

Îşi întinse din nou braţul lung şi cu un gest tremurat îi sugeră menajerei că piesa ei preferată se terminase şi că ar mai vrea s-o asculte, cât mai putea, că nu mai era timp, doar se pregătea să moară.

Nana na na na, na, na, nana...piesa începu să umple spaţiul gol din casă. Căţeluşa Eliza ciuli urechile. Cunoştea prea bine această melodie, chiar începuse să-i devină iritantă, aşa de multe ori o ascultase. Urma să scape, bătrâna doamnă se pregătea să moară.

Şi uite că muri! În acordurile muzicii, cu ochii închişi dar îndreptaţi spre tavan, fixând parcă cerul de dincolo de perete, bătrâna doamnă era oficial fosta batrână doamnă.

De undeva de la înălţimea camerei, fosta bătrână doamnă îşi privea trupul inert din pat. O speria ceea ce vedea! O femeie bătrână, cu o figură inexpresivă, stătea întinsă în pat. Era ea, dar nu era ea! Menajera aia tânără şi proastă, Elena, aprinsese repede o lumânare şi toanta, nu pusese un şerveţel pe noptieră. O să se păteze de ceară bunătate de mobilă... Dar lucrul ăsta nu mai conta aşa de mult acum, îşi spunea ea, adevărul era că nu mai conta nici cât negru sub unghie.

O lumină cum nu mai văzuse până acum intră în cameră. Era caldă şi...fermecătoare. O cuprinse şi simţi că zboară, că pluteşte alături şi împreună cu ea.

După o călătorie care i se păru că nu se mai termină, epuizantă şi ciudată, printrun fel de tunel, se pomeni într-o gradină superbă. Un paradis! Nu, nu eşti încă în rai, îi răspune îngerul ce o însoţise tot drumul, ghicindu-i parcă gândurile şi vorbindu-i pentru prima dată de când erau împreună, pe un ton calm şi liniştitor. Eşti la judecată!

Nici nu apucă bine îngerul să-şi termine fraza, că în faţa ei apăru, ca de nicăieri, un bătrân cu barbă lungă şi albă, îmbrăcat tot, din cap până-n picioare în alb, de statură medie şi cu nişte ochi cum nu mai văzuse până acum. Exprimau atât bunătate şi înţelegere, înţelepciune şi cunoaştere cât şi severitate şi asprime.

Aceşti ochi minunaţi o priviră insistent. După câteva clipe, ce i se păruseră o eternitate, bătrânul nu o mai privea ci se uita zâmbind la un băieţel de aur care venise şi-i adusese o carte groasă. De zeci de ori mai groasă decât Muntele vrăjit. După ce răsfoi câteva pagini, bătrânul o privi din nou şi o întreabă doar atât: Marieta?

Ea era, dar nu o mai strigase nimeni aşa de ani de zile. Toţi îi spuneau bătrâna doamnă. Simţea cum o cuprinde ameţeala şi i se înmoaie genunchii. Cu un efort extraordinar reuşi să deschidă gura şi să spună un da abia perceptibil.

Bătrânul, cu o vocea extrem de plăcută şi de calmă îi adresă o altă întrebare, care avea s-o blocheze: Care a fost menirea ta pe pământ ?

Ce să răspundă la o asemenea întrebare? Nu fusese niciodată îndrăgostită, nu avuse urmaşi...Lumea nu o plăcea. Pentru asta nici ea nu-i plăcea pe oameni. Era un mecanism straniu în care o roată se învârte pentru că se învârte cealaltă. Fapte bune nu-şi amintea să fi făcut. Cu menajera Elena era mereu răutăcioasă şi suspicioasă. Pe Eliza o certa atunci când se juca prin casă. Mergea la biserică, săptămânal, se ruga, dar acum nu-şi amintea pentru ce se ruga. Nu a avut ambiţii, nu a avut idealuri. Atunci a realizat pentru prima dată că dacă toţi oamenii ar fi fost ca ea, umanitatea ar fi avut numai de suferit...Gândurile o mistuiau în continuare.

Vâzând că se frământă, bătrânul îi spuse doar atât: remuşcarea este o virtute, şi dispăru la fel de repede cum şi venise!

Marieta deschise speriată ochii. Eliza îi lingea credincioasă mâna dreaptă, iar menajera Elena îi punea comprese cu apă rece pe frunte. Lumânarea pe care mai devreme o vâzuse aprinsă, părea nefolosită. Aţi dormit, doamnă, vă simţiţi mai bine ? Nu, Elena, nu, pentru a mă simţi bine trebuie să fac repede ceva, ajută-mă, te rog! “te rog”, “te rog”, hmm, nu mai folosise expresia asta…

După trei ore, bătrâna doamnă se simţea bine. Se simţea mai împlinită şi mai fericită ca niciodată. Contactase oficialităţile oraşului, nişte avocaţi şi notari publici. Casa ei veche dar luxoasă avea să fie de-acum înainte Orfelinatul Marieta. Averea pe care o strânsese cu atâta consecvenţă şi sârguinţă o viaţă întreagă era acum împărţită în zeci şi zeci de locuri. Menajera Elena, pentru că o îngrijise şi o respectase ca o adevărată fiică, primi cât să-şi permită o căsuţă a ei în care să-şi întemeieze o familie cu mulţi copii, fără grija zilei de mâine, cu rugămintea să aibe mare grijă, ca şi până acum, de altfel, de căţeluşa Eliza. Familia de muncitori de alături nu fusese uitată. Alţi vecini pe care-i cunoştea doar din treacăt, pentru că nu vorbise niciodată cu ei, primiseră şi ei o mică avere. Biserica, spitalul şi alte instituţii primiseră fonduri suficiente pentru îmbunătăţirea activităţii. Biblioteca judeţeană primi şi o colecţie impresionantă de cărţi, mai puţin Muntele vrăjit. Acea carte i-o oferise băiatului care o rugase cu puţin timp în urmă să i-o împrumute

Atâta efort o obosise rău pe bătrâna doamnă. O rugă pe menajeră s-o lase singură în cameră, să se odihnească, să meargă şi s-o plimbe pe Eliza, că se speriase văzând atâţia oameni în casă.

Nici nu puse capul bine pe pernă, că se şi văzu în faţa bătrânului cu barbă lungă şi albă, care dădea dojenitor din cap.

Bine, îi spuse, poftim cheia, poţi intra in rai, dar hai să-ţi arăt şi de ce! Bătrânul apăsă câteva butoane şi un ecran uriaş se arătă în faţa celor doi. Un băieţel întins pe canapea, la lumina unei lămpi, citea entuziasmat o carte, fiind rupt total de ceea ce se petrecea în jurul lui. Era aşa de concentrat încât nici nu o auzea pe mama lui care-l chema la masă. Citea Muntele vrăjit de Thomas Mann...

Auzi? Bate toaca!

2008-04-11T21:53:00.006+03:00

Vineri seara, într-un mic sătuc de munte, undeva în România...

Paznicul primăriei, badea Ion, veteran de război, stătea pe scaunul lui domn’ primar, moţăind cu capul pe masă. Îi ţinea companie o sticlă de-un litru, mai puţin de jumătate plină cu ţuică de prune făcută la cazan. Umbla un zvon prin sat că cică nu ar mai avea voie să facă băutura în cazanele din curte, dar nimeni nu-i dădea atenţie. Tradiţia era tradiţie. În soba de teracotă lemnele erau mistuite de flăcări, trosnind şi emanând un miros plăcut. Florica, pisica roşcovană a lui domn’ primar, lenevea pe covorul vechi de iută, torcând insistent. La un difuzor agăţat de perete se auzea muzică populară. Din când în când melodia se oprea. Aparatul de radio nu era bine reglat, de fapt era vechi şi fusese reparat de zeci de ori până acum. Un bec de veioză lumina slab încăperea.

Într-un cuier improvizat, undeva în spatele scaunului, badea Ion îşi pusese vesta din lână, făcută în urmă cu mulţi ani de răposata lui nevastă. Ea îi purta cu mândrie insignele de veteran de război prin tot satul.

Dintr-un tablou mare, Ion Iliescu, deşi nu mai este preşedintele ţării, zâmbeşte la badea Ion, cum numai el ştie s-o facă, larg şi sincer. Dacă cineva ar fi vrut să dea jos acel tablou, când l-ar fi întors cu spatele, ar fi avut o mare surpriză. În spatele domnului Iliescu zâmbea, la fel de larg şi de sincer, Nicolae Ceauşescu. Nu-l dăduse nimeni jos de acolo, că doar nu cerea de mâncare...

Ca să terminăm inventarul sumar al cabinetului, în încăpere mai era o vitrină la fel de bătrână ca şi badea Ion, unde domn’ primar îşi ţinea docomentele de ani de zile, pentru că doar el câştiga alegerile locale.

Telefonul tulbură liniştea paznicului şi a Floricăi, ţârâind strident.

Alo, aici birou’ lui domn’ primar, cine-i acolo?

După câteva clipe de tăcere, badea Ion înghiţi în sec şi spuse:

Aoleu, am înţeles, să trăiţi, chiar acum o să-l anunţ pe domn’ primar...

Aşeză cu grijă receptorul în furcă, îmbrăcă vesta din lână, mai luă o înghiţitură din minunata lui licoare interzisă de ăia de la U.E. şi plecă spre vila lui domn’ primar, să-i dea incredibila veste...

A doua zi, dis de dimineaţă, ajutorul părintelui începu să bată toaca. Tot satul se trezi şi se minună. Nu era nicio sărbătoare, ce să fie oare? În nici 30 de minute, copii, adulţi, bătrâni, toată suflarea din sat se strânsese în faţa bisericii. Căţăraţi pe gardul bisericii, primarul, preotul şi dascălul schimbau între ei zâmbete şi priviri pline de subînţeles. Se făcu linişte ca din senin, atunci primarul îşi drese glasul şi începu să vorbească mulţimii adunate acolo.

Oameni buni, oameni buni, am să vă dau o veste mare!

Aseară am primit un telefon de la cineva mare din guvern, care m-a anunţat că mâine, în sfânta duminică, preşedintele Americii va trece prin satul nostru. E o mare onoare pentru noi să-l avem ca oaspete pe domnul Buş, aşă că trebuie să ne molibizăm şi să ne pregătim să-l întâmpinăm cum ştim noi mai bine pe distinsu’ nostru oaspete.

Oamenii fremătau de emoţie şi entuziastm. Cât îi aşteptaseră ei pe americani...Ei uite că acum venea chiar şeful lor la ei şi nu într-o zi oarecare, ci aşa cum spusese şi domn primar, în sfânta duminică.

Domn’ primar, roşu la faţă, îşi reluă discursul de edil şef:

Gata cu vorba, nu mai avem mult timp la dispoziţie, trebuie să ne molibizăm. Uite ce vreau să facem până mâine...

Oamenii ascultară liniştiţi indicaţiile date de domn’ primar şi când acesta termină, aplaudară minute în şir, fără oprire, după care plecară la casele lor să se pregătească de întâlnirea cu americanu’

Până şi curcile bătrâne din curţile oamenilor sesizară că se întâmplă ceva deosebit în satul lor. Atâta bucurie, atâta agitaţie, atâta freamăt...

Până seara târziu, nimeni nu apucase să mănânce, nimeni nu se odihnise nici măcar o secundă, nimeni nu-şi revenise încă din marea surpriză, dar pregătirile erau aproape gata. Mâine dimineaţă nu mai aveau altceva de făcut decât să se îmbrace frumos şi să aştepe musafirul. Mai erau unele lucuri de făcut, dar de astea hotărâseră să se ocupe numai trei babe pricepute...

Uliţele satului fuseseră măturate. Gardul vechi al primăriei fusese reparat şi vopsit în galben aprins. Copacii din curte fuseseră văruiţi până la jumătate. Steagul României fusese spălat şi apretat şi acum flutura mândru în bătaia vântului. Un steag cu dunguliţe şi cu steluţe cum au americani nu găsiseră, dar găsiseră unul albastru, cu un cerc tot din stele. Îl agăţaseră şi pe acela alături de tricolor, după ce femeile din sat îl spălaseră şi-l apretaseră şi pe el, ca să se cunoască că este sărbătoare...

Geamurile de la primărie şi de la toate casele din sat fuseseră spălate şi clătite cu oţet, ca să sclipească.

În centrul satului, în faţa primăriei bărbaţii aduseseră mese şi scaune. Scaunul lui domn’ primar fusese aşejat pe un covor roşu. Acolo aveau să-l aşeze pe american, să se simtă bine la ei. Gospodinele satului pregătiseră mâncăruri alese: sărmăluţe tradiţionale, friptură de purcel, cârnăciori, pui la grătar, mămăliguţă...Se gândiseră şi la desert: cozonaci, poale-n brâu, colăcei. Aduseseră şi cel mai bun şi mai nobil vin pe care-l aveau.

Copiii pregătiseră un mic spectacol cu poezii şi cântecele. Pe ultima sută de metri, dascălul îi învăţă şi un cântec în limba lui Bush, pe care urmau să-l cânte de bun venit. Se chema „Happy birthday Mr. President”. Cică era cântecul pe care-l fredona fata aia blondă şi frumoasă, Marilyn Monroe’s.

Câinii fuseseră legaţi bine şi instruiţi să nu latre, ca nu cumva să-l sperie pe american şi să plece de la ei.

Domn’ primar instalase afară şi televizorul lui ăla mare, ca să se uite preşedintele la emisiunea “Viaţa satului”.

La intrarea în sat, copiii scriseseră pe peretele dărăpănat al fostei cooperite “Welcome to Romania”

Unui băieţel îi veni o idee care le scăpă multora: dacă americanul o să vrea să le vadă şcoala ? Oamenii au dat imediat buzna în clase, au bătut cuie în băncile vechi, au uns cu ulei balamalele de la uşi şi au pus glastre cu flori la geamuri...Totul arăta impecabil.

Sfânta duminică veni! Îmbrăcaţi cu ele mai frumoase costume populare, sătenii se adunară, cu mic, cu mare, în faţa primăriei. Preotul începu o rugăciune, ca totul să iasă bine. Dascălul îmbrăcă costumul cu care fusese ginerică. Se mai îngrăşase între timp, dar nu se observa asta prea mult, oricum şi la nuntă îi fusese puţin mai mare...

Primarul avea pe umeri tricolorul. Se îmbrăcase şi el la costum, ba mai mult îşi pusese şi cravată verde la gât şi luase şi o pălărie asortată, ca să facă impresie bună la american. Poliţistul, omul legii, veghea vigilent, ca nu cumva vreun terorist să se strecoare printre ei. Era gata, gata să intervină în orice moment, folosind chiar şi armamentul din dotare, un baston din cauciuc.

Părintele terminase rugăciunea de mai bine de 30 de minute. Nerăbdarea era mare. Oamenii începuseră să fie îngrijoraţi.

Haideţi, liniştiţi-vă, oameni buni, preşedintele trebuie să apară din moment în moment!

Mai trecură 30 de minute, apoi încă 30 şi încă 30. Oamenii încă mai aşteptau sosirea celui mai democrat om din lume.

După alte seturi de câte 30 de minute, vizibil îngrijorat, primarul plecă să dea un telefon le “centru”, să afle ce se întâmplă.

Formă numărul. Întâi 021, prefixul Bucureştiului, apoi celelalte cifre. O centralistă îi răspunse, după câteva clipe de aşteptare ce i se păruseră ore. Se prezentă şi ceru să vorbească cu cel ce-l anunţase de înalta vizită.

Alo, să trăiţi, ştiţi ceva, domnul preşedinte nu a ajuns încă la noi, sunt probleme pe drum, mai aşteptăm, întârzie?

Un râs puternic îl asurzi pe domn primar.

- Nu l-aţi văzut pe George W. Bush ?

- Nu, să trăiţi, nu l-am văzut!

- Nu-i nimic, lasă, înseamnă că avionul lui a zburat prea sus...

Mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat...

2008-04-11T21:52:00.003+03:00

Vulpea îşi împingea mama cu botul. Era la fel de inertă şi de rece ca şi linia de tren pe care se aflau. Trecuseră câteva clipe bune şi mama roşcată continua să nu se mişte. Zăpada din jurul ei se colorase în roşu. Vântul sufla cu putere şi făcea copacii dezgoliţi să se mişte ca într-un dans grotesc.

Nu înţelegea ce se întâmplă cu mama. Nu o mai văzuse aşa niciodată. Nici chiar atunci când dormea nu stătea nemişcată, ci tresărea la cel mai slab zgomot. Avea o stare de confuzie...simţea că ceva rău s-a întâmplat cu ea. Umblau amândouă pe lângă linia de tren, căutând ceva resturi de mâncare rămase de la cei care lucrau ziua la căile ferate.

Totul se petrecu aşa de repede...întâi se auzi un zgomot pe care nu avea să-l uite niciodata, apoi mama căzu la pământ. Abia acum observă micuţa vulpe că o namilă de om, un vânător de ocazie, se apropie rânjind de ea...de ele. Ar fi fugit fără să stea pe gânduri, dar se mira că mama nu schiţează niciun gest... Se uită din nou la vânător.

Se apropia şi mai mult. Ochişorii ei mici şi îngroziţi de cele petrecute văzură că vânătorul se pregătea să tragă. În clipa aceea fugi cât putu de repede spre pădure.

Acelaşi zgomot oribil se auzi o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. Simţea că-i îngheaţă inima de frică... Trei gloanţe trecură pe lângă ea şi se opriră în copaci. Era salvată, ajunsese în pădure, ajunsese acasă, dar acum casa era goală şi neprimitoare, iar salvarea era numai una aparentă. Trebuia să se descurce singură şi ea era doar un pui de vulpe, un pui de vulpe orfan...

După câteva ore petrecute ascunsă într-un tufiş, simţea că nu mai rezistă. Dorul de mama o mistuia. Trebuia să rişte şi să se ducă să vadă dacă mama s-a trezit. Afară se crăpa de ziuă. Riscurile la care se expunea ieşind din pădure erau şi mai mari acum; cu toate astea hotărî să plece. Deşi era mică, avea mirosul bine dezvoltat. Găsi cu uşurinţă locul unde se petrecuse drama. Linia de tren era la locul ei, pata aceea roşie era de asemenea acolo. Lipsea însă mama. Şi la propriu şi la figurat....

Anii au trecut, puiul de vulpe orfan, era acum mamă. Avea trei puişori pe care-i iubea nespus. Viaţa grea prin care trecuse o transformase într-o vulpe şireată (!!!). Nu era sigură în ce loc aşteaptă moartea, de aceea o aştepta în orice loc (Senaca) şi îi învăţase şi pe copiii ei să procedeze aşa, pentru că despărţirea de cei dragi este cel mai cumplit lucru ce i se poate întâmpla unei fiinţe vii, iar a trăi aşa, nu înseamnă a trăi.

Dacă la această concluzie a ajuns până şi o biată vulpe, noi oamenii care ne considerăm superiori oricărei alte forme de viaţă de pe acest pământ şi acţionăm în consecinţă, când vom conştientiza acest lucru şi când vom trece efectiv la fapte ?

Dacă puiul de vulpe s-a despărţit de mama sa, nu din propria voinţă, ci pentru că aşa a fost să fie, noi oamenii ne despărţim de părinţii noştri pentru că atunci când ajungem la o anumită vârstă, avem alte valori, avem alte idealuri şi pentru a ni le realiza alegem să plecăm departe.

Fie că acel “departe“ se numeşte America, Italia, Spania, Germania, Franţa sau altfel, pentru atingerea idealului material propus de noi, trecem peste sentimente, uităm de lacrimi şi durere, învăţăm să supravieţuim cu cuvântul dor şi de cele mai multe ori, atunci când aflăm printr-un telefon sau o telegramă de la cineva din familie că mama, ideal de femeie, fermecător şi venerat (cum spunea Lev Tolstoi în Anna Karenina) nu mai este, ne dăm seama ce timp preţios am irosit din viaţa noastră şi câtă vreme am trăit fără să trăim.

Abia atunci se găseşte timp pentru a reveni acasă, pentru un ultim sărut pe funtea mamei, rece şi inertă ca şi linia de tren...

Abia atunci ajungem să-l înţelegem pe poetul şi eseistul american Ralph Waldo Emerson, care a spus că banii costă adesea prea mult...

Abia atunci ne analizăm şi constatăm că în acest interval de timp am câştigat o avere dar am pierdut o comoară...

Abia când punem o floare pe sicriul mamei şi aruncăm un pumn de ţărână peste lemnul pe care-l ia cu ea, ne vine parcă să-l certăm pe Dumnezeu, că nu ne-a dat mintea şi gândul cel bun, de-a fi alături la greu, la boală şi la suferinţă, de cea ce ne-a dat viaţă şi ne-a crescut, numai ea ştie cu ce eforturi şi care s-a stins fără să apuce să-şi mai privească şi să-şi mai strângă în braţele bătrâne şi subţiri, pentru ultima data, copilul drag şi iubit, fiind orbiţi de realizarea noastră profesională, departe de casă, departe de mama...

Atunci am vrea să facem imposibilul posibil, am vrea să dăm timpul înapoi, uitând că timpul este o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul (Octavian Paler), am vrea s-o înviem pe mama, uitând că flacara nu se poate conserva, eternitatea fiind a cenuşii (Vasile Ghica), am vrea să fim fericiţi, uitând că de fapt a fi fericiţi înseamnă nu a avea mult, ci a ne mulţumi cu puţin (Marguerite Blessington), am vrea...dar nu se poate...

Dacă citiţi acest articol, înseamnă că sunteţi în posesia revistei Clipa. Mergem mai departe pe firul epic. Revista Clipa apare în Anglia, Austria, Brazilia, Canada, Franţa, Germania, Israel, SUA şi Venezuela, aşadar este posibil ca acasă, în România, într-un oraş mai mare sau într-un biet sătuc, într-o vilă cu piscină sau într-o casă din chirpici, chiar mama dumneavoastră să trăiască zi de zi cu chinul de a vă şti departe, mult prea departe de ea. Priveşte înmărmurită ştirile internaţionale la televizor. Atunci când aude de un atentat terorist în statul în care dumneavoastră aţi ales să vă stabiliţi, sau de un accident feroviar ori aerian, sau de vreo calamitate în acel loc, îşi petrece noaptea în faţa icoanei, rugând-o pe Maica Domnului să facă o minune şi să vă ţină departe de orice nenorocire.

Atunci când poştăriţa bate la uşă să-i aducă corespondenţa de afaceri sau pensia caraghios de mică, după o viaţă de muncă, inima-i bate la concurenţă cu cel mai zgomotos orologiu, crezând că primeşte vreo scrisoare de la copilul plecat “afară”

Sâmbăta seara stă în faţa plasmei imense sau a vechiului televizor alb-negru şi plânge la emisiunea Andreei Marin, “Surprize-Surprize”, strângând în braţe păpuşa din cârpă, cu care vă jucaţi când eraţi mici, regăsindu-se în fiecare poveste şi imaginându-şi că personajele din televizor sunt ea şi dumneavoastră.

Când face curat prin casă, când aspiră sau adună gunoaiele cu o mătură tocită, când şterge de praf mobila Ludovic sau doar vitrina veche şi şubredă, gata să pice pe ea, de fiecare dată îndreaptă, chiar dacă este drept şi mângâie cu mâna tremurând de emoţii, tabloul din care-i zâmbiţi, mândri că aţi absolvit facultatea.

Când este ziua dumnevaoastră de naştere, pregăteşte un tort imens sau doar nişte gogoşi umplute cu gem, sperând că veţi alege să sărbătoriţi alături de ea.

Când merge la mall sau doar la alimentara din colţ, tot i se pare că vă vede printre mulţimea de oameni, venind spre ea cu braţele întinse.

Când sună telefonul mobil sau doar vechiul aparat cu placă, tot speră să audă o voce spunându-i “eu sunt, mamă...mamă, mămică, ce faci, mai trăieşti, eşti bine ?”

Dacă această posibilitate este reală, adică dacă nu sunteţi orfani, iar mama este “bine” şi acasă, faceţi ceva pentru ea cât mai puteţi, nu aşteptaţi acel telefon sau acea telegramă de la o altă rudă de-a dumneaoastră!

În libertate, liberatea nu este peste tot...

2008-04-11T21:48:00.004+03:00

De pe bancheta din spate a maşinii, dintr-un mic borcan de sticlă, aflat în mâinile unui băieţel care privea liniştit pe geam peisajul mirific de afară, un peştişor argintiu făcea exact acelaşi lucru.

Avea emoţii mari, cum nu mai avusese niciodată până acum, asta şi pentru că era foarte tânăr.

Se născuse într-un acvariu, la un magazin care vinde animale (vii!!!), altfel spus, un pet shop şi după câteva zile monotone, asta după ce învaţase să înoate aşa cum înoată un peşte adevărat, aşa cum îi vedea el făcând pe mama şi pe tata, după ce credea că aşa îşi va petrece tot restul vieţii, înotând, mâncând la ore fixe când o tanti generoasă venea şi le arunca mâncare în acvariu şi stând şi uitându-se la oamenii care-l priveau zâmbind de dincolo de geamul casei lui, inevitabilul se produse!

O plasă, mare, chiar uriaşă, i se păru lui, îl cuprinse... şi dintr-o dată, cât ai zice “peşte”, ca să vezi, ce paradox, se trezi întrun borcan de sticlă, jumătate umplut că apă, nici prea rece, nici prea caldă, fără mama, fără tata, fără fraţii şi surorile lui şi fără niciun tovaraş de joacă din fostul lui cămin...şi lucrurile nu se opriseră aici...

Acum privea, dintr-un borcan aflat într-o maşină în mişcare, LUMEA! Vedea lucruri care nu ştia ce sunt. Unele dintre ele îi plăceau tare mult, altele nu-i atrăgeau atenţia, iar altele îl speriau de moarte. Ar fi închis ochii dar nu putea, pentru că era peşte! Până acum nu se mai speriase aşa de rău decât o singură dată, într-o noapte, când în magazin, o birmaneză neastâmpărată reuşise să iasă din cuşca în care stătea şi tot dădea târcoale acvariului familiei.

De dincolo de geamul noii lui case, zâmbetul blând al unui băieţel îl mai liniştea şi-i dădea curaj să privească mai departe, asta pentru că din magazinul din care tocmai plecase, mama sa îi spunea mereu să nu se teamă de oamenii care zâmbesc, pentru că aceia au un suflet bun.

Nu ştia exact ce se întâmplă cu el şi nici nu îndrăznea să se gândească la viitor. Era fermecat de ceea ce vedea.

Această fericire îi era însă umbrită de lipsa celor dragi. Ar fi vrut să spună, uite, mamă, ce formă ciudată are obiectul ală, oare la ce-o folosi sau să-şi întrebe tatăl încotro se îndreaptă...dar el era singur, mult prea singur pentru un peşte de vârsta lui. În inima lui mică de peşte tot exista o speranţă că se va întâlni curând cu ai săi şi le va spune prin ce experienţă a trecut el.

Cea mai mare surpriză a fost când maşina în care se afla a trecut pe lângă un lac. Ştia ce este acel ochi albastru imens, colosal. Îi povestiseră părinţii că peştii, nu toţi, ci numai ăia care au noroc, trăiesc într-o casă mare, mare de tot, imensă, chiar, altfel spus cică trăiesc în libertate. Nu avea de unde să ştie că şi acea libertate este numai una relativă. Din acel lac peştii nu au unde să se ducă în altă parte, din proprie iniţiativă, aşa cum nici peştii din acvariu nu o pot face!

Cu toate astea îi invidia pe peştii liberi, îşi dorea să fie ca ei. Cuvântul asta, LIBERTATE, avea o muzicalitate aparte...Tot în magazin, la un radio din imediata apropriere a casei, George Pruteanu, un intelectual de seamă al României, explica ce înseamnă, potrivit DEX, acest cuvânt: : “…posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă în condiţiile cunoaşterii şi stăpânirii legilor de dezvoltare a naturii şi a societăţii; după bunul plac; starea celui care nu este supus unui stăpân...”

Ce frumos!

Peştele nu avea de unde să ştie cu ce probleme se confruntă fraţii săi liberi, pentru că despre acest lucru nu se încumetase, până să ajungă în borcan, să vorbească nimeni.

Unii sunt prinşi şi mâncaţi de oameni. Saramură, la grătar sau sfârşesc într-o ciorbă lipovenească. Alţii sunt mâncaţi de peşti mai mari. Mulţi, din ce în ce mai mulţi peşti mor din cauză că mediul în care trăiesc este poluat. În apa lor se devarsă combustibil, tot felul de substanţe toxice, resturi menajere şi altele. Alţii rămân fără…apă. Încălzire globală…secetă… Alţii sunt loviţi şi nimiciţi de submarine secrete, aflate în misiuni şi mai secrete. Alţii…

Dacă ar fi ştiu aceste lucruri, cu siguranţă ar fi spus că nu este deloc uşor să fii un peşte liber. Dar un om liber, aşa cum este băieţelul care acum îî ţine noua sa locuinţă în mâni, o fi bine să fii ?

Răspunsul este acelaşi: un DA, mare, mai mare decât marele zid chinezesc! Libertatea este un ideal, este o cauză pentru care au murit multe fiinţe şi pentru care şi în prezent altele continuă să lupte şi să moară, pentru că, aşa cum spunea scriitorul şi filosoful indian Rabindranâth Thâkur (Tagore), “... Numai acela este liber care iubeşte libertatea pentru el şi e bucuros s-o extindă şi asupra altora...” Cu toate acestea, în libertate, liberatea nu este peste tot...

De dragul metaforei, hai să schimbă lucrurile!

Hai să scoatem pestişorul din borcan, sa-l scoatem şi din acvariul din pet-shop şi să-l lasăm să vină pe lume şi să se bucure de viaţă, aşa, cum este ea, cu bune, cu rele, întrun iaz minunat. Să scoatem şi pisica birmaneză care dădea târcoale acvariului, din cuşca sa mică şi s-o aşezăm într-o familie iubitoare care o acceptă cu bucurie şi căldură, deşi mai are alte câteva pisicuţe în gradină, pisicuţe pe care a refuzat să le vândă unui negustor, patron de pet-shop, care la rândul său urma să le vândă altcuiva, pentru a obţine un profit. Să scoatem şi celelalte animale din pet-shop şi să le repunem în mediul lor natural. Mai mult decât atât, hai să scoatem acele fiinţe necăjite care trăiesc zi de zi în cuşti, cu teama de a nu greşi numărul de circ, pentru că altfel dresorul se va supăra pe ele şi le va bate rău. Hai să eliberăm din lanţuri grele maimuţele, urşii şi felinele sălbatice pe care “proprietarii” le duc în parcurile de distracţie pentru a se poza turiştii cu ele. Hai să lăsăm căprioarele şi celelalte animale care mor pentru a îmbrăca doamnele cochete, să trăiască în păduri, fără teama de vânători. Dacă facem un efort mic, putem salva şi animalele care mor în abatoare, pentru a sătura burţi lacome. Putem salva şi speciile pe cale de dispariţie, fiind mai sensibili la problemele lor şi mai inimoşi.

Şi tot de dragul metaforei, după ce terminăm de făcut aceste lucruri, hai să ne ocupăm şi semenii noştri, de oameni, chiar dacă am văzut ceva mai sus că unii dintre noi nu merităm acest statut!

Hai să nu ne mai abandonăm copii în orfelinate sau la colţul străzii, hai să ajutăm, fără să ni ceară, hai să nu mai râvnim la averi colosale pe acest pământ, pentru că peste câţiva ani oricum îl vom părăsi fără să luam ceva cu noi. Deşi avem libertatea să facem ce vrem, hai să facem numai fapte bune, sau măcar să fim neutri şi să ne abţinem să facem rău.

Pentru ce toate acestea ? Am să vă răspund oferindu-vă un citat din Aesop (Aisōpos), care a fost un scriitor grec, cunoscut pentru anecdotele lui. Despre acesta se crede că a fost sclav, mai târziu fiind eliberat de stăpânul său:“… niciun act de bunătate, nu contează cât de mic, nu este în zadar...”